Misterele Pucioasei (LVI)

Actualitatea la NIP: Alte învăţături eretice

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

Motto: “Orice cuvânt al lui Dumnezeu nu e vorbă multă, nici vorbărie …”

( Sf. Maxim Mărturisitorul: Suta a doua a capetelor gnostice)

Ultimul Cuvânt al “Dumnezeului de la Pucioasa”, intitulat Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului vine cu alte câteva inovaţii eretice:

A. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu;

B. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu;

C. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.

.

.

A. Învăţătura despre Hristos Creatorul şi despre crearea omului de către Fiul lui Dumnezeu

.

Tulburările ideologice din primele veacuri creştine au fost tranşate în urma dezbaterilor amănunţite ele episcopilor adunaţi la primele două Sinoade Ecumenice, în urma cărora se poate spune că învăţătura de credinţă ortodoxă s-a cristalizat.

De atunci şi până astăzi, învăţătura credinţei creştine se cuprinde pe scurt, dar în cuvinte lămurite, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de sfinţii părinţi la întîiul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi apoi definitivat în al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta, denumit şi «Crezul niceeo-constantinopolitan», nu este numai o expunere oficială a învăţăturii de credinţă creştină, ci şi o mărturisire de credinţă pe care trebuie s-o cunoască şi s-o rostească fiecare creştin în parte. De aici decurge obligativitatea învăţării Crezului de către fiecare creştin.

Primul articol de credinţă este următorul:

1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Articolul 1 din Simbolul Credinţei arată că Dumnezeu-Tatăl este Creatorul (Făcătorul, Ziditorul) şi Proniatorul (Purtătorul de grijă, Atotţiitorul) lumii. Lumea înseamnă cerul şi pământul şi tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută şi nevăzută. Lumea văzută este tot ceea ce se poate cunoaşte cu simţurile omeneşti, iar cea nevăzută sunt îngerii, buni şi răi (v. Col. I, 16).

Ca Dumnezeu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Făcător al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (v. Ioan I, 3), dar nu ca şi cum Tatăl S-ar fi slujit de Fiul ca de o unealtă vie, ci ca Fiul să lucreze împreună cu Tatăl, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi avînd aceeaşi putere creatoare ca şi Tatăl. Exprimarea prin Fiul este deosebit de concludentă şi importantă. Nu se spune “Toate s-au făcut de către Fiul “ ci se spune “Toate s-au făcut prin Fiul”. Această exprimare nu este singulară, ci o regăsim şi în epistolele paveline:

“Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.

El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,

Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;

Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.” (Col. 1, 12-16) (sublin.ns.)

Sf. Apostol Pavel completează aşadar rolul de reprezentare (întru Fiul ) cu rolul instrumental (prin Fiul ) şi cu rolul final (pentru Fiul), dar nu aminteşte nimic despre o delegare specială şi singulară a Fiului pentru actul în sine al creaţiei. Nu vom găsi nicăieri în Biblie pentru acest subiect o exprimare de genul de către Fiul. Aşadar, toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au avut o contribuţie egală şi partajată, dar nedespărţită şi neamestecată, la creaţia propriu-zisă, având o aceeaşi şi împreună lucrare, după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul:

“…Căci Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit;şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit. De aceea Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un Dumnezeu. Căci una şi aceeaşi este fiinţa, puterea şi lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, nefiind şi neînţelegându-se nici unul fără celălalt.” (Sf.Maxim Mărturisitorul: A doua sută de capete gnostice)(sublin.ns.)

Aşadar, Unul este Dumnezeu, pentru că Una este Dumnezeirea. Una şi aceeaşi este, o întreagă unitate după fiinţă, şi o întreagă Treime după ipostasuri. Dar, pentru fiecare Persoană se disting atribute definitorii: Tatăl este Creatorul şi Proniatorul prin excelenţă, deşi toate trei Persoanele participă la creaţie şi la susţinerea ei; Fiul este Mântuitorul şi Moştenitorul, dar mântuieşte în primul rând pentru a face ascultare de voia Tatălui, cu puterea lucrătoare a Duhului; Duhul Sfânt este Mângâietorul şi Sfinţitorul, dar nu vine decât trimis de Fiul şi purces de la Tatăl.

Pe vremuri, când Verginica ţinea frâiele “lucrării” de la Pucioasa şi-i povăţuia pe creştini, învăţătura ei (deşi plină de alte aberaţii) păstra totuşi faţă de Sfânta Treime respectul şi recunoaşterea moştenită din tradiţia ortodoxă. Prin anii aceia, Verginica încă mai recunoştea pentru Tatăl însuşirea de Făcător al cerului şi al pământului, aşa cum învăţase ea Crezul în copilărie de la părinţii ei. Astfel, într-o “vorbire” atribuită Maicii Domnului, Verginica spunea:

“ …Grăieşte Maica Mea ţie, popor creştin:

Eu sunt care vorbesc: mama Fiului ceresc. Şi cu Mine e Fiul Meu, e şi Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului, sunt şi ucenicii şi sfinţii. Am venit nu cum se plimbă oamenii cu avioanele; am venit în zbor, cu Duhul. O, copii, o, seminţia părintelui Avraam! Dacă oamenii nu vor să cunoască această lucrare dumnezeiască, ca să trăiască viaţă fără de moarte, Dumnezeu va face să se împlinească numărul din piatră, din copaci şi nu va rămâne de ruşine… ” ( 9/ 22 septembrie 1978.)

Învăţătura aceasta (“Tatăl, Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului”) este astăzi contrazisă flagrant de noile născociri ale liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşiţă, care pretind că numai Fiul a fost autorul creaţiei:

“Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)

Să consemnăm alterarea gravă a mesajului biblic, prin trecerea de la lucrarea sinergică a Treimii celei de o fiinţă: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” la lucrarea individualizată, exclusivă, a Fiului: “după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit”.

Este adevărat că Biblia foloseşte aici două registre: primul, la nivel intenţional, cînd se preferă forma la plural (…după chipul şi după asemănarea Noastră) şi al doilea, la nivel aplicativ, când se preferă forma la singular (…a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său). Să observăm însă că această a doua formă, vocabula “Său” este aleasă tocmai pentru a sublinia unitatea în Treime a lui Dumnezeu în actul creaţiei, şi nu particularizarea lucrării numai către Fiul. Pentru că şi la început s-a ales exprimarea implicită, referitoare la Sfânta Treime: “Şi a zis Dumnezeu: "Să facem…” şi nicidecum varianta explicită: “Şi au zis Dumnezeu: "Să facem…”. Iată textul biblic la care tocmai ne-am referit:

“Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. " ” (Fac.1, 26-27)

În accepţiunea liderilor pucioşi, ar trebui sine qua non schimbată partea de început a Crezului, pentru a sublinia textual că nu Tatăl, ci Fiul este Făcătorul cerului şi al pământului.

Acestă învăţătură eretică despre Fiul Creatorul este confirmată imediat în continuare, prin următorele fraze, de data aceasta atribuite “Tatălui Ceresc”, prin care se spune că Fiul nu numai că l-a plămădit din lut pe om, dar i-a dat şi suflare de viaţă, duh din duhul Lui:

“– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)

Sfinţii Părinţi, pentru a sublinia rolul decisiv de Creator pe care L-a avut Tatăl Ceresc la facerea omului, şi că Duhul de la Tatăl purcede, subliniază că nu Fiul, ci Tatăl este Cel Care a suflat suflare de viaţă peste om:

“…le este dat […]să primească îndată şi pe Sfântul Duh[…]le este dat nu numai prin suflare în faţă, cum l-a primit mai înainte Adam de la Dumnezeu Tatăl şi mai pe urmă ucenicii lui Hristos prin suflarea lui Hristos (Ioan 20,22), ci, deodată, în chip nevăzut, ca o suflare (Fapte 2,2)a Duhului ce suflă în chip vădit harul Duhului.” (Calist Patriarhul: Capete despre rugăciune; Filocalia, vol.8.)(sublin.ns.)

.

.

B. Învăţătura despre căderea îngerilor datorită semeţiei lui Adam, omul cel întâi zidit de Dumnezeu

.

O altă învăţătură eretică promovată de liderii pucioşi este cea prin care i se atribuie lui Adam (în afară de păcatul originar, şi mai înaintea lui) şi tragedia căderii legiunilor de îngeri din cer. Cităm următoarele:

“L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)

Aşadar, păcatul “originar” pentru care Adam a fost alungat din Rai pentru neascultare nu era deloc originar!! Adam era la recidivă, întrucât făcuse mai înainte un pocinog şi mai mare – e drept, rămas nesancţionat, de parcă Dumnezeu n-ar fi observat că era cazul s-o facă. Faţă de muşcarea din fructul oprit, care denotă mai degrabă indolenţă şi minte îngustă, uzurparea premeditată a tronului ceresc şi surparea unei întregi cete de îngeri era o ispravă cu adevărat dezastruoasă şi inacceptabilă!

