Nu mai contează. Ideea a fost bine rezumată de Patapievici, astfel: "Deşi ne ghidează permanent, logica nu ne duce nicăieri."

Să ne-ntoarcem la intuiţie ("prima" din pagina de mai jos) şi discursivitate ("a doua") :


Mai jos, "real" e asociat de intuiţie, iar "raţional" - de discurs :


Florenski ajunge la concluzia că, dacă există, Adevărul trebuie să fie neapărat un "subiect autodemonstrat".


Aici vă atrag atenţia la o greşeală cruntă de tipar (i-aş prescrie un sejur în Purgatoriu vinovatului!). "Încetând a fi A în C" e de fapt "Încetând a fi A în B", ceea ce schimbă total sensul... Deci e C aicea, nu B.

Ce bine era dacă Florenski mergea mai departe şi intra în amănunte, făcând el însuşi, cu mânuţa lui, în clar, echivalările dintre A-B-C, Eu-El-Tu şi Tatăl-Fiul-Duhul ! M-ar fi scutit pe mine de chin... Dar se pare că 'mnealui era un "ortodoxist dandy" de toată frumuseţea, care alterna pasajele slav-liricoide cu explicaţii rasolite, parcimonioase, superioare.

Un A identic cu sine nu există. Ca să existe un A, trebuie neapărat să existe şi un non-A, adică un B diferit de A. Acesta, la rândul său, implică un non-B, care, dacă ar fi egal cu A, ne-ar întoarce de unde am plecat, adică la o identitate dintre A şi B care nu ar fi cu nimic mai prejos decât identitatea dintre A şi A. Cercul se poate închide abia printr-un al treilea element, C, egal cu non-B, şi al cărui non-C poate fi egal cu A. De ce nu cu un D, sau E, sau F ? Pentru că minimum existenţial este treimic; numai treimea îşi poate fi suficientă sieşi, dar poate să se şi extindă - ceea ce şi face, în noi.

Astfel, avem un A actual, care este un C potenţial (non-C) şi implică un A potenţial, adică non-A sau B. Sunt două tipuri de potenţe; e o chestie pe care a scris-o şi Noica: este necesar a se distinge între un potenţial "trecut" (non-C, în cazul nostru) şi unul "viitor" (non-B). Adică între ceea ce poate deveni (viitorul) şi ceea din care a devenit (trecutul). Aici s-ar putea poate face ceva şi cu sistemul ternar de ecuaţii al lui Şt. Lupaşcu.

Din distingerile dintre potenţele trecute şi cele viitoare se poate trece la distincţiile dintre persoanele Treimii. Aşa, cum a fost formulată ecuaţia iniţial, A, B şi C sunt perfect interschimbabile.

Florenski a spus că A-ul este Eul, subiectul absolut. Acesta presupune un Tu imediat subiectiv şi un El mediat obiectiv. În acelaşi timp, Eul trebuie să fie el însuşi un Tu şi un El. Ca să exist, eu trebuie să fiu un "tu" pentru cineva şi un "el" pentru altcineva. Sunt "eu" pentru mine, "tu" pentru tine şi "el" pentru el - ultima instanţă garantându-mi existenţa obiectivă, mediată, ... imaginală.

Atunci Eul ar fi Tatăl (care s-a prezentat în Vechiul Testament drept "Eu sunt"), Tuul ar fi Fiul, iar Elul - Sf. Duh. Dar, la Florenski, ultimii doi îşi inversează rolurile: Fiul e El şi Duhul e Tu. Cum e, de fapt ? Sau cele două persoane îşi inversează într-adevăr, recesiv, poziţiile ?

Să vedem. Tuul este dat, intuitiv; Elul este raţional, discursiv. Isus, Fiul, a venit la noi în persoană ... fizică, deci a fost un Tu. Pe când Duhul este insesizabil fizic, că de-aia e duh, deci este un El imaginal. Domeniul imaginal, discursiv, ar fi duhovnicesc prin excelenţă, pe când domeniul material, dat, ar fi ... cum ? imediat, intuitiv. Eul Tatălui a alternat, la rândul lui, pentru Tuul Fiului, între un Tu şi un El, ba chiar şi un Eu ("Eu şi cu Tatăl una suntem"). Isus s-a referit la D-zeu Tatăl şi direct (Tu), prin rugăciune, şi indirect (El), prin mărturie. În ultimă instanţă, pe cruce, legătura directă, Eu-Tu, cu Tatăl, a fost pierdută ("Eli, Eli, lama ... ") - voluntar, probabil; Anton Bloom spunea că, altfel, Fiul nici n-ar fi putut să moară. În Duh, în rugăciune, Elul devine Tu, iar Eul devine El.

Greu mai e ! Nu mă mir că Biserica s-a făcut bucăţi în urma discuţiilor ăstora... Dar nici să încremenească într-un proiect dogmatic nu e bine. Băteţi-vă şi voi capul, deştepţilor. Sau credeţi că, dacă sunteţi credincioşi, gata, v-aţi scos, nu mai e nevoie să vă folosiţi capul, decât ca să daţi cu el în gura necredincioşilor sau celor de altă credinţă ?

Hai s-o luăm aşa. Eu sunt Tu pentru un Tu (direct, dat), pentru tine, şi El pentru un El (indirect, discursiv, mediat). Ca Eu să fiu şi un Tu şi un El, se presupune că există şi un Tu şi un El, care nu sunt ... Eu, dar pentru care Eu sunt un Tu şi un El respectiv. Dacă Tatăl e Eu, atunci Fiul şi Duhul ce sunt ? Să mergem pe mâna lui Florenski (de fapt, pe mâna unui comentator al lui, M. Rhodes), pentru care El este Fiul, care îi dă astfel Tatălui o existenţă obiectivă. Atunci Tu nu mai rămâne să fie decât Duhul, care, după mine, este Elul prin excelenţă...

A = Eu = Tatăl = non-C
B = non-A = El = Fiul
C = non-B = Duhul = Tu

Adică Duhul mediază tot, ca un imaginal ce este ? Practic, tot Tuul e un ... El imaginal ? Eu sunt Eu datorită unui El, care mărturiseşte despre mine ? El e el datorită unui Tu, care mărturiseşti despre El ? Se leagă, se leagă... Nu mai rămâne decât ca Tu să fie Tu datorită unui - cum altfel ? - Eu...

V-am zăpăcit, ă ? Nu mai mult decât m-am zăpăcit pe mine însumi, credeţi-mă...

Să recapitulăm. Sau să fixăm ce am obţinut deja. El e el printr-un Tu. Tu esti tu printr-un Eu. Pân-aici e clar. Eu sunt eu printr-un ... El ? Aici e mai puţin clar. Pentru Elul respectiv Eu sunt un alt El, ceea ce, după Florenski, îmi dă o existenţă obiectivă. Dar nu exist la fel de obiectiv, dacă nu chiar şi mai şi, pentru un Tu ? Nu, pentru că relaţia Eu-Tu presupune un grad de subiectivitate pe care nu-l găsim în relaţia Eu-El sau El-Eu.