Se afirmă în continuare că, după crearea Evei ( probabil că Eva era “cadoul” făcut de Dumnezeu pentru acest “domnu’ Goe” al începuturilor, după ce prin semeţia lui trântise la pământ o ceată de îngeri, despre care se zice că-i slujeau!!), Adam s-a semeţit şi mai mult (normal, dacă nu l-a tras nimeni de urechi pentru prima poznă, ca să se îndrepte, o fi crezut că este pe calea cea bună):

“O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)

Consecinţa? Adam a căzut şi el din cer, odată cu satana care l-a ispitit să mănânce din pomul oprit.

Două, chiar trei întrebări rămân deocamdată fără răspuns:

1. De ce prima greşeală (mai mare, prin consecinţe directe) a lui Adam a fost total ignorată, iar a doua (aparent mai mică) a fost sever sancţionată?

2. Dacă satan era din ceata îngerilor căzuţi, cum de mai dădea el târcoale prin rai, sub înfăţişare de şarpe? Ca pe urmă, după pozna lui Adam, cea cu fructul oprit, satan să cadă din nou (unde să mai cadă, pentru că el era căzut deja?) împreună cu Adam!

3. Dacă “îngerii îi slujeau lui Adam”, de ce a mai zis Dumnezeu că Adam e singur şi că nu e bine să stea singur şi fără nici un ajutor? (v. Fac. 2,18.) Cum îi slujeau îngerii lui Adam, dacă Dumnezeu declară că Adam era fără ajutor? (doar dacă nu trăgeau chiulul cu toţii)

Peste toate acestea, Sfânta Scriptură nu sugerează nicăieri că îngerii ar fi fost creaţi să-l servească pe Adam. Se spune însă că ei trebuia să-I aducă necontenit cinstire lui Dumnezeu, caz în care n-ar mai fi avut când s-l mai servească şi pe Adam:

“Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” ( Iov, 38,7) (sublin.ns.)

Sfinţii Părinţi văd altfel lucrurile. Ei identifică exact cauza căderii îngerilor în propria lor libertate, folosită impropriu. În nici un caz căderea lor nu se poate atribui unei cauze externe, asupra căreia ei să nu aibă nici cel mai mic control. O astfel de alternativă, prezentată de liderii pucioşi ca fiind “inspirată” prin “Cuvântul lui Dumnezeu”, este la urma urmei şi profund imorală.

Părintele Stăniloae construieşte pe această temă următoarele aserţiuni, citând din omilia Dumnezeu nu e autorul răului a Sfântului Vasile cel Mare:

“…În fruntea lor este satana. Sfântul Vasile, descriind căderea satanei în opoziţie cu persistenţa lui Mihail, vede cauza fiecăreia în persistarea sau despărţirea liberă de Dumnezeu. “De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeaşi cauză, având şi el viaţă liberă şi prin libertatea lui având putinţa să rămână lângă Dumnezeu, sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe acesta libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi acela să apostazieze şi putea şi acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu.”.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.450) (sublin.ns.)

Aşadar, înstrăinarea de Dumnezeu şi nedragostea, care veneau din greşita folosire a propriei libertăţi, au fost cauzele căderii unora dintre îngeri, şi nu presupusa semeţie a lui Adam (despre care Biblia nu pomeneşte absolut nimic). Părintele Stăniloae concluzionează:

“ Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii lor stă în mândrie. Ei voiau să fie independenţi de Dumnezeu, întocmai ca Dumnezeu.” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.456) (sublin.ns.)

Care să fie scopul pentru care liderii pucioşi au transferat aceste cauze şi le-au pus în cârca lui Adam? Inversând rolurile, ei prezintă situaţia ca şi când omul ar fi fost cauza căderii demonilor, şi nu invers. Astfel, învăţătura lor eretică ajunge să contrazică flagrant Biblia! Părintele Stăniloae precizează pe acest subiect:

“ Geneza prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat (Fapte 5,3; 1 Cor. 7,5; 1 Cor. 10,13; 1 tes. 3,59 ” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, pag.458.) (sublin.ns.)

Ceea ce este deosebit de interesant e faptul că pe vremea Verginicăi nu se pomenea de o asemenea teorie aberantă şi eretică! Dimpotrivă, se vehicula aceeaşi învăţătură primită prin Sfânta Tradiţie, precum că nu Adam, ci îngerii sunt autorii propriei lor căderi, din cauza dorinţei lor de mărire, care ajunsese până la manifestări acute de duşmănie atât între ei, cât şi dinspre ei spre Păstorul lor (adică spre Dumnezeu):

. “ Copilaşii Mei, băgaţi bine de seamă, că multe lucruri sunt oprite pe loc. Uite mănăstirea Vladimireşti, e oprită pe loc. Cine a oprit slujba sfântă? Tot prin cei de acolo, prin cei ce au lucrat fărădelegea. Şi a intrat duşmănia între ei şi au început să vândă, şi atunci s-a încuiat. Duşmăneau oile pe păstor, îl duşmăneau ca de tâlhărie, că maicile de acolo nu erau mulţumite. Acolo s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu îngerii din cer. Aşa se întâmplă când intră duşmănia şi încăpăţânare în popor.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 13/26 iulie 1973) (sublin.ns.)

Apare destul de limpede că teoria despre “îngâmfarea lui Adam” care ar fi atras după sine căderea îngerilor, este o făcătură ieftină, tardivă, emanată din imaginaţia bolnavă a jalnicilor epigoni ai Verginicăi: liderii pucioşi ai secolului XXI, Mihaela şi Nicuşiţă.

.

.

C. Învăţătura despre înfiinţarea timpului odată cu căderea îngerilor.

.

.

După părerea Mihaelei Tărcuţă, care continuă să fabuleze năzbâtii teologice pe marginea Bibliei, întitulându-le pompos “Cuvântul lui Dumnezeu”, una dintre consecinţele benigne ale acestei căderi a unora dintre îngeri este “înfiinţarea timpului”:

“De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” din 19-08-2008.) (sublin.ns.)

Sfinţii Părinţi sunt de altă părere. Ei afirmă că timpul este determinat de expresia biblică “La început…” (v. Fac.1,1)

În Teologia Dogmatică Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae spunea:

“ Expresia biblică “la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Aici e locul să precizăm că însăşi expresia “la început”, când se produce actul creator şi apare creaţiunea, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. “La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; “la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Aceasta au remarcat-o sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând remarcabilele notaţii ale lui Platon asupra expresiei “deodată” (άπαξ). Pentru ei, “la început” al Genezei este “deodată” de la frontiera (în sens geometric) eternităţii şi timpului; adică, cum a arătat foarte bine sfântul Vasile, un fel de moment atemporal în sine, dar a cărui ţâşnire suscită timpul, punct de atingere, s-ar putea spune, al voinţei divine cu ceea ce, trecând de la nonexistenţă la existenţă, începe acum şi, neîncetând să înceapă, devine şi durează.” (op. cit. , Vol.1, pag.330) (sublin.ns.)

E uşor, dacă ai ceva talent şi înclinaţie nativă spre logoree, să mâzgăleşti pe hârtie panseuri pe care sa le dai apoi lui Pucioşiţă să le declame cu dicţie, ca să le zăpăcească minţile naivilor pucioşi. Mai greu pare a fi să mai pui mîna şi pe Carte, ca să te informezi înainte de a spune prostii. Cu atît mai mult atunci când ai o părere excelentă despre tine însăţi, iar “fabulaţia de jos” ţi se pare că devine instantaneu “inspiraţie de sus”.

………………………………….

Anca Estera

22 august 2008

…………………………………

P.S.

.

1. Mai sunt şi alte derapări de la mesajul biblic; cine are timp, poate să le comenteze dacă vrea. De exemplu, se afirmă că “Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte” (iar noi trebuie să subînţelegem de aici că numai şi numai la Pucioasa se mai întâmplă astăzi această minune: adică, numai acolo e Împărăţia lui Dumnezeu!), deşi Biblia spune limpede că Împărăţia lui Dumnezeu “nu este din lumea aceasta” (v. Ioan, 18,36). Alt exemplu: Între Fiul lui Dumnezeu şi liderii pucioşi nu mai există vreo relaţie de “ascultare”, în sens de “subordonare ierarhică”, ci de “egalitate în drepturi şi demnităţi”. Urmarea nu se lasă mult aşteptată: “Hristos” pare umbrit de statura “uriaşă” a liderilor pucioşi, marginalizat, descumpănit chiar: El nu ştie cum să Se mai facă evidenţiat de către “popor”, îndată ce nu mai stă în faţă, ci alături de liderii pucioşi, de a căror bună dispoziţie şi stare de sănătate depinde nemijlocit “venirea “ Sa:

“…nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc…”(sublin.ns.)

Celelalte preţiozităţi, repetiţii, patetisme sau tautologii (de genul …calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată…) nu merită a fi comentate.

.

2. În continuare transcriem integral “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19 august 2008. Textele referite mai sus au fost evidenţiate cu culoare roşie:

Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Schimbării la faţă a Domnului

Din sărbătoare în sărbătoare Mă las cuvânt în cartea Mea de azi pentru hrana ta cea din cer, popor care eşti credincios venirii Mele iarăşi de la Tatăl la om. Sunt Fiul Tatălui Savaot, născut din Tatăl mai înainte de vecii. La facerea cerului şi a pământului am făcut apoi pe om din pământ şi am pus din Mine duh de viaţă în el, şi după chipul Meu M-am uitat când l-am plămădit. Şi după ce el s-a smuls din Mine ca să fie de sine, Eu şi cu Tatăl am plâns cu plâns dumnezeiesc după om cinci mii de ani şi mai bine, şi apoi Tatăl M-a trimis pe pământ ca să întocmească prin Mine întoarcerea omului la Tatăl. Toată sarcina păcatelor omului am purtat-o pe pământ, şi apoi le-am pironit pe cruce împreună cu Mine, şi apoi am înviat pentru om şi l-am luat şi M-am dus cu el la Tatăl cu lucrarea salvării lui întocmită şi I-am spus Tatălui: Tată, iată Omul! Aşa am lucrat Eu atunci salvarea omului pierdut din rai, iar acum Mă fac cuvânt peste pământ şi vin din Tatăl pe calea aceasta şi îl învăţ mult pe om, îl învăţ să treacă din trup în duh, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, căci voia Mea aceasta este: sfinţirea omului. Amin. O, şi de ce sfinţirea omului? De ce aceasta, o, Tată al Meu?

– O, Fiule scump, după ce Noi în vremea facerii a toate câte s-au făcut am grăit Unul către Altul să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, Tu M-ai ascultat, şi din pământ l-ai plămădit pe om şi apoi ai suflat peste el şi ai ridicat pe picioarele lui om cu suflet viu. L-ai despărţit apoi în două şi l-ai numit bărbat şi femeie, aşa precum l-ai zidit, şi ai făcut aşa ca să nu se simtă singur omul, dar numaidecât el s-a semeţit şi mai mult dacă nu s-a mai simţit singur, s-a semeţit mai mult ca atunci când şi-a zis în sinea lui că el este mare şi când s-a ridicat cu gândul deasupra lui Dumnezeu, iar îngerii care-i slujeau au început să cadă odată cu înălţarea omului care a căzut prin înălţare, şi atunci gura Ta a rostit peste îngerul Mihail să dea poruncă îngerilor să aibă frică de Dumnezeu şi să ia aminte la El şi nu la om.

O, omul s-a semeţit şi mai mult apoi dacă s-a văzut că nu este singur. Căzuse ceata cea dintâi a îngerilor, căzuse din cinstea în care era, căzuse odată cu căderea omului care s-a înălţat pe sine peste Dumnezeu, iar răul acesta lucrat de om s-a numit satană şi a căzut din cer cu tot cu om, iar Tu, Fiule scump, ai fost martor la această durere, şi martor eşti şi de atunci până azi, căci îngerii căzuţi prin înălţarea omului se războiesc de atunci împotriva omului prin care ei şi-au pierdut statul şi slava din care au căzut. O, câtă durere pe Noi de atunci şi până azi, Fiule Unule al Meu! De atunci s-a înfiinţat timpul, tată, şi de atunci Noi suferim în timp, şi tot aşa şi omul, tată. Am coborât acum, la sfârşit de timp, cu slava cuvântului Tău pe pământ, şi iarăşi Tu lucrezi cuvânt de facere a omului aşa cum lucrai când îi grăiai lui Moise pentru poporul Israel ca să-l faci pe el împărăţie a lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu grăieşte şi unde poate cu puterea Sa, dar omul s-a ridicat tot mereu şi s-a semeţit faţă în faţă cu Dumnezeu, aşa cum a fost şi cu poporul cel din vremea lui Moise, căruia Tu i-ai grăit atât de mult timp de patruzeci de ani, şi în mijlocul căruia Ne-am arătat cu multul slava şi puterea cea prin cuvânt rostită să fie şi să lucreze la vedere ca să aibă Dumnezeu un popor pe pământ între popoare.

Cel mai mare duşman din om împotriva Noastră nu este păcatul lui, o, Fiule îndurerat ca şi Mine, Tatăl, ci este necredinţa din el, căci ea îl dezbracă pe om de Dumnezeu. O, Te-am trimis apoi pe pământ acum două mii de ani şi nu Ţi-a încurcat venirea şi lucrarea de facere iarăşi a omului, nu Ţi-au încurcat-o păcatele omului, ci Ţi-a încurcat-o necredinţa lui, tată, căci cei plini de păcate Te-au cunoscut şi Te-au primit în ei şi Te-au purtat apoi şi Te-au arătat lumii prin smerenia lor, căci mai smerit este un păcătos, străin de Noi prin păcat, decât un drept care se îndreptăţeşte pe sine înaintea lui Dumnezeu prin faptele dreptăţii lui şi ale slujirii lui înaintea Noastră, Fiule scump. Acum două mii de ani i-ai luat pe cei trei dintre ucenicii pe care Ţi-i descoperisem ca să-Ţi arăţi cu ei lucrarea între oameni şi Te-ai suit cu ei pe munte înalt şi Ţi-ai lăsat văzută slava pe care o ai de la Mine mai înainte de întemeierea lumii, căci faţa Ta şi veşmintele Tale au strălucit ca soarele şi s-au făcut albe ca lumina, şi Te-ai arătat cu Moise şi cu Ilie şi ai grăit cu ei înaintea celor cu credincioşie şi spuneai despre patima Ta, care avea să urmeze pentru răscumpărarea omului, iar Petru a dat să-Ţi spună să rămâi pe munte şi să facă trei colibe, Ţie şi lui Moise şi lui Ilie, dar voia Ta a fost să pătimeşti pentru salvarea omului, şi atunci Tu prin nor luminos ai umbrit priveliştea de pe munte, iar Eu, Tatăl, am rostit peste ei din nor şi am spus: «Acesta este Fiul Meu iubit, întru Care am binevoit şi pe Acesta să-L ascultaţi». După ce Tu i-ai ridicat de jos, din spaima lor, ei au văzut că numai Tu mai erai cu ei, şi le-ai spus lor să nu spună nimănui de slava Ta cu ei până ce Tu nu Te vei ridica prin învierea Ta. O, Fiule scump, Îţi arătasei lor Scriptura venirii lui Ilie, precum era scris în Scripturi să fie, şi ai făcut înţeleasă lucrarea lui Ioan Botezătorul, care vestise în vremea aceea tuturor împărăţia cerurilor şi pocăinţa oamenilor spre Dumnezeu, ca să Se milostivească Domnul de ei. O, Fiule scump, tot aşa Mi-am slobozit Eu în ziua aceasta de sărbătoare glasul Meu peste cei de azi credincioşi lucrării Tale peste pământ şi peste om, şi tot aşa le grăiesc şi lor şi le spun aşa: Cuvântul Acesta este Fiul Meu, întru Care binevoiesc; de El să ascultaţi! Amin.

– Iar Eu sunt cuvântul Tău, o, Tată al Meu, şi le spun lor: Cel ce Mă ascultă pe Mine ascultă pe Tatăl, Care M-a trimis, căci în Mine Tatăl Se slăveşte cu tot cuvântul Său, cu toată lucrarea Sa. Amin.

O, poporul Meu, nu-i place duhului potrivnic când aude de la Mine că-ţi zic poporul Meu; nu-i place să audă că ţarina neamului român e patria Mea cea de azi, patria venirii Mele pe pământ după două mii de ani pentru Scriptura naşterii din nou a lumii, precum este scris în Scripturi să lucrez. Iată, Eu nu Mă încurc nici azi în păcatele omului, ci Mă încurc în necredinţa lui, iar tu să iubeşti slava Mea din mijlocul tău şi să-i fii credincios, căci împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, şi de aceea lumea n-o primeşte şi n-o vrea pe ea, fiindcă ea se are pe ea, şi altfel ea nu mai vrea. Eu însă îi spun ei că vine biciul lui Ilie şi va cădea în usturime după usturime lumea, şi pace nu va fi, şi va fi facere cu durere, şi va fi Dumnezeu cu lucrarea Sa peste pământ şi Se va slăvi prin ea, precum este scris să se împlinească aşa. Amin.

O, poporul Meu de la izvor, scoală-te dis-de-dimineaţă şi iarăşi să-Mi aşezi sărbătoare cu strângere la izvor, că vin la izvor ca să bea cei ce însetează după Mine şi după tine, iar tu să-I aşezi Domnului popas cu ei, căci El îi strânge lângă El şi îi hrăneşte pe cei ce-L caută, pe cei ce vor să înveţe să fie. Cere la Mine vreme slujitoare Mie şi ţie pentru cei ce vin după hrană din cer, că e frumos să ceri la Dumnezeu, fiule, şi e frumos să fii fiu al Său, fiu care cere Tatălui pe cele care Tatăl îi spune lui să le ceară. Amin.