Greu nu e să-mi imaginez un El; greu e să-mi imaginez acel El ca pe un ... Eu. Şi încă şi mai greu e ca să mă imaginez pe mine, Eul meu, tot ca pe un Eu pentru acel El, mai precis, pentru Eul lui. Asta e chiar esenţa rugăciunii teofanice, prin imaginaţia creativă, a lui Henry Corbin. Mai bine zis, a "şaicului" sufist Ibn Arabi, analizat de filosoful francez. Şi de ce nu, a rugăciunii noastre a inimii, a onomatodoxiei. (Cine zicea "onomatodoxia salvează ortodoxia" ?)

Doar n-om fi găsit, acuma, o bază treimică a rugăciunii inimii ?!

Plus cele 4 tipuri de iertare, ale lui Steinhardt. Le ştiţi care sunt, mânca-v-aş credinţa ? Primul e să-i ierţi pe cei ce ţi-au greşit, al doilea, mai greu, e să-i ierţi pe cei cărora le-ai greşit, al treilea - şi mai greu - să te ierţi pe tine însuţi, iar al patrulea, ţin-te bine, e că ... D-zeu te-a iertat ! E o schimbare bruscă de persoană aici: subiectul iertător, Eul, se schimbă, la cel de-al patrulea tip de iertare. (Gândul vă va fi dus deja la "schimbarea subiectului" a lui Patapievici, ehei !) Nu mai sunt eu cel care iartă, ci ... El, ca un alt Eu ! Iar mie nu-mi rămâne decât să-mi exercit "curajul de-a accepta acceptarea", al lui Tillich - aici e o cheie principală în înţelegerea credinţei, dar asta chiar că merită un alt post, nu mă mai întind acuma cu divagaţiile...

(Să nu-mi veniţi acuma cu "intersubiectivitatea" lui Moş Stăniloae, că vă ... !)

Schimbarea asta de persoană e foarte speculabilă în contextul gramaticii ebraice a Vechiului Testament, în Psalmi, de exemplu, şi chiar în Rugăciunea Domnească, unde iertarea noastră e condiţionată de iertarea altora de către noi ("Şi iartă-ne nouă ..."), iar D-zeu e cel care ... ne poate duce în ispită ! ("Şi nu ne duce ...") Asta din urmă, cu divinitatea ispititoare, are o interpretare foarte îndrăzneaţă, în "Răspunsul lui Iov", dat de Jung.

Mărturisirea (iertarea, împăcarea) unui El ca Eu printr-un alt Eu nu este pur şi simplu o obiectivare, din cele atât de abhorate de Berdiaev, ci de-a dreptul o ... întrupare.

Eu exist printr-un El, adică prin D-zeu (Tatăl). El există printr-un Tu (Fiul), care-l mărturiseşti. Tu exişti printr-un Eu, care te bag în seamă ca atare. De fapt este vorba despre un Eu, care este un El, de care ştiu de la un Tu, pe care Eu te iau în consideraţie. Şi cu mine, cu Eul meu, cercul se închide - acolo de unde am plecat, adică de la Eul meu. Ca să mă afirm (pomenesc) pe mine, trebuie să te afirm pe tine ("Doamne Isuse Hristoase"), fiindcă tu îl afirmi pe El ("Fiul lui D-zeu"), iar El mă afirmă pe mine ("miluieşte-mă pe mine păcătosul"). Mă înscriu astfel în circuitul divin, trinitar - singurul cerc care nu este vicios, pentru că este deschis.

"Cine mărturiseşte că Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu." (1In 4:15)

Dacă mă afirm pe mine, singur, sunt în situaţia identităţii A = A, a egoismului, egocentrismului, solipsismului. Dacă te afirm pe tine şi numai pe tine, fără să văd (cum ? cu ochii credinţei) pe altcineva-ul din spatele tău, pe Eul pe care Tu îl mărturiseşti, ajung la identitatea idolatră non-A = B şi non-B = A - o reciprocitate la fel de închisă ca şi identitatea propriu-zisă A = A, o dualitate condamnată la o alternanţă veşnică în gol sau la un la fel de veşnic conflict între cei doi membri.

Dar dacă te afirm pe tine ca reprezentant al acelui El, sau îl afirm pe El prin tine, sistemul se deschide. Se face loc pentru afirmarea tuturor.

"Dar stai puţin," o să săriţi cu gura pe mine, "nu ziceai că Florenski zicea că Tu e Duhul ? Acuma l-ai făcut să fie Fiul ?!" Să vedem cum o mai rezolvăm şi pe asta. Nu cred că prea greu, pentru că Tuul meu (Isus, Fiul) este duhovnicesc, adică nu este un Tu material, fizic, dat intuitiv, ci un Tu imaginal, discursiv, din credinţă. Uite-l deci şi pe Duhul, mediator implicit, discret, ca de obicei; Terţul inclus (Lupaşcu) sau ascuns (Basarab Nicolescu). "Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt." (1Cor 12:3)

Vechea mea teză, că realitatea e imaginală. Şi-apoi, n-a condiţionat chiar Isus Însuşi Pogorârea Duhului de Înălţarea Lui ? "Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi." (In 16:7)

Sau ne putem folosi de distincţia dintre "teologia" propriu-zisă, contemplarea tainei divinităţii, şi "iconomie" - distincţie atât de dragă lui Lossky - ăsta teolog ortodox mare, nu Stăniloae, deşi are şi el limitele lui. Să zicem că, teologic, Eu=Tatăl, El=Fiul şi Tu=Duhul, iar iconomic, Tu=Fiul, El=Tatăl şi Eu= ... eu. Şi Duhul ? Ia să vedem; n-ar trebui să fie în Eu, în noi ?

"Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi." (Rom 8:9)

"Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi." (Rom 8:11)

"De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite." (Rom 8:26)

Sau să-i dăm cuvântul aceluiaşi Losski (sublinierile cu italice sunt ale mele) :

"Dupa cum am spus deja, teologia Bisericii de Rasarit deosebeste persoana Sfintului Duh, datatoare a harului, si harul necreat pe care ni-l daruieste. Harul este necreat, dumnezeiesc prin firea Sa. Este energia sau purcederea firii una, dumnezeirea, ca deosebindu-se in mod negrait de fiinta si impartasindu-se fiintelor create sa le indumnezeiasca. Nu mai este deci ca in Vechiul Testament, un efect produs in suflet prin vointa dumnezeiasca, activind ca o cauza exterioara persoanei; acum este viata dumnezeiasca ce se deschide in noi in Sfintul Duh. Caci El se identifica in chip tainic cu persoanele omenesti, raminind totusi de neimpartasit; El se substituie, oarecum, noua insine, caci El este Cel care striga in inimile noastre "ava, Parinte", dupa cuvintul Sfintului Pavel. Ar trebui mai degraba sa se spuna ca Sfintul Duh se sterge, ca Persoana, in fata persoanelor create, pe care le ajuta sa-si insuseasca harul. In El vointa lui Dumnezeu nu ne mai este exterioara: ea ne daruieste harul pe dinauntru, aratindu-se chiar in persoana noastra, atita vreme cit vointa noastra omeneasca ramine in acord cu vointa dumnezeiasca si conlucreaza cu ea dobindind harul, facindu-l al nostru. Aceasta este calea indumnezeirii ajungind la Imparatia lui Dumnezeu adusa in inimi de catre Sfintul Duh inca din aceasta viata. Caci Sfintul Duh este "ungerea imparateasca" asezata peste Hristos si peste toti crestinii chemati sa domneasca impreuna cu El in veacul ce va sa fie. Atunci aceasta persoana dumnezeiasca necunoscuta, care nu-si are chipul intr-un alt ipostas, se va arata in persoanele indumnezeite: caci multimea sfintilor vor fi chipul Sau."