Binecuvântată să fie strângerea poporului cel plin de dor, căci iată, se îndreaptă spre izvor cu inima, cu dorirea şi apoi cu pasul şi apoi cu hrănirea lui din gura Mea! Amin.

Binecuvântat să fii tu, cel ce pregăteşti masă de sărbătoare şi popas Domnului ca să fie cu oamenii, cu cei ce vin crezând şi învăţând să creadă ca să fie! Amin.

Binecuvântată să-ţi fie înţelepciunea şi fapta ei pentru care tu te pregăteşti înaintea celor ce vin la izvor, o, poporul Meu! Eu, Domnul, îţi dau de la Mine ca să ai şi ca să poţi pentru mărturisirea Mea, căci am voit şi vreau să-Mi fii mărturisitor, tată. Vremea blândă să te însoţească la sărbătoarea cea pentru mama Mea Fecioară, şi tot şi toate să fie pentru slujirea sărbătorii, poporul Meu. Amin.

O, poporul Meu, să nu judeci cu judecată pe aproapele tău, ci numai pe tine, tată, căci altfel nu este mântuire, ci este judecată. Cel ce ştie această minunată lucrare, acela scapă de judecata faptelor lui rele înaintea lui Dumnezeu, iar cine lucrează altfel, acela a şi fost judecat, căci a călcat peste Dumnezeu, Care nu vrea moartea celui greşit, ci voieşte învierea lui. Amin. Ai grijă de mântuirea ta, fiule, căci Eu ţi-o lucrez, numai tu s-o doreşti şi s-o ai. Eu sunt Cel ce lucrez înaintea şi în urma omului neputincios, aşa cum am lucrat mereu. În ziua de joi M-am făcut trup şi sânge pe masă la cină şi M-am dăruit ucenicilor Mei, şi numai a doua zi am împlinit ceea ce Eu le-am dat lor la cina cea de taină, şi am lucrat mai dinainte ceea ce le-am dat prin jertfa Mea, şi, iarăşi, Mă fac pâine şi vin pe altar şi apoi se duce cu Mine la bolnav sau la cel credincios şi Mă împarte cel ce Mă împarte spre viaţa omului. Lucrez şi înaintea şi în urma omului, aşa cum lucrez şi cu acest cuvânt ieşit din gura Mea odată cu taina cea de pe altar a jertfei Mele cea pentru om. Mă fac trup şi cuvânt pe masa Mea de azi, şi prin cuvânt lucrez şi Mă fac şi Mă dau ţie trup şi cuvânt, poporul Meu. Voiesc să-l vindec de necredinţă şi de îndoială pe cel ce stă aşa în poporul Meu, şi nu ştiu cum s-o mai dau ca să Mă desluşesc Eu şi lucrul Meu din mijlocul tău, alături cu cei prin care Eu vin la tine ca să te cresc cu duh din cer, cu dragoste din cer şi nu de pe pământ, tată. Naşterea cea de sus, aceasta este dorirea Mea peste om, dorire care Mă arde în piept, poporul Meu. Sfinţirea ta este cărarea Mea spre tine, iar tu să fii ca Mine, blând şi smerit cu inima, şi să stai cu credincioşie înaintea Mea pentru lucrul tău cu Mine, că am nevoie mai mult decât oricând de fii cu credincioşie, iubitori şi plini de dor de cer în ei, căci cerul este scaunul Meu de domnie, poporul Meu, şi de pe el împărăţesc peste tot şi peste toate dacă-l am în om. Amin.

Voi, copii din porţi, fiţi-Mi copii, tată, căci dragostea din voi este de copil, iar cei ce vă judecă pe voi şi nu vă iubesc, aceia nu sunt copii, ci sunt judecători, şi tot aşa şi văd. Voi însă fiţi plini de planul Meu cel dumnezeiesc şi nu vă potriviţi durerii care dă mereu să vă doboare puterea cea pentru Mine, şi cu ea în voi aşa să puteţi pentru Mine, căci vai celui fără cruce ca şi a Mea, şi vai celui ce-şi face el crucea lui ca s-o poarte! Fiţi îndelung răbdători, tată, şi slujiţi-Mi cu iubire, că am nevoie de slujirea voastră, tată, şi prin răbdarea şi slujirea voastră cea pentru Mine Eu, Domnul, voi câştiga Tatălui pe mulţi, şi apoi voi lucra mult ca să împlinesc Scripturile cele din urmă: naşterea din nou a lumii, cer nou şi pământ nou şi slavă de nou Ierusalim pe pământ, precum este scris. Amin.

O, calea Mea cu tine, poporul Meu, este calea Mea, tată, şi pe ea Eu trebuie să grăiesc şi nu să tac, iar tu să lucrezi după cuvântul Meu ca un fiu, căci fiul Meu este cel ce ascultă de Mine aşa cum Eu ascult de Tatăl şi Îi sunt Lui Fiu iubit, întru Care El binevoieşte, şi de Care tu să asculţi, o, poporul Meu. Amin, amin, amin.

19-08-2008

Misterele Pucioasei (LIV)

Mişcările pietiste şi înnoirea vieţii religioase din România

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

Motto: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! “(Galateni, 1:8-9)

Cuprins:

1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)

1.1. Sibiu, 1923

1.2. Maglavit,1935

1.3. Sâmbăta de Sus, 1939

1.4. Vladimireşti, 1941

1.5. Maluri, 1955

1.6. Pucioasa, 1992

2. “Evanghelia” de la Pucioasa

2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”

2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni

2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele

3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii

4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică

5. România: “El ombilico del mondo”

6. Concluzii: cum se legitimează pe sine mişcările pietiste centrifuge

6.1. Promovarea unui “kitch pseudoteologic”

6.2. “Partidele religioase” şi doctrinele lor

6.3. Încălcarea nonşalantă a canoanelor bisericeşti

6.4. O ideologie nouă pe plaiurile dâmboviţene: fascismul religios

6.5. De la rătăcire şi schismă, la blesteme şi ameninţări cu moartea

* * *

1. “Trâmbiţele Apocaliptice”(De la Sfântul Petru la “Moş Petrache” şi de la Maica Domnului la “Mama Verginica”)

Secolul al XX-lea a fost marcat de o serie de revolte surde faţă de o religiozitate aflată într-o stare confuză, în care declinul ei interior şi pericolul subminării externe concurau într-un mod nefast: evoluţionismul, ateismul, comunismul agresiv, dar şi indiferentismul religios al unor creştini şi conformismul unor clerici, se instauraseră şi rodeau încet, dar sigur, din sănătatea trupului neajutorat al Bisericii.

Neajutorat, oare? Dar nu îngăduie Dumnezeu toate, cu infinita Lui răbdare? Ba da, dar pentru unii românaşi mai exaltaţi, sau pentru alţii – cunoscuţi drept clienţi fideli ai clinicilor psihiatrice, nu aşa păreau să stea lucrurile. Îndată ce în mintea lor s-a aprins acest beculeţ şi ea “s-a luminat” de această descoperire senzaţională (“Io-te-te, cât de neajutorată e Biserica noastră!!!”) un gând, o efervescenţă, o alertă care li se părea lor a fi neapărat “de la Duhul Sfânt”, nu le-a mai dat pace:

“ Dumnezeu este acum în mare pericol!

El plânge şi este neputincios şi trebuie ajutat urgent!

Cineva trebuie să preia frâiele!

Dumnezeu mă cheamă pe mine în ajutor!

Dumnezeu mă înrolează în Oştirea Sa!

Dumnezeu mă trimite pe Mine !

Sunt Cineva! Pe cai!

Ia, atenţiune! toată lumea: ochii spre Mine şi ascultă comanda la Mine!

Din clipa aceasta, nimeni nu mai mişcă de capul lui!

Eu sunt Liderul Suprem. ”

Instabilitatea, confuzia, agresiunea făţişă asupra creştinilor de rând, au reprezentat motivaţia spontană pentru “naşterea” unor noi lideri religioşi şi au pregătit terenul pe care au înflorit o serie de manifestări pietiste pseudo-creştine, refractare şi centrifuge, care refuză sistematic îndelunga-răbdare ca model creştin de excepţie, specific şi benefic pentru vremurile tulburi. În schimb, aceşti lideri “carismatici” concep înnoirea trăirii creştine din Biserică mai degrabă printr-o detaşare de trupul Bisericii, decât printr-o împrospătare a duhului ei, ignorînd că acest gest duce inexorabil la schismă, la despărţirea de Capul ei, Care este Hristos.

Aşa au apărut şi la noi în istorie, unul după altul, personaje dubioase care “au simţit” că Dumnezeu “le cere lor ceva”: înnoirea radicală a vieţii religioase din România.