E clar că Eu ca persoană, ca ipostas, nu pot fi nici Tatăl, nici Fiul; singurul "loc vacant" în Treime este acest misterios Duh Sfânt, care rămâne veşnic ascuns, pentru a mă revela pe mine.

Dar cei doi cred că îşi pot schimba locurile, după schimbarea de polaritate recesivă pe care am mai amintit-o. De exemplu, la Liturghie, la Anaforă, când preotul zice "Să-i mulţumim Domnului", el se adresează, după Zizioulas (alt teolog ortodox adevărat), Tatălui căruia i se aduce jertfa, nu Fiului care aduce această jertfă. În această situaţie, Fiul este Elul care mărturiseşte Eul meu, iar Tatăl este Tuul mărturisit de Eul meu, şi care mărturiseşte, la rândul lui, Elul filial ("Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit").

Recunosc, lucrurile sunt cam încurcate... De aceea a fost nevoie, probabil, de dogme fixe. Dar flexibilitatea în cadrul reperelor dogmatice e la fel de necesară. Altfel, ajungem ... ca astăzi, când nimeni nu mai are habar ce (se) spune în biserică, nici măcar preotul.

Am creionat un întreg program. Asta teologie, cârnaţilor, nu lozincile sentimentale ieftine cu care vă mulţumiţi voi...

Aş fi vrut eu ca cineva să-mi fi prezentat şi mie lucrurile în felul ăsta, acum câţiva ani, nu să-mi bat capul singur. O să ziceţi că sunt un lăudăros, plin de "slavă deşartă", dar eu vă zic că nu mai găsiţi nicăieri lucrurile astea. Iar dacă, totuşi, le găsiţi, faceti-vă pomană şi cu mine şi spuneţi-mi unde.

Să vedem dacă nu putem să ne folosim şi de synalethismul logicii lui Hermes (Noica), aici.

Înmulţirea proorocilor mincinoţi ţi răspândirea pe o scară cât mai mare a învăţăturilor lor eretice şi nebuneşti e unul dintre semnele timpului celui de pe urmă care prevestesc sfârşitul acestei lumi, a lumii omului dezumanizat, a omului cu chip de fiară, a javrei bipede de care vorbeşte Petre Ţuţea. Aceşti orbi, ce au tupeul nemăsurat de a pretinde că pot vedea Lumina în faţă, recurg la orice mijloace pentru a corupe şi a otrăvii cu învăţăturile lor sufletele creştinilor slăbiţi în dreapta credinţă. Dovada că ei sunt lupi îmbrăcaţi în haine de oi este faptul că nici un sectant nu se poate sfinţii, nu se poate înduhovnicii. Aţi văzut vreodată moaştele unui sectant ca dovadă a vieţuirii lui în dreapta credinţă? Aţi auzit de vreun sectant care să scoată dracii din cei posedaţi? Ca unul care am avut experienţa posedarii propriului meu trup de către un duh necurat, pot aduce mărturie chiar cu preţul vieţii de puterea pe care o au numele Sfinţilor lui Dumnezeu. Păi când aude dracul numele Sfintei Fecioare fuge mâncand pământul. Când am spus în gândul meu: "Sfinte Ioane, apară-mă!", necuratul a şi sărit ca ars din corpul meu. Când uitam să-mi închin perna înainte de a dormi aveam parte de vizita duhurilor necurate, iar când în timpul zilei mă rugam cu crucea în mână nici un diavol nu se putea apropia de mine. Sectanţii nu-L pot vedea pe Dumnezeu în inima lor nici aici, nici acum, nici pe lumea cealaltă şi nici la Judecata de Apoi, deoarece merg pe un drum rătăcit, şi nu ştiu şi nici nu cred că acest lucru e posibil. Cum să nu afirm ceea ce afirm când eu L-am văzut pe Dumnezeu cel Viu în inima mea atunci cand eu am revenit la dreapta credinţă, şi m-am hotărât să urc drumul Golgotei si al Taborului? Da, am fost şi eu unul dintre aceşti rătăciţi care vorbesc destre Mântuitorul Iisus Hristos aşa cum îi duce pe ei mintea lor cea ratăcită, dar mulţumesc Celui de Sus că nu am intrat în vreo sectă de-a lor, căci nu ştiu dacă aş mai fi avut tăria să revin pe calea cea dreaptă!

Mai bine îi este cuiva să păcătuiască, decât să creadă în altceva în afară de dogmele şi credinţele afirmate de Sfinţii noştrii Părinţi, căci pe unul ca acesta Dumnezeu nu-l va lăsa în părăsire, dar pe un sectant, chiar dacă faptele lui par bune, Dumnezeu îl va alunga de la Sine, aşa cum o spune chiar El: " Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea." (Mat. 7, 22-23)

Aveţi îndoieli asupra credinţei voastre, vă paşte îndoiala, rugaţi-vă la Dumnezeu să vă luminiueze mintea şi să vă deschidă inima către Adevăr, iar El în marea lui bunătate vă va indica calea cea dreapta! În loc să persistaţi în rătăcire şi îndoială, şi să vă luaţi după mintea voastră cea slabă de înţelesuri duhovniceşti, cereţi ajutorul cuiva încercat în războiul cel nevăzut ce fi un preot cu har, un călugar îmbunătăţit sau un mirean ce are rugăciunea inimii.

NU UITAŢI CĂ DUMNEZEU E DUH, ŞI CELUI CARE SE INCHINĂ LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ I SE ÎNCHINE ÎN DUH ŞI-N ADEVAR! IAR PENTRU A INŢELEGE BIBLIA ÎN SPIRITUL EI TREBUIE SĂ FIŢI OAMENI DUHOVNICEŞTI, NU TRUPEŞTI, PENTRU CĂ NUMAI ACEIA POT ÎNŢELEGE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. IAR PENTRU A AJUNGE OAMENI DUHOVNICEŞTI TREBUIE SĂ UITAŢI DE LUME ŞI SĂ PĂTRUNDEĂI PE POARTA CEA STRÂMPTĂ ÎN ÎMPĂRAŢIA LUI DUMNEZEU, CU ALTE CUVINTE, SĂ COBORÂŢI MINTEA ÎN INIMĂ, ŞI STRIGÂND CU DISPERARE NUMELE DOMNULUI SĂ-L CĂUTAŢI FĂRĂ SĂ VĂ ABATEŢI NICI LA STÂNGA, NICI LA DREAPTA. ACEASTA E CALEA, ŞI O ALTA NU EXISTA!

2) Practica Isihasta este "Cautarea de TAINA a CHIPULUI Omului", care sa devina DAR VIU pe ALTARUL dintre Lume si DUMNEZEU.

3) Omul în Rai, era la RASCRUCEA dintre Lume-Pomul mortii si DUMNEZEU POMUL VIETII HOTARUL de ALTAR, unde Omul sa faca ALEGEREA VESNICIEI, ca Adam în Rai era nemuritor dar nu avea VESNICIA-Isihia-ODIHNA-Linistea Împlinita.

4) Mistica înseamna Mister-TAINA si Omul nu este nici Lume, nici DIVINITATE, ci TAINA-Misterul DINTRE Lume si DUMNEZEU.

5) Asa, nu cauta TAINA-Mistica nici în Lume, nici în DUMNEZEU, ci ÎNTRE, pe ALTARUL de TAINA, unde este ÎNTÂLNIREA prin Om a Lumii cu DUMNEZEU.

6) Omul trebuie sa se recunoasca pe Sine, ca Faptura, ca nu este DIVIN în Sine, ci are MENIREA de a "Face Lumea DAR", ca DUMNEZEU sa VINA sa-l PRIMEASCA.

7) Omul nu poate INTRA în DIVIN ca se mistuie, de aceea face ALTAR-LOC, ca nici în Om nu poate Intra DIVINUL, ca de asemenea îl mistuie, si doar la HOTARUL dintre Lume si DIVIN este "LOCUL ÎNTÂLNIRII si Deschiderii VESNICIEI".

8. În Om este PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU dar ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU este doar la HOTARUL de TAINA.

10. Cum sa STAI între Lume si DUMNEZEU, iata Practica Isihasta.

11) A STA între Lume si DUMNEZEU înseamna ÎNCHINAREA Proprie; descopera Taina ÎNCHINARII si vei descoperi Practica Isihasta.

12) Omul nu este nici "dreapta nici stânga" ci este ÎNTRE, ca o CRUCIFICARE-ÎNTRETAIERE, încât zisa Libertate a Omului este acest ÎNTRE, de a nu se cadea în robia Lumii si mistuirea în DIVIN, pentru ca o Libertate doar de dreapta sau de stânga este insuficienta si falsa, doar Libertatea de ambele este Întreaga si Adevarata.

13) Aici cad Îngerii si Omul în pacat.

14) Începe sa Practici ÎNCHINAREA.

15) Sfintii stateau cu bratele întinse sub forma de CRUCE, sau se ÎNCHINAU cu Mâna, de la câteva sute si mii si pe o durata de ore si zile chiar.

16) Începe si tu progresiv si cât mai mult, chiar fortându-te; fa zeci, sute sau mii de ÎNCHINARI zilnic.

17) Pare ceva "formal", dar la început este ca o zidire de ALTAR din pietre si pamânt, ce mai târziu va deveni LOC SFÂNT.

18) ÎNCHINAREA are de la sine un Miracol, ca te Tine în acel TAINIC ÎNTRE Lume si DUMNEZEU, ce îti trezeste CONSTIINTA de ALEGERE SFÂNTA, ce nu este nici în caderea lumii, nici în "demonismul" de a te autodiviniza.

19) Adam în Rai nu s-a ÎNCHINAT si asa nu si-a descoperit MENIREA-CHIPUL, de ÎNTRE - ALTAR dintre Lume si DIVIN.

20) Îngerii ce nu s-au mai ÎNCHINAT, s-au facut demoni; Omul ce nu s-a ÎNCHINAT, a început sa manânce-consume Pomul lumii.

21) Omul Vorbea în Rai cu DUMNEZEU, dar nu se ÎNCHINA Lui, ca ÎNCHINAREA trebuia s-o faca Liber si direct Omul, ca Propriu CHIP, ca DUMNEZEU nu o Cere, dar o PRIMESTE ca pe un DAR.

22) Fa prima DARUIRE Lui DUMNEZEU; ÎNCHINA-te Lui, iata începutul Practicii Isihaste.

23) Urmeaza NUMIREA de TAINA, la HOTARUL-ALTAR; Omul are în Sine si Numirea Lumii si NUMIREA Lui DUMNEZEU; ambele NUMIRI trebuiesc PUSE ca DAR pe ALTAR.

24) Trebuia ca Omul de Rai sa DESCOPERE NUMELE de UNIRE Lume-DUMNEZEU, ce se ÎMPLINESTE în NUMELE FIULUI Lui DUMNEZEU ce Se ÎNTRUPEAZA, ca DUMNEZEU-OM si Om-DUMNEZEU.

25) CHIPUL Omului din Rai era o Prefigurare a FIULUI Lui DUMNEZEU, ce poate ADUCE DARUL ÎNTREG la ALTARUL dintre Lume si DUMNEZEU.

26) Iata Isihasmul Biblic, CHIPUL Lui HRISTOS, Gasirea CHIPULUI Omului.

27) Începe cu ÎNCHINAREA, Pregatirea ALTARULUI, Descopera-ti Propriul CHIP în Oglindirea NUMELUI Lui IISUS HRISTOS si asa persista în Practica Isihasta cu acestea, zilnic si noaptea de poti.

28) Fa cât mai mult ÎNCHINARI, OPRESTE-te la HOTARUL ÎNCHINARII si cu Ochii Trupului si ai Mintii Sufletului Priveste la DARUL NUMELUI Lui IISUS HRISTOS si STAI cel mai mult în ÎNCHINARE Fata de CHIVOTUL NUMELUI de TAINA.

29) Trebuie sa ajungi ca ÎNCHINAREA însasi sa PRONUNTE NUMELE si NUMELE sa ÎNVAPAIEZE cu HAR DUMNEZEIESC ÎNCHINAREA, pâna ajungi sa STAI si Nemiscat ca într-o ICOANA.

30) De-abia acum, dupa ÎNCHINARE si NUMIRE, va începe si TAINA VORBIRII Mistice, ce este propriu-zis RUGACIUNEA Isihasta.

31) Nu se poate trece direct la RUGACIUNEA Isihasta, decât dupa ÎNCHINARE si NUMIRE, ca doar prin acestea DARUL ÎNCHINARII si NUMIRII Se pot PREFACE în ÎNTÂLNIRE-RUGACIUNE Isihasta.

32) Fa ÎNCHINAREA cu Mintea, cu trupul, cu toata Fiinta, mergând, stând, lucrând. si NUMIREA de asemenea, pâna devine o CONSTIINTA Permanenta

33) Adam în Rai nu a ADUS Lumea la ALTARUL ÎNCHINARII, unde se PREGATEA TAINA ÎNTRUPARII FIULUI Lui DUMNEZEU.

34) Adam în Rai nu avea NUMIREA, ca FIUL DIVIN înca nu se ÎNTRUPASE în CHIPUL Omului, si asa Adam trebuia sa ASTEPTE în ÎNCHINARE cu DARUL Lumii în OFERIREA SFÂNTA.

35) Adam însa nu DUCE Lumea la ALTARUL ÎNCHINARII, ci o "manânca el" si asa pacatuieste "mâncând din Pomul mortii"

36) Iata de ce, Practica Isihasta, are datorita pacatului, si Treapta: POSTULUI - a "nu mânca" din cele ale Lumii si a le Aduce mai întâi la ALTARUL ÎNCHINARII.