1.1. Sibiu, 1923

“Iluminat de Duhul Sfânt”, preotul ortodox Iosif Trifa, considerat de unii a fi “prima trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”: Quo vadis, Ecclesia?, pag.407, Editura Ro-Emaus, 2006), se simte chemat în mod special să dea o orientare nouă, radical diferită, în viaţa creştinilor, pe care el o denumeşte Oastea Domnului. Iată ce declara el:

“Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei oşti. Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant, Care M-a pus să suflu în trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă”.

Preotul Iosif Trifa nu se credea a fi chiar trâmbiţa, ci doar gornistul care suflă în ea (o manipulează). Totuşi, o umbră de neîncredere l-a urmărit toată viaţa: până pe patul de moarte, el s-a rugat fierbinte de toţi adepţii lui “ostaşi”să nu părăsească Biserica, simţind parcă faptul că aruncase o scânteie periculoasă, care poate aprinde focul răzvrătirii. Şi aşa a şi fost. De la convingerea că “ostaşii” sunt o elită a ortodoxiei, până la a identifica “răul major” ca fiind ascuns tocmai în sânul “castei preoţimii”, n-a fost decât un pas. Războiul Oastei şi-a găsit repede adversarul, mai întâi în persoana mitropolitului Nicolae Bălan (care a refuzat să promoveze pentru ea unele derogări de la canoanele Bisericii) şi mai apoi în toţi preoţii Bisericii. Iată ce mărturiseşte Traian Dorz, considerat de către adepţi ca un veritabil “Apostol” al Oastei:

“Oficialitatea clericală, îngrăşată de lenevie, îngâmfată în păcat şi încremenită în îngustime, s-a dovedit că nu poate înţelege şi nici primi suflul înnoitor de viaţă duhovnicească şi de trăire evanghelică, pe care Duhul Sfânt îl aduce în poporul nostru şi în Biserica noastră, prin Oastea Domnului. Şi atunci, bufniţele furioase, supărate pe lumina ce venea să la tulbure ascunzişurile, s-au repezit să zdrobească lumina aceasta incomodă, şi să-l ucidă pe purtătorul ei.” (Traian Dorz: Hristos, mărturia mea,Vol. I, pag. 118.)

Or, a blama fără discernământ toată preoţimea, acuzând-o de fratricid în stilul agresiv dezvăluit mai sus, este o mostră de lipsă de discernământ şi o iresponsabilitate gravă faţă de însăşi Biserica lui Hristos, adică tocmai Acela pe care voiau ei, “ostaşii”, să-L slujească.

Oastea Domnului a avut “eroii” săi:

– Primul “gornist” al “primei trâmbiţe apocaliptice”: preotul Iosif Trifa;

– “Apostolii” Oastei: Traian Dorz, Ioan Marini;

– “Ofiţerii” Oastei : scriitorii Alexandru Lascarov-Moldovanu, Ioan Oprişan; preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia, etc.

– Trădătorii Oastei (au fost şi sunt destui, dar nu merită să le mai amintim numele).

După moartea preotului Iosif Trifa, Oastea Domnului a eşuat în lupte intestine, sfârşind prin a se sfâşia în două: o grupare la Sibiu, care a găsit forţa umilinţei de a recunoaşte că a mai săvârşit şi greşeli, nu numai fapte bune, iar apoi s-a întors spăşită în sânul Bisericii, asemenea fiului risipitor; şi o alta, care s-a încrâncenat în schismă, apoi şi-a cantonat cartierul general la Simeria, drapându-se în veşminte neoprotestante şi continuând “vitejeşte” războiul cu Biserica-mamă.

1.2. Maglavit,1935

Un cioban, cunoscut de săteni pentru limitele sale psiho-senzoriale, a avut brusc impresia că monotonia vieţii lui de păstor îi este spartă de o vizită extraterestră. Neştiutor de carte, gângav şi cam panc de urechi, Petrache Lupu n-a auzit în viaţa lui că “…pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut dintre oameni şi nici nu poate să-L vadă”(I Tim.6,16). El s-a convins deodată, singur, că “Moşul-Dumnezeu” îl cheamă pe el, Lupu Petrache ( ca şi pe Simon Petru altădată), la rezidirea Bisericii din temelii şi la proorocie binecuvântată. Şi îndată Petrache iese din muţenia sa, şi se ridică, şi se aprinde, şi propovăduieşte, şi profeţeşte, şi prin el se inflamează o ţară întreagă la foamea de minuni, vindecări şi la viziuni apocaliptice. Biserica a oscilat doar o clipă, între mirare şi neîncredere, şi a fost de ajuns această slăbiciune de moment ca tânărul cioban să devină îndrăzneţ şi arogant. Susţinut de personalităţi politice ale vremii, dornice de senzaţional şi de publicitate, el intră cu opincile în cele mai selecte cercuri mondene, speriindu-le cu spectrul războiului mondial şi cu sfârşitul lumii care bate la uşă, cochetând cu damele de salon şi cu opulenţa lumii pe care o combătea cu duhul lui Ilie şi cu îndrăzneala lui Ioan Botezătorul.

“Lăsaţi-i…” spunea Gamaliel, “căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Faptele Ap. 5, 38-39)

Iar “trâmbiţa” lui Petrache s-a nimicit, după ce s-a risipit confuzia generalizată, aşa cum se risipeşte ceaţa la ivirea soarelui. Steaua lui Petrache Lupu s-a dovedit a fi un meteor rătăcit. Comuniştii au ras locul de la Maglavit numit “La Buturugi”, acolo unde predica Petrache mulţimilor, iar acest jalnic “sfânt Petre” al secolului al XX-lea a redevenit, spre sfîrşitul vieţii, dintr-o caricatură de profet, un ţăran obscur, un ilustru necunoscut, membru al Gospodăriei Agricole Colective din Maglavit.

Şi totuşi, pentru “proorociile” lui agramate şi tendenţioase, acest personaj controversat este considerat de unii a fi… nimeni altcineva decât “a doua trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 415)

1.3. Sâmbăta de Sus, 1939

Proaspăt întors de la Muntele Athos, Arsenie Boca îşi începe urcuşul duhovnicesc, văzut de unii “o Golgotă românească” (“părintele Nicodim”, op. cit. pag. 422) printr-un legendar post de 40 de zile şi 40 de nopţi, care l-au făcut să fie (cităm din nou) “animat de Duhul Sfânt cu râvna de a face să renască din propria ruină unul dintre cele mai puternice centre de spiritualitate din România interbelică”.

Zelul misionar al preotului Arsenie Boca, scrierile lui inspirate şi înnoirile făcute la mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop sunt incontestabile. Unii îl consideră sfânt, iar dacă Biserica va confirma oficial această cinstire, prin canonizare, nu vom pregeta să ne alăturăm necondiţionat acestei preţuiri. Singurul lucru care unii i l-ar putea reproşa, în principiu, lui Arsenie Boca, este faptul că nu a avut tăria de a tempera mai eficient entuziasmul deschis al maselor de credincioşi, care-l tratau încă din timpul vieţii ca pe un sfânt prooroc şi taumaturg, iubindu-l uneori peste măsură, ca pe un dumnezeu venit printre ei. De aceea, pe seama lui s-au construit cu prea multă uşurinţă şi unele legende: cum deschidea el doar prin rugăciune, în fiecare noapte, exact la orele 24, lacătele de fier ale închisorii; cum se teleporta dintr-o localitate într-alta, aflată la sute de kilometri depărtare; cum căpătase el darul înaintei-cunoaşteri; cum citea el păcatele din sufletele oamenilor veniţi la spovedanie, înainte ca aceştia să deschidă gura; cum îşi alegea el cu zgârcenie, pe criterii numai de el ştiute, puţinii credincioşi pe care urma să-i împărtăşească a doua zi; cum i s-a arătat lui un sfânt povăţuitor în timpul postului de 40 de zile; cum a făcut el să ţâşnească izvor din stâncă, asemenea lui Moise în pustie (izvor care a căpătat, se zice, puteri tămăduitoare); etc, etc.

Este şi motivul pentru care numele lui Arsenie Boca a fost rapid “confiscat” de unii întreprinzători, amatori în ale teologiei, care l-au agăţat prematur în panoplia sfinţilor şi l-au categorisit drept “un sfânt al lui Dumnezeu, a treia trâmbiţă apocaliptică” ( “Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 429), lucru la care el nici măcar n-a visat. Este o mare nedreptate adusă acestui om drept al lui Dumnezeu, aceea de a fi manipulat post-mortem de către indivizi dubioşi, cu o identitate incertă, care se dau drept clerici pentru a-şi atinge interesele lor obscure, sectare. La urma urmei, spre deosebire de celelalte “trâmbiţe” care “au fost” sau care “vor urma” după el, Arsenie Boca este singurul care n-a adus nici un fel de tulburare în Biserică, prin inovaţii sau prin deviaţii sectare, el fiind un preot ortodox desăvârşit.

S-a sfârşit şi el într-un anonimat absolut, după ce a pictat cu talent biserica de la Drăgănescu. A trăit toată viaţa într-o remarcabilă modestie, şi nu a ieşit din firescul trăirii anonime creştine decât prin atât: a reuşit, cu voie sau fără voie, să hrănească exaltarea miilor de creştini de bună credinţă, veniţi la Sâmbăta sau la Prislop, cu acele mângâieri pietiste, izvorâte din miracole discutabile, care le întărea acestora sentimentul că nu sunt părăsiţi în vremurile comuniste de restrişte, ci că Dumnezeu încă îi mai cercetează în ascuns prin minuni săvârşite doar sub ochii lor, de către sfinţii Lui de pe pământ şi din ceruri.

1.4. Vladimireşti, 1941

La 25 martie 1941, la Vladimireşti se punea piatra de temelie a unei noi biserici. Nimic neobişnuit? Ba da, căci această biserică se zidea nu oricum, ci “după poruncă cerească”. Doar cu câţiva ani înainte, tânăra Vasilica Barbu primise în “vedenie cerească” o poruncă de la Mântuitorul, ca ea să-I zidească Lui o mănăstire de fecioare, închinată Maicii Sale. Deşi unii o credeau pe Vasilica “bolnavă”, nebună” sau “îndrăcită”, s-au găsit totuşi destui entuziaşti care să dea credit vedeniilor sale. Mănăstirea s-a zidit repede, cu o înfocare juvenilă, tinerele fecioare găsind aici un refugiu material şi spiritual, într-o vreme bântuită de sărăcia şi nesiguranţa aduse de vântul războiului.

Viziunile Vasilicăi Barbu (devenită Veronica în 1940, odată cu intrarea în monahism) erau din ce în ce mai intens colorate, mai concludente, mai imperative. Ele prooroceau despre o Biserică vie, despre o singură religie, despre viitorul monahismului, despre lepădarea de credinţă, despre cei care vor primi cununa muceniciei. Dar tocmai Veronica n-a avut parte de această cunună, şi asta pentru că n-a mai vrut, atunci când i s-a ivit ocazia. În anul 1955, prigoana comunistă a ajuns şi la Vladimireşti, iar vieţuitoarele au fost fie mutate pe la alte mănăstiri, fie risipite în lume. Maica Veronica a suferit închisoare, dar a preferat în locul martirajului o căsătorie care, deşi se spune că “i-a fost impusă” şi “a fost numai de formă”, a mototolit toate voturile ei monahale şi jertfele unei tinereţi îngropate la Vladimireşti.

Veronica Barbu şi preotul Ioan Iovan (care a slujit la Vladimireşti între anii 1949 şi 1955, reînviind aici practica necanonică a spovedaniei colective) sunt consideraţi de unii a fi “a patra”, respectiv “a cincea trâmbiţă apocaliptică” (“Părintele Nicodim”, op. cit. pag. 430)

1.5. Maluri, 1955

După un post de patruzeci de zile, care i s-a cerut în urma unor viziuni, tânăra Virginia Tudorache primeşte un “dar” neobişnuit: acela de a fi “vasul ales” prin care Dumnezeu urma să le comunice oamenilor tot ce ar mai fi fost de zis pentru pregătirea lor de marea întâlnire: revenirea lui Hristos pe pământ, întru mărire şi slavă. Maniera “de lucru” era de asemenea neobişnuită pentru istoria creştină: Virginia cădea într-un somn profund, cataleptic, şi apoi începea să vorbească singură. Vorbirea ei era considerată a fi “vorbirea lui Dumnezeu”. La început, informaţiile (denumite generic “Cuvântul lui Dumnezeu” sau, mai pe scurt, “Cuvântul”) erau într-o armonie mulţumitoare cu mesajul biblic: creştinii erau îndemnaţi să ducă o viaţă autentic ortodoxă, să frecventeze biserica în mod regulat, să apeleze la toate Sfintele Taine, să-i respecte pe preoţi, indiferent de neîmplinirile lor, să nu aibă nici un fel de legături cu sectanţii şi, în general, să se păzească de orice păcat. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea şi unele inconsecvenţe grave cu adevărurile de doctrină păstrate în Biserică, dar chiar şi cu propriile “proorocii” enunţate anterior:

– “Cuvântul” reclamă necesitatea unor trepte ierarhice inexistente în Biserică : prooroci, străjeri, călăuze, predicatori. Despre casta “predicatorilor” se spune că “şi ei sunt de la Dumnezeu”, concurându-i serios pe preoţi:

“…iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– În acelaşi timp, se pretindea că preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu:

“Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. “ (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– După un timp, predicatorii au căzut în mândria celor “aleşi”, încât şi-au pierdut şi ei darul de la Dumnezeu, ca şi preoţii:

“Predicatorii au pierdut darul prin prin faptele mândriei… …“Să nu faci ca preoţii şi ca predicatorii de acum, care, dacă nu le mai merge meseria, au stricat darul lui Dumnezeu prin poftele lor” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– Dar chiar şi în aceste împrejurări, şi preoţii şi predicatorii trebuiau preţuiţi pe mai departe:

“Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator…” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16/29 mai 1965)

– Două luni mai târziu, predicatorii au fost opriţi să mai predice, pe motiv că nu mai împlinesc legea (învăţătura cea nouă, adusă prin Verginica) şi că aduc proorocii mincinoase la popor:

“…Verginico… Te duci la predicatorii de Evanghelie, adică de legea Sfântă, şi spune-le la cei ce se numesc predicatori: Domnul nu vă lasă pe voi să daţi poporului nădejde mincinoasă. Pentru ce profeţiţi legea sfântă şi n-o trăiţi? Pentru ce prevestiţi poporului nădejdi mincinoase? (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)

– Se prefigurează deci o schimbare dinamică şi radicală a polilor de putere, în favoarea Verginicăi şi a aleşilor ei, iar predicatorii (împreună cu cei care-i mai ascultau pe aceştia) sunt ameninţaţi cu blestemul, pe motiv că prin nesocotirea învăţăturii adusă de Verginica, ei nu-L ascultă, de fapt, pe Dumnezeu:

“Spune Verginico şi la predicatori şi la poporul care face parte de prevestirea lor, că Domnul le spune aşa: dacă nu Mă ascultă…şi dacă nu ia aminte la cuvintele Mele prin aleşii mei trimişi în mijlocul lor şi nu vor să creadă, atunci voi da ca toţi, şi predicator, şi ascultător, îi voi da sub blestem, să fie sub picioarele tuturor popoarelor pământului” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 17/30 iulie 1965)

– Dar, după alte cinci luni, “Dumnezeul de la Maluri” iarăşi se răzgândeşte, şi-i îndeamnă pe cei care îşi doresc în inima lor să se facă predicatori, să nu pregete să se facă, ba le mai dă şi indicaţii cum să se poarte în această nouă postură:

“…Vrei să fii predicator, fii. Dar cine spune la cineva. “Nu fura, nu curvi”, plată de la Mine va primi. Dar mai întâi hrăneşte-te tu cu ea, şi pe urmă dă-o la altul. Semănătura ta să fie văzută, şi pe urmă dă-o la altul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6/19 decembrie 1965)

– La începuturile “lucrării”prin Verginica, “Dumnezeul de la Maluri” nu ura preoţii, şi spunea că aceştia încă “au darul de la Dumnezeu” . Deci, ei ori nu l-au pierdut, aşa cum s-a (contra)zis mai înainte (la 16/29 mai 1965), ori l-au redobândit între timp:

“O, Eu nu urăsc preoţii, căci ei au darul de la Mine, dar veţi şti că din cauza mândriei, mulţi preoţi nu vor mai fi duhovniceşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 27 octombrie 1965)

– Toţi ceilalţi prooroci (în afară de Verginica, desigur) sunt însă brutal “eliminaţi din joc”, deoarece la început erau prea mulţi. Era chiar o adevărată inflaţie de “prooroci”, care se concurau unii pe alţii:

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Auzi? Spune, tată, crezi? Încă odată vă şoptesc: fiţi atenţi, nu căutaţi să aveţi mai mulţi prooroci, căci cine se duce la alt prooroc, acela nu va rămâne, şi se va pierde în zări. Crezi? Vino la Mine şi stai cu Mine, copilul Meu. Nu te pierde în zări, nu avea altă masă, căci mâncând multe mâncăruri, ţi se apleacă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 30 octombrie/12 noiembrie 1965)

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă.Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 3 /16 noiembrie 1965)

– Celelalte proorocii care au mai fost, dar nu mai sunt, sunt puse şi ele sub semnul îndoielii; deoarece s-au risipit, ele par a fi fost de la oameni, nu de la Dumnezeu:

“ Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 3 /16 noiembrie 1965)

– După inundaţiile din 1970, Verginica s-a mutat de la Maluri la Pucioasa. A continuat să “proorocească”, adunând în jurul ei oameni simpli, dornici să-L asculte şi să-L “consulte” pe Dumnezeu în cele mai mărunte “probleme” ale vieţii: “dacă e bine să vândă vaca”; dacă e bine să mărite fata”; dacă va fi recoltă bogată anul acesta”, etc. etc. Ei au înconjurat-o pe Verginica cu o atenţie exagerată, care se cuvenea mai degrabă Maicii Domnului, căci aşa lăsase Domnul îndemn către apostolul Ioan, şi prin el către toţi creştinii: “Iată mama ta!”(Ioan 19,27). De acum încolo se pretindea că singura proorocie adevărată este cea de la Pucioasa. Celelalte care au fost, acum nu mai sunt, toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia dreaptă:

“După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” , 25 februarie/10 martie 1971).