37) Mai este înca o traditie, ca sa nu se manânce nimic, pâna nu se duce la ALTAR un DAR din acestea.

38) Omul se afunda în "robia celor Lumesti", ce înseamna placerea-mâncarea, auto-satisfactia, despartita si de DUMNEZEU.

39) Omul îsi distruge MENIREA SACRA-CHIPUL de Om si cade în "întunericul mortii".

40) Omul însa poate sa iasa totusi din "groapa pacatului", prin Revenirea la Starea de Rai: "sa nu manânce din "Pomul Oprit"".

41) Începe si tu Practica de a nu mai "mânca" din Pomul mortii.

42) Este greu, ca în tine sunt toate placerile pacatului, ce s-au "memorat" pâna în strafunduri.

43) OPRESTE orice placere a celor Lumesti, si toate ale Lumii du-le pe ALTARUL ÎNCHINARII; orice chip al Lumii ÎNCHINA-l mai întâi, pe ALTAR.

44) "Pacatul mâncarii oprite" a adus "omorârea", de aceea Postul este sa nu mai manânci în zilele de Post nimic omorât; Pâine cu Fructe si zarzavaturi; sofisticarea "bucatariei" fiind urmarile împatimirii autoplacerii.

45) Asceza Postului este o Mare TAINA a Misticii, ca Postul nu este simpla "interdictie a mâncarii", ci ÎNCHINAREA de DARUIRE a Lumii pe ALTARUL Cel SFÂNT.

46) Cine nu Transfigureaza Postul cu DARUIREA, face un "post în gol de SACRALITATE", de unde diferenta neta între un "regim alimentar" si postul Mistic si Posturile Ritualice.

47) Iata Primele Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: ÎNCHINAREA, DARUIREA, Postul.

48) Urmeaza alte Trei TREPTE: RUGACIUNEA, ÎNTÂLNIREA, PREFACEREA.

49) Cursurile de Mistica vorbesc de:
Purificare, Iluminare, Unire, fiecare cu un complex propriu, adesea complicat.
(Vedeti Scrierile Filocalice al Sf. Parinti)

50) Datorita pacatului, Treapta Întâia, poate fi considerata ca: Purificarea, curatirea, pocainta.

51) TREAPTA a Doua este doar a celor ce cauta si vor cu adevarat Practica Isihasta.

52) În treapta Întâia, ÎNCHINAREA cu NUMIREA se considera Rugaciunea, dar RUGACIUNEA propriu-zisa peste acestea începe.

53) ÎNCHINAREA si NUMIREA sunt Activ de a Intra în TAINA RUGACIUNII, de aceea trebuiesc facute.

54) RUGACIUNEA este RITUAL si RITUALUL este LEGAMÂNT-JURAMÂNT si LEGAMÂNTUL este PREFACERE reciproca.

55) În RUGACIUNE se continua si se Pastreaza ÎNCHINAREA si NUMIREA, dar acestea Intra într-o CONSACRARE de LEGAMÂNT-JURAMÂNT între tine si DUMNEZEU, ce Aduce ÎNTÂLNIREA cu PREFACEREA.

56) RITUALUL Aduce FATA în FATA DIVINUL si Lumea, între care se Stabileste un LEGAMÂNTZ-JURAMÂNT.

57) Înfricosator este LEGAMÂNTUL-JURAMÂNT între tine si DUMNEZEU; vai si amar de cel ce calca acest LEGAMÂNT.

58) ÎNCHINAREA si NUMIREA nu mai sunt în "gol" de ÎNTÂLNIRE, ci în "JURAMÂNT" de a STA real si faptic FATA în FATA.

59) Indiferent ca faci cu Trupul sau cu Mintea si Duhul, RITUALUL RUGACIUNII, nu se mai poate desface sau rupe, intrând într-o "robie fericita" a SACRALITATII.

60) LEGAMÂNTUL Mistic se face zisa "nebunie mistica", Consacrarea acesteia fiind "Fecioria mistica".

61) Misticile vorbesc de "Nunta mistica", care la multi cade în "false autodesfrânari".

62) Biblic Crestin, CHIPUL NUNTII Mistice este CHIPUL FIULUI-MIRELE-FECIORUL DIVINO-Lume.

63) Iata înca o MARE TAINA a Practicii Isihaste: nimeni nu poate face RUGACIUNEA Mistica, decât în "CHIPUL de FIU-MIRE-FECIOR(A); nimeni nu poate STA în FATA Lui DUMNEZEU TATAL decât CHIPUL FIULUI Sau.

64) De aici traditia ca RITUALUL Mistic nu-l poate face nimeni, decât cei CONSACRATI-FIII Lui DUMNEZEU (Preotii, monahii, Ascetii).

65) De aici si traditia Isihasta ca cei ce se dedicau RUGACIUNII Isihaste, trebuiau sa primeasca o "Consacrare-BINECU-VÂNTARE de Filiatie Mistica" de la un Povatuitor Mistic (Duhovnicia mistica).

66) De aici, CHIPUL RUGACIUNII Isihaste ca CHIPUL de FIU al Lui HRISTOS, ICOANA-ARHEMODELUL Accesibilitatii RUGACIUNII.

67) Misticile antice metafizice si cele oculte, mai pastreaza "vagi amintiri" de RITUAL, dar golit de SACRUL LEGAMÂNTULUI de TAINA, ce prin HRISTOS devine IUBIREA DIVINA-Transfigurarea prin CHIPUL de FILIATIE.

68) Ritualul ca "jertfele antice" (mai ales cele de omorâre-sângerare) este un Ritual de Curatire-ispasire, pe când RITUALUL Crestin este fara omorâre, si ca VIUL FIULUI.

69) Iata TAINA RUGACIUNII Isihaste: Transfigurarea si PREFACEREA, ÎNDUMNEZEIREA prin CHIPUL de FIU, care totodata face si ÎNDUMNEZEIREA prin HARUL DIVIN.

70) Doar PESTE CHIPUL FIULUI poate Coborî DUHUL PREASFÂNT al TATALUI cu HARUL Cel Patrunzator.

71) Practica Isihasta, este aceasta RUIGACIUNE a CHIPULUI de FIU, ce DESCHIDE accesibilitatea PESTE HOTARUL Lumii.

72) "Iata-ma DOAMNE-PARINTELE a toate, Îmbracat în CHIPUL FIULUI TAU, VIU si Eu Faptura TA. Si STAU cu ÎNCHINARE în FATA TA, într-o Fericita OPRIRE de TAINA, în care as dori sa STAU o VESNICIE".

73) "Fac ALTARUL de TAINA din CHIPUL FIULUI TAU si Transfigurat-Prefacut si Eu în Chipul de Fiu de Creatie, iata-ma PRIMIT în FATA TA, unde nu poate Sta nimeni, decât în CHIPUL FIULUI TAU, ca Faptura nu se poate Îndumnezeii decât prin CHIPUL FIULUI PESTE care se ODIHNESTE DUHUL PREASFÂNT".