Deşi se afirmă negru pe alb că (cităm) “Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi”, totuşi, după moartea Verginicăi, darul proorociei “a trecut” la “mama Maria”, sora sa. După o vreme a murit şi “mama Maria”, iar darul proorociei a trecut la “mama Mihaela” şi la “fratele Nicuşor”, ultimii (dar nu cei din urmă?) lideri apocaliptici. Dar “poporul Domnului”, cel adunat cu atâta migală de “mama Verginica” timp de 25 de ani, “n-a mai trecut” la noii lideri de la Pucioasa, ci s-a risipit până la unul, fiind înlocuit mai târziu cu “poporul cel nou”. În mod firesc, oricine se poate întreba ce rod a mai avut această zbatere a Verginicăi timp de 25 de ani, în afară de a se ţine sus o ştafetă pe care au înşfăcat-o alţii, mai iuţi de mână şi mai abili manipulatori ai nebăgării de seamă.

1.6. Pucioasa, 1992

Ultima trâmbiţă apocaliptică, a şaptea, este (după afirmaţiile adepţilor de la Pucioasa) “Însuşi Domnul”, care întemeiază “Noul Ierusalim de la Pucioasa” (NIP). Dar, dacă ar fi să fie aşa, toată suflarea L-ar auzi pe Domnul, după cum este scris:

“Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor.”(Apoc. 10,7)

”Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 11,15)

Or, despre felul “primirii” acestui “Cuvânt” în zilele noastre, la “Noul Ierusalim” de la Pucioasa se vorbeşte întotdeauna în şoaptă, ca de o mare “taină a lui Dumnezeu”, ocolindu-se cu obstinaţie orice amănunte concrete. Deşi Sfânta Scriptură spune limpede că a şaptea trâmbiţă va fi tot un înger, liderii pucioşi se încăpăţânează să afirme că “Însuşi Domnul este” ultima trâmbiţă, pentru a se armoniza în afirmaţii şi în concepţii cu maniera actuală de primire a “Cuvântului”. Spre deosebire de modul de “primire” a “Cuvântului” de către “trâmbiţele“ precedente, care, unele “aveau viziuni”, iar altele vorbeau prin somn, ultima manieră de primire a “Cuvântului” (se spune că) este “prin auzire directă”. Se afirmă în mod sistematic că, începând cu anul 1990, “Cuvântul este auzit de cei 14 vieţuitori ai mănăstirii”, ceea ce este un fals. Niciodată “cei 14” nu au auzit “în grup”, sau “în adunare” acest “Cuvânt”. Se ştie însă că cei doi lideri actuali de la Pucioasa, Mihaela Tărcuţă şi Nicuşor Nedelcu, pretind că “aud” Cuvântul venind de sus, din cer, mai întâi printr-un vuiet ca o suflare de vânt, iar apoi în chip desluşit. Mai mult ca sigur este că nici Nicuşor nu aude nimic, ci este doar un complice al acestei farse, iar “Cuvântul” este doar o compoziţie meşteşugită de-a Mihaelei, singura care este în stare, printre semidocţii de la Pucioasa, de a alcătui asemenea scrieri (capacitate personală autentică, dovedită de ea cu prisosinţă în numeroase ocazii).

“Taina lui Dumnezeu” despre “Cuvânt” se dovedeşte a fi o banală şi meschină ascundere omenească, o farsă meşteşugită, pentru ca adevărul incomod, dar simplu ca lumina zilei, să nu iasă la iveală: acela că “Dumnezeu întotdeauna a lucrat în istorie cu iconomie, şi de aceea este scump la toate. Şi de aceea El este scump şi la vorbă, nicidecum un palavragiu”.

2. “Evanghelia” de la Pucioasa

2.1. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa: un “kitch pseudoteologic”

Scrierile “sfinte” de la Pucioasa, adunate de creştinii pucioşi începând cu anul 1955, se remarcă printr-o diversitate de idei şi de exprimări tulburi, adesea contradictorii între ele, sau în disonanţă stridentă cu mesajul Sfintei Scripturi, toate fiind amestecate într-un veritabil “kitch pseudoteologic”. N-au lipsit nici la Verginica, nici la Maria, inconsecvenţele demascatoare, specifice limitelor omeneşti, sau “proorociile bombastice”, care anunţau o “Românie” apocaliptică – “regină” a celorlalte popoare – şi un regat iluzoriu condus de pe tron de venerabilul rege Mihai I, şi chiar un al 7-lea Patriarh, în persoana arhiereului Irineu Bistriţeanul. Abia în 1990 s-a făcut remarcată în peisajul de la Pucioasa o personalitate puternică, voluntară şi ceva mai mult instruită (dar mai puţin educată): Mihaela Tărcuţă. Ea a reuşit să imprime “Cuvântului” un suflu nou şi un aer de suportabilă credibilitate, ca fiind (eventual) de la Dumnezeu. Dar înşelăciunea n-a avut viaţă lungă: neîmplinirea proorociilor despre România, despre regele Mihai şi despre al 7-lea patriarh, precum şi o auto-adulare deşănţată a noilor lideri, Mihaela şi Nicuşor, au demascat definitiv caracterul fraudulos al acestor scrieri şi le-au compromis iremediabil. O contribuţie semnificativă la această demascare au adus-o chiar unele proorocii fabulate cu multă insolenţă, care promovau “informaţii”noi şi incredibile, într-o contradicţie flagrantă cu mesajul biblic al Sfintei Scripturi: cum “România a fost primul pământ ieşit de sub ape, la facerea lumii…”, cum, “…tot România a fost primul pământ ieşit de sub ape, după “potopul lui Noe”; cum “Adam a fost zidit de Dumnezeu din glodul luat chiar din grădina de la Glodeni, acolo unde s-a construit în 1991 biserica cu 33 de cupole”( şi tocmai de aceea Glodenii se numesc Glodeni!!) ; cum “Dumnezeu a ales România încă de la Facerea lumii ca să fie pământul sfânt al revenirii Sale a doua oară”; etc, etc, etc...

Deja se pretinde că la Pucioasa se consumă ultimele scenarii ale Apocalipsei, aflată într-o stare avansată a evoluţiei. Aici, “Dumnezeul de la Pucioasa” vorbeşte aparte (între patru ochi) unui “popor” ales de el dintre români, ca să-l formeze ca gardă de onoare, şi care va fi să-l întâmpine cu cinste la a doua sa venire pe pământ. Confuziile nu întârzie să apară: deja, acolo se vorbeşte că această A Doua Venire A Domnului ar fi însăşi “coborârea Cuvântului”, căci “Dumnezeu este Cuvântul”, nu-i aşa? (cf. Ioan 1,1). Deci “Dumnezeu Fiul trebuia să vină, dar a şi venit ca un fur, noaptea” ( o expresie nici măcar originală, mult îndrăgită de adventişti), însă El nu a fost simţit şi recunoscut de creştini. Doar unii “mai cu moţ” L-au recunoscut, iar aceştia sunt “creştinii de la Pucioasa”.

2.2. Anatematismele Epistolei către Galateni

Aceşti creştini au strâns cu pioşenie cât au putut de mult din “vorbirea de azi a Domnului”, din care au tipărit în anul 1995, selectiv, un volum intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Ulterior (în anul 2006) ei au scos o ediţie îmbogăţită (aproape 2000 de pagini!), dar şi puternic cosmetizată, în care s-a căutat pe cât posibil să se ascundă prin corecţii frauduloase toate inexactităţile şi exagerările semnalate în Ediţia întâi. Prin aceasta însă, ei au dovedit cu prisosinţă că “Dumnezeul de la Pucioasa” a mai şi greşit, pe ici, pe colo; dar are oameni aleşi de el, scule de nădejde, liderii pucioşi care-l “corectează” la greu.

Cartea aceasta, îmbogăţită cu şapte peceţi desenate pe cotorul coperţii (intenţionat, ca să corespundă unui anumit mesaj din Apocalipsă – Apoc. 5:1,5; 6:1), este folosită în mod sistematic la slujbele pucioşilor drept completare a Evangheliei zilei, citindu-se din ea în mod solemn, după formula introducătoare: “Din Sfînta Evanghelie după Sfânta Virginia, citire!” O inovaţie canonică inacceptabilă, dar considerată perfect valabilă de către cei de la Pucioasa, care se mai şi pretind că sunt “mai ortodocşi decât papa”, şi că “respectă” necondiţionat Biserica şi pe preoţii ei. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, îi anatemizează în chip repetat, pentru a nu fi vreun dubiu, pe toţi cei care vin la popor cu o “altă Evanghelie”. Partea caraghioasă şi ridicolă (dacă n-ar fi dureroasă) este că faţă de lume, ei nu recunosc niciodată vreo inovaţie scripturistică, afirmând cu candoare că acest “Cuvânt al lui Dumnezeu” de 2000 de pagini nu aduce nici o filă în plus Sfintei Scripturi! O minciună insuportabilă, dar, din păcate, nici măcar nu este singura.

2.3. O nouă poruncă a iubirii, prin care se iartă toate păcatele

În Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul 22, ni se arată clar în ce constă Legea cea nouă a lui Hristos:

Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:

Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

“Evanghelia cea nouă”, respectiv “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din zilele noastre, ne propune o a treia poruncă, o altă lege a iubirii, şi mai nouă decât cea din Evanghelia după Matei: să-i iubim din toată inima pe liderii de la Pucioasa şi răsplata noastră nu va întârzia: vom fi absolviţi de toate păcatele, numai pentru atât:

“O, poporul Meu, a venit clipa să-ţi spun ţie, tată, un cuvânt cu putere, şi iată ce-ţi spun: voi, cei care aţi crezut şi credeţi şi veţi crede în lucrarea Mea de cuvânt, purtându-vă după Mine prin ea, prin glasul ei învăţător pentru viaţa din om, iubiţi-Mi mult aceşti copii prin care trec ca să vă hrănesc pe voi cu multul Meu cuvânt de iubire şi de înviere, şi vi se vor ierta vouă păcatele numai pentru atât, tată, căci sarcina Mea de peste ei este grea, şi ei trebuie iubiţi cu toată inima din om, şi nicidecum să-i învinuiţi pe ei vreodată pentru rătăcirea inimii din creştin, ci trebuie primiţi de creştin pentru ca să se vindece el de rătăcirea lui şi să nu cadă prin ea, că iarăşi spun: nimeni şi nimic nu-i poate face rău omului decât păcatul din el, pentru care nimeni şi nimic nu are vină în afară de el întru totul.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” , 18 mai 2008, sublin.ns).

Cum trebuie înţelese, la modul concret, aceste porunci care se referă la cei doi lideri pucioşi, aceşti “copii ai lui Dumnezeu”, care “ trebuie iubiţi cu toată inima din om”?

Iată cum:

1. s-o iubeşti din toată inima ta pe Mihaela Tărcuţă, liderul Nr.1 de la Pucioasa;

Iar a doua la fel ca şi prima, este:

2. să-l iubeşti din toată inima ta şi pe Nicuşor Nedelcu, liderul Nr.2 de la Pucioasa;

Iar a treia, la fel de importantă ca şi primele două, este :

3. să-i iubeşti pe amândoi ca pe tine însuţi şi nu care cumva să-i învinuieşti pe ei vreodată.

Întrebarea firească este: dacă îi iubeşti pe cei doi cu toată inima, ce mai rămâne din inima ta pentru Dumnezeu? Că şi pe Dumnezeu ar trebui să-L iubim, şi încă tot “cu toată inima”.

Doar dacă nu cumva chiar ei sunt Dumnezeu.

Iar unii creştini de la Pucioasa chiar cred aceasta.

Şi aşa s-a ajuns la rătăcirea rătăcirilor: În zilele noastre, sub ochii noştri care se pare că “nu văd nimic, de orbi ce sunt”, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din nou, la Pucioasa, în doi iluştri necunoscuţi, deveniţi peste noapte cei doi “Fii-Copii ai lui Dumnezeu: Mihaela şi Nicuşor”.

3. Arta pseudo-creştină şi arta înşelăciunii

Oricât de “pneumatici” ar fi cei de la Noul Ierusalim, nici la Pucioasa nu se trăieşte cu aer. Mălaiul se cumpără cu bani, iar banii nu cresc nici în copaci, nici în straturile de ceapă. Şi curentul electric, şi gazul, şi benzina costă bani. Deşi “banul e ochiul dracului”, trebuia găsit sau inventat ceva, ca să iasă bani.

Liderii pucioşi, responsabili “desemnaţi”cu întreţinerea “poporului lui Dumnezeu” pe care l-au adunat în jurul lor, au găsit cu cale că cel mai bine se trăieşte din artă. Din arta altora, fireşte. Au avut norocul să-i întâlnească pe naivii artişti Zidaru Marian şi Zidaru Victoria, care au avut ghinionul să-i întâlnească pe isteţii lideri de la Pucioasa. Din “mariajul” lor a ieşit o afacere trăznet: Zidarii întreţineau de acum poporul Noului Ierusalim cu bani grei, iar liderii pucioşi le dădeau Zidarilor (şi întregii lumi, prostită cu minciuni abil ticluite) impresia falsă că “Zidarii sunt liderii Noului Ierusalim”. Afacerea a mers strună la început, până ce a început să scârţâie. Zidarii şi-au dat seama într-un târziu de înşelăciune şi au încercat să protesteze. Dar era chiar prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate. Liderii pucioşi jucaseră tare şi au câştigat. Ei deja pretindeau de acum că sunt “copiii lui Dumnezeu”şi că Dumnezeu cel Atotputernic e neputincios singur, şi că nu poate face nimic decât prin Ei, şi că nu trece spre pământ cu “Cuvântul” Lui decât prin Ei, deci Ei trebuie iubiţi şi ascultaţi orbeşte, deci şi Zidarii trebuiau să li se supună lor întru toate:

“O, Mă bucur ca un Dumnezeu, copii care-Mi staţi porţi pentru ca să vin să-Mi hrănesc cu viaţă poporul. Mă bucur, tată, chiar dacă pe voi vă dor toate când Mă ţineţi să trec prin voi şi să stau apoi cu poporul prin cuvânt”. (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 25 mai 2008.).

În consecinţă, Zidarii s-au supus liderilor pucioşi întru totul, şi iar în consecinţă au inventat la comanda lor o artă nouă, care urma să individualizeze toată ideologia Noului Ierusalim. Tema fertilităţii transfigurate, crucile strâmbe, sculpturile fabuloase reprezentând personaje imaginate de ei, dar mărturisite şi de Vechiul Testament (Melchisedec, Moise, Avraam, David şi Goliat, Adam şi Eva), îngerii ciclopici, serafimii şchiopi şi ciungi, au fost temele lor predilecte. Orice protest exterior al societăţii civile, spre exemplu asupra necesităţii respectării staturii canonice a crucii creştine, a fost ignorat de către Zidari cu o nepăsare imperială. Toate icoanele şi crucile canonice au fost lăsate în seama “ucenicilor”, iar ei au continuat să promoveze crucile strâmbe, sculpturile fabuloase şi picturile nonconformiste, marcate uneori de o fecunditate lascivă. Dar “ucenicii” care lucrau în umbră şi-au întrecut repede maeştrii. “Şcoala Noului Ierusalim” a fost o găselniţă a liderilor pucioşi, sub numele căreia se puteau vinde icoane şi cruci superbe, pictate de iluştrii necunoscuţi Dănuţ S. şi Măriuţa P., sub numele acoperitor şi semnătura falsificată a lui Marian Zidaru. Şi aceasta a fost tot o grosolană înşelăciune, speculată în spatele Zidarilor de către liderii pucioşi, un fals uriaş cu conotaţii penale, care dăinuie până astăzi, fiindcă manevra este deosebit de eficientă din punct de vedere financiar: cota artistică înaltă a lui Marian Zidaru este speculată la negru şi folosită intensiv ca să scoată bani, prin exploatarea muncii cinstite a unor “ucenici” anonimi interpuşi, plasaţi fraudulos la cea mai înaltă cotă artistică. Oare cum vor reacţiona sutele de cumpărători ai “artei creştine de la Pucioasa”, când vor constata că au fost înşelaţi?

4. Festivaluri “creştine” de in-cultură teologică

Liderii pucioşi au realizat că pierderea controlului asupra “poporului cel vechi”, cel adunat cu trudă de Verginica în decurs de 25 de ani, este inacceptabilă. De aceea, ei s-au străduit să-i agaţe pe “cei vechi” prin metode sentimentale. Ei au imaginat un gen de “Festivaluri” de artă şi cultură creştină, prin care nu numai că se promovau (spre cumpărare) creaţiile artistice ale cuplului Zidaru (precum şi cele pictate de “ucenici”, dar semnate fraudulos tot cu numele “Marian Zidaru”), dar se încerca şi o apropiere sentimentală a celor care, din motive bine întemeiate, părăsiseră de mai mulţi ani “lucrarea” de la Pucioasa. Festivalurile de la Pucioasa erau onorate de artişti de marcă, plătiţi generos… tot de către artiştii Zidaru. Adesea, ele degenerau într-o atmosferă petrecăreaţă, cu surle şi tobe şi cu mese întinse, departe de orice duh creştinesc. Deşi se auto-intitulau “creştine”, “Festivalurile”