74) "RUGACIUNEA Mea de Faptura, este ALTAR-CHIP de FIU si RITUAL de a STA la HOTARUL-OPRIREA IUBIRII de FIU, ca IUBIREA este RUGACIUNEA".

75) Iata Practica Isihasta, GASIREA si ÎMPLINIREA în CHIPUL de FIU, în care si Faptura Creata trebuie sa se Îndumne-zeiasca.

76) RUGACIUNEA este VORBIREA de TAINA dintre Fiul ce se ÎNCHINA si ÎL MARTURISESTE pe TATAL IUBIREA VESNICIEI

77) Practica Isihasta este Urcarea Primei TREPTE: ÎNCHINAREA si NUMIREA CHIPULUI de FIU, ca sa se ajunga la TREPTA PREFACERII în CHIPUL de FIU, prin care DARUL CHIPULUI de FIU sa se faca RITUALUL RUGACIUNII-VORBIREA IUBIRII DUMNEZEIESTI.

78) Asa "Practica Isihasta" nu este mistica "zisei spiritualizari" a "esentializarii" Lumii, ci Mistica "iesirii din pacatul mortii, si Mistica ÎMPLINIRII CHIPULUI Omului, HOTARUL de TAINA dintre Lume si DUMNEZEU CREATORUL.

79) Omul este UNITATEA dintre Lume si DIVIN.

80) Omul, nu este produs al Naturii, ci Supra-natura, Creat din "Tarâna Lumii" si SUFLAREA Lui DUMNEZEU, ce se fac CHIPUL de Om-HOTARUL dintre Lume si DIVIN.

Omul este UNITATEA, niciodata "parte", nici doar Natura-Lume, nici doar DIVINITATE, ci ÎNTRE-ÎNTÂLNIRE (nu excludere).

81) Omul nu este "Structura de Natura Creata" si structura de Spiritualitate DIVINA (cum zic metafizicienii), ci Omul este doar ÎNTREG-CHIP de Om, HOTAR ÎNTRE Trupul Lumii si DUHUL DUMNEZEIESC.

82) Pacatul rupe ÎNTREGUL de Om într-o "Structura de Memorial", ca Trup si Suflet, ce se autodistrug reciproc.

83) Trupul si Sufletul în "gol" de CHIP ÎNTREG de Om, este o anormalitate a pacatului.

84) Mistica Isihasta nu este nici Mistica "în" Trup, nici "în" Suflet, ci doar în CHIPUL ÎNTREG de Om, CHIPUL de FIU-Asemanarea DUMNEZEIASCA.

85) Trupul pacatos trebuie sa-si Caute CHIPUL de Om si Sufletul la fel sa-si Caute CHIPUL de Om, nu în propriile "fenomene trupesti si Spirituale" (ce produc autodivinizari cu înselarile demonice).

86) Si Trupul si Sufletul au în Sine "MEMORIALUL" CHIPULUI de Om, ce se confunda adesea cu DIVINUL, de unde grija Mistica de a deosebi Duhul din Trup si din Suflet de DUHUL DUMNEZEIESC al CHIPULUI de FIU ca ÎNTREG CHIP de Om.

87) HARUL DIVIN poate "STRALUMINA" si cele Trupesti si cele Sufletesti, dar VEDEREA de DUH o poate doar CHIPUL ÎNTREG de Om, de aceea Mistica Isihasta este o Mistica ICONICA de CHIP.

88) Doar CHIPUL de Om poate LITURGHISI DARUL-PRESCUREA Lumii, ca sa se FACA TRUPUL DUMNEZEIESC al FIULUI DUMNEZEIESC.

89) Doar Mistica Biblic Crestina este Mistica LITURGICA, celelalte sunt mistici ori "premergatoare", ori de Structuri psihofizice în "gol" de CHIP (de unde panteismul si autodivinizarea în de-personalizarea Omului, pâna la "esenta" fara CHIP).

90) Rugaciunea fara CHIP, doar în "esenta Spirituala" nu este cea Isihasta, de aceea ca Isihasm, Omul îsi Cauta CHIPUL de Om-FIU, singurul ce poate STA în FATA Lui DUMNEZEU TATAL.

91) Urmeaza alte Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: PREFACEREA EUHARISTICA, CINA Cea de TAINA, ÎMPARTASIREA.

92) Daca pâna aici, poate avea acces oricine, de aici încolo, doar cei ce au "HAINA de NUNTA", pot fi "admisi"; cine intra pe "furis si hoteste", va fi aspru pedepsit.

93) Omul ADUS ca DAR de FIU, Înaintea TATALUI DUMNEZEU, se mai PREFACE "înca odata" în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS, Absolutul FIU DUMNEZEIESC, care ne ASUMA si pe noi în CHIPUL Sau, ca BUTUCUL VIEI cu toate "Mladitele" Sale.

94) Atentie! Sunt Doua ÎNDUMNEZEIRI în Isihasm, Prima prin PREFACEREA în CHIPUL de FIU (ce STA înaintea TATALUI) si a Doua, PREFACEREA-ASUMAREA-UNIRE în UNICUL (BUTUCUL) FIU-HRISTOS.

95) Prima este o Îndumnezeire Personala, a DOUA este o ÎNDUMNEZEIRE Cosmica si SupraCosmica EUHARITICA, ce se face CINA cea de TAINA, Cosmica, la care Cerul si Pamântul deodata sunt, Lumea si DUMNEZEU se ÎMPARTASESC în CHIPUL VESNICIEI.

96) La aceasta Treapta, Practica Isihasta are nevoie de Duhovnic si Povatuitor iscusit, ca cine este "obraznic si fur-hot", va fi pedepsit ca Îngerii ce au devenit demoni.

97) STAI la HOTARUL "Postului si ÎNCHINARII"; STAI în RUGACIUNEA ICONICA în CHIPUL IUBIRII de FIU în FATA TATALUI, STAI o VESNICIE, si aceasta STARE-HOTAR de TAINA se va DESCHIDE si în VESNICIA EUHARISTICA, ce o face doar PREASFÂNTUL DUH prin TAINA Sa ce UNESTE TOTUL în TRUPUL UNIC al FIULUI ÎNTRUPAT, HRISTOS DUMNEZEU si Lumea deodata, fara amestecuri.

98) Nu te lasa amagit de "Sarpele demon", sa faci "magia pomului ispitirii-mortii; nici demonismul Îngerilor cazuti, al Spiritualizarii fara chip.

99) STAI la HOTARUL de TAINA dintre Lume si DUMNEZEU, STAI NEMISCAT ca într-o ICOANA, OPRESTE-te pe ALTARUL CHIPULUI IUBIRII de FIU; STAI OPRIT în însasi OPRIREA de HOTAR si prin aceasta vei TRECE în Cele de DINCOLO.

100) Practica Isihasta este Mistica OPRIRII Absolute, Isihia-Linistea-PACEA Absoluta; dar nu este "Oprirea în gol" (ca misticile metafizice), ci OPRIREA în DEPLINUL Lumii si al Lui DUMNEZEU ce se ÎNTÂLNESC si STAU ca în ICOANA în IUBIREA VESNICIEI, CHIPUL FIULUI-CHIPUL VESNICIEI.

Părintele Cleopa

Rugaciunea Inimii pentru Credinciosii care Traiesc in Lume

de Batranul Iosif de Vatopedi(fiu duhovnicesc al Batranului Iosif Isihastul)

Suntem mereu intrebati: “Este posibil pentru cei care traiesc in lume sa se ocupe cu rugaciunea mintii?” Celor care intreaba le raspundem intru-totul afirmativ: “Da”. Pentru a lamuri aceasta afirmatie a noastra dar si pentru a-i invata pe cei ce nu stiu, o vom explica pe scurt pentru ca nimeni sa nu fie pus in incurcatura de diferitele interpretari si definitii ale rugaciunii mintii.

In general vorbind, rugaciunea este singura ocupatie obligatorie si singura virtute pentru toate fiintele rationale inzestrate cu gandire si simtire, atat oameni cat si ingeri. Din acest motiv suntem indemnati catre practica neincetata a rugaciunii.

Rugaciunea nu este impartita din punct de vedere dogmatic in tipuri si metode, ci, dupa cum ne spun Sfintii Parinti, orice tip si metoda de rugaciune este benefic, atata timp cat nu este de influenta si inselaciune diavoleasca. Scopul acestei intru totul virtuoase munci este de a intoarce si a indrepta mintea omului catre Dumnezeu si de a o tine fixata catre Dumnezeu. In acest scop Parintii nostri au intocmit metode mai usoare si au simplificat rugaciunea pentru ca mintea sa poata mai usor si cu mai multa hotarare sa se indrepte catre Dumnezeu si sa ramana in Dumnezeu. In ce priveste alte virtuti, alte parti si insusiri ale omului sunt solicitate, printre care si simturile, pe cand in ce priveste binecuvantata rugaciune doar mintea singura este activa. De aceea este nevoie de multa straduinta pentru a impulsiona mintea si pentru a o supune astfel incat rugaciunea sa dea roade. Preasfintii nostri Parinti care L-au iubit pe Dumnezeu in mod deplin aveau ca cea mai de seama activitate unirea cu Dumnezeu si ramanerea in mod continuu in El. De aceea ei isi indreptau toate eforturile catre rugaciune ca cea mai eficienta metoda catre aceasta tinta.

Sunt si alte forme de rugaciune care sunt cunoscute si practicate de catre aproape toti crestinii, insa despre care nu vom vorbi acum. Mai degraba ne vom limita la cea care este cunoscuta sub denumirea de “rugaciunea mintii”, despre care suntem mereu intrebati. Este un subiect care ii preocupa pe multi credinciosi pentru ca se stie foarte putin despre ea si adeseori este inteleasa gresit si descrisa intr-un mod aproape fantezist. Ii vom lasa pe Parinti sa ne spuna despre modul detaliat de a o practica cat si despre roadele acestei virtuti indumnezeitoare care duce de la purificare pana la sfintire. Noi nevrednicii vom aminti doar atat cat este nevoie pentru a lamuri lucrurile si pentru a convinge pe fratii nostri care traiesc in lume ca e nevoie sa se ocupe cu rugaciunea.

Parintii numesc aceasta rugaciune rugaciunea mintii pentru este facuta cu mintea dar ii mai spun si “veghe treaza” care inseamna aproape acelasi lucru. Parintii nostri descriu mintea drept o fiinta nepotolita si zbuciumata care nu accepta supunerea si nu se lasa convinsa de nimic din ceea ce nu poate constata ea insasi. In primul rand din acest motiv ei au ales doar cateva cuvinte intr-o singura rugaciune simpla: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”, astfel incat mintea sa nu aiba nevoie de mult efort pentru a putea tine firul rugaciunii timp indelungat. In al doilea rand ei isi indreptau mintea catre inauntru, catre centrul fiintei noastre prin invocarea divina a preasfantului Nume al Domnului nostru Iisus Hristos pentru a se bucura cat mai curand cu putinta de consolarea divina. Nu se poate, ne spun Parintii nostri, ca prea bunul nostru Domn, fiind chemat astfel in mod continuu, sa nu ne auda, El Care voieste atat de mult mantuirea oamenilor.

La fel cum si oricare alta virtute nu poate fi obtinuta decat tinand cont de anumite conditii care ne ajuta sa ajungem la ea, asa si aceasta lucrare sfanta are nevoie de anumite conditii elementare, fara de care aproape ca nu se poate:  un anumit grad de liniste; detasarea de griji; renuntarea la aflarea si raspandirea de vesti; auto-disciplina in toate lucrurile; si o stare generala de tacere care izvoraste din aceste lucruri. In rest, nu cred ca e imposibil pentru credinciosii care sunt interesati de aceasta activitate sfanta, sa isi formeze aceasta deprindere. De asemenea, obiceiul bun al stabilirii unui timp pentru rugaciune, dimineata si seara, intotdeauna cam la aceeasi ora, ar fi un inceput bun.

Cu siguranta trebuie accentuata staruinta ca cel mai necesar element in rugaciune. Pe buna dreptate insista Sfantul Pavel: “Staruiti in rugaciune, priveghind”(Coloseni, 4:2). Spre deosebire de alte virtuti, rugaciunea necesita efort de-a lungul intregii vieti si din acest motiv repet celor ce fac aceasta straduinta sa nu se simta coplesiti nici sa nu considere drept o nereusita nevoia de insistenta in aceasta lucrare de trezie a mintii.

La inceput e necesar sa spunem rugaciunea in soapta sau chiar mai tare cand ne confruntam cu impietrire sau impotrivire interioara. Cand acest bun obicei este format pana ajungem la punctul cand rugaciunea poate fi spusa neintrerupt cu usurinta, atunci ne putem intoarce catre inauntru pastrand o tacere desavarsita in exterior. Staruinta statornica, straduinta si pastrarea acelorasi cuvinte ale rugaciunii, fara a le schimba des, vor da nastere unui obicei bun. Acesta va aduce stapanire asupra mintii si atunci prezenta harului se va manifesta.

La fel cum orice virtute are un rezultat corespunzator asa si rugaciunea are drept rezultat purificarea mintii si iluminarea. Ne calauzeste catre cea mai inalta si mai de pret comoara, unirea cu Dumnezeu sau indumnezeirea reala. Cu toate acestea Parintii ne-au spus de asemenea asa: ca tine de om sa caute si sa se straduiasca sa intre pe calea care duce la cetate; si daca se intampla sa nu ajunga la punctul final fiindca nu a reusit sa tina pasul dintr-un motiv sau altul, Dumnezeu il va numara cu cei care au reusit. Ca sa ma fac inteles mai usor indeosebi in ce priveste rugaciunea, voi insista asupra faptului ca noi toti crestinii trebuie sa ne straduim sa crestem in rugaciune, indeosebi in cea care este denumita rugaciunea monologica sau rugaciunea mintii. Cel care ajunge la aceasta rugaciune va afla mult folos.   

Datorita prezentei rugaciunii “Doamne Iisuse” omul nu este dat prada ispitei, pe care el o asteapta, pentru ca esenta acestei rugaciuni este veghea treaza; astfel cel care privegheaza si se roaga nu intra in ispita(Matei 26:41). De asemenea el nu cade prada intunecarii mintii care il face sa devina irational si sa se insele in judecatile si hotararile sale. Nu cade in nepasare si uitare care sunt la radacina a multe rele. Mai mult, el nu este invins de patimi si slabiciuni, mai ales atunci cand apar ocaziile de pacat. Dimpotriva el creste in straduinta si in credinta. Devine dornic de fapte bune. Devine bland si iertator. Creste de la zi la zi in credinta si in dragostea de Hristos si asta il impulsioneaza catre toate virtutile. Avem multe exemple chiar in zilele noastre de oameni, si indeosebi de tineri, care prin bunul obicei de a spune rugaciunea au fost salvati de la primejdii ingrozitoare, de caderi in mari rele si de lucruri care duc la moartea spirituala.

Drept urmare rugaciunea este o datorie pentru fiecare credincios indiferent de varsta, nationalitate si stare; indiferent de locul, de timpul si de modul in care o spunem. Prin rugaciune Harul dumnezeiesc actioneaza si ofera solutii la problemele si incercarile care ii necajesc pe credinciosi, astfel incat, dupa cum spune Scriptura: “Tot cel ce va chema numele Domnului se va mantui”(Fapte, 2:21).

Nu este nici un pericol de ratacire, cum zvonesc unii oameni nestiutori, atata timp cat rugaciunea este spusa intr-un mod simplu si smerit. Este de cea mai mare importanta ca atunci cand spunem rugaciunea sa nu cream nici un fel de imagine in minte; nici a Domnului nostru Hristos, nici a Sfintei Nascatoare, nici a vreunei persoane sau infatisari. Din cauza imaginii mintea este imprastiata. De asemenea prin intermediul imaginilor este deschisa usa pentru ganduri si inselari. Mintea trebuie sa ramana concentrata asupra sensului cuvintelor si cu multa smerenie omul trebuie sa astepte mila Lui Dumnezeu. Nu trebuie data nici un fel de importanta diferitelor inchipuiri, lumini sau miscari si de asemenea zgomotele si alte perturbari trebuie ignorate si considerate drept masinatiuni diabolice cu scopul de a ne insela si a ne abate din drum. Modul in care Harul se manifesta in practicanti este prin bucurie spirituala, prin lacrimi tacute si aducatoare de bucurie, sau prin frica de Dumnezeu plina de pace si veneratie, cauzata de amintirea pacatelor ducand astfel la sporirea plangerii si tanguirii.

Treptat Harul devine una cu dragostea Lui Hristos si atunci nestatornicia mintii inceteaza complet si inima este atat de aprinsa de dragostea de Hristos incat crede ca nu mai poate indura. De aceea de multe ori omul simte ca ar vrea sa ramana asa cum este atunci necautand sa mai vada sau sa mai auda altceva. Toate aceste lucruri precum si multe alte forme de ajutor si alinare sunt intalnite in primele stadii de catre cei care pastreaza in minte rugaciunea in masura in care depinde de ei si pe cat este posibil. Pana la acest stadiu, care este atat de simplu, cred ca poate ajunge orice suflet care este botezat si traieste intr-un mod ortodox, astfel incat prin rugaciune ajunge la o stare de bucurie spirituala avand in acelasi timp protectia si ajutorul Lui Dumnezeu in toate actiunile si activitatile sale.

Repet inca o data indemnul meu catre toti cei care Il iubesc pe Dumnezeu si doresc mantuirea, sa nu amane sa incerce aceasta buna lucrare si sa o practice de dragul Harului si milei pe care le ofera tuturor celor care se straduiesc catusi de putin in aceasta lucrare. Spun asta ca sa ii incurajez sa nu ezite sau sa se demoralizeze din cauza impotrivirii si a ostenelii cu care se vor confrunta. Batrani din timpurile noastre pe care i-am cunoscut, au avut multi ucenici care traiau in lume, barbati si femei, casatoriti si singuri care nu numai ca au ajuns la stadiul de inceput ci s-au inaltat la niveluri superioare prin Harul si mila Domnului nostru Hristos. “Ca lesne este inaintea Domnului a imbogati pe cel sarac degraba si fara de veste”(Intelepciunea lui Isus Sirah, 11:23). Cred ca in ziua de azi, in acest haos de confuzie, agitatie si necredinta, nu exista o practica spirituala mai simpla si mai usoara, care este la indemana aproape a oricarui om, cu asa multe sanse de reusita si asa o maretie de binefaceri, decat aceasta mica rugaciune.

Oricand stai jos, mergi sau muncesti, sau la nevoie chiar stand in pat, si in general oriunde si oricum te gasesti, poti spune aceasta mica rugaciune care contine in ea credinta, marturisire, invocare si speranta. Cu atat de putina munca si cu un efort nesemnificativ, porunca universala “Rugati-va neincetat”(Tesaloniceni 5:17) este dusa la indeplinire in mod desavarsit. Catre oricare cuvant al Parintilor nostri ne-am indrepta, sau chiar in vietile lor minunate, nu vom gasi o alta virtute atat de mult laudata si practicata cu atata zel si staruinta, astfel incat ea singura constituie arma cu cea mai mare putere a biruintei noastre in Hristos.  Nu e in intentia noastra sa cantam laudele acestei regine a virtutilor, sau sa o descriem, pentru ca orice am spune mai degraba o nedreptateste si o micsoreaza. Scopul nostru este sa indemnam si sa incurajam pe fiecare credincios in lucrarea rugaciunii. Dupa aceea fiecare va afla din propria sa experienta ceea ce noi am spus atat de saracacios.

Inaintati voi cei care va indoiti, voi cei descurajati, voi cei in necazuri, voi cei in ignoranta, voi cei cu putina credinta si cei care treceti prin incercari de diferite feluri; inaintati catre alinare si catre rezolvarea problemelor voastre. Dulcele nostru Iisus Hristos, Viata noastra, ne-a spus: “fara Mine nu puteti face nimic”(Ioan 15:5). Astfel priviti cum, chemandu-l neincetat, nu suntem niciodata singuri; si drept urmare “toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste”(Filipeni, 4:13). Vedeti adevaratul sens si urmarea insemnatei spuse a Scripturii: “Si ma cheama pe Mine in ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi”(Psalmi, 49:16). Haideti sa chemam preasfant Numele Sau nu numai “in ziua necazului” ci necontenit; astfel incat mintile noastre sa se lumineze si sa nu intram in ispita.

Ca un epilog la ceea ce s-a spus, repetam indemnul nostru sau mai degraba incurajarea noastra catre toti credinciosii, ca este posibil si ca este vital sa se ocupe cu rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma”, asa-numita rugaciune a mintii, cu credinta sigura ca vor afla multe binefaceri indiferent de nivelul pe care il vor atinge. Amintirea mortii si o atitudine smerita, impreuna cu celelalte lucruri ajutatoare pe care le-am mentionat ne asigura biruinta prin Harul Lui Hristos a carui invocare va fi menirea acestei binecuvantate lucrari. Amin.