Şeherazada îşi propune să descopere, din blogosfera în limba română, câte o scriere vrednică de interes pe zi. Dar, neexistând vreo normă, pot fi şi mai multe scriituri la vreo dată, după cum pot veni şi zile de secetă. Funcţie de ofertă, de toane, de intemperii ori de certurile de rutină dintre administratorii blogului.

Semnatarii articolelor selectate vor fi indicaţi - o dată - în titlu, şi încă o dată înaintea materialului propriu-zis, cu linkul de rigoare.

După cum uşor se poate presupune, aici vom înfăţişa doar scrieri ce s-ar putea integra în ceea ce se numeşte Literatură, sportul, politica ori alte astfel de subiecte interesându-ne doar în măsura în care au inspirat bune bucăţi literare.

Blogrollul se va alcătui treptat, cuprinzându-i pe autorii selectaţi. În realizarea selecţiilor suveran va fi gustul celor doi administratori, după cum este şi cuviincios (dar nu suntem opaci la eventuale propuneri venite din afară!).

Acestea fiind zise, ne urăm spor la treabă.

                                            Şeherezada şi Şahriar.

Ce vă miraţi de sintagma "sejur la spital"? În sărăcia pe care cu toţii ne prefacem, senini, că n-o vedem, pentru mulţi dintre sărmanii care au o pensie de mizerie, o şedere de 14 zile într-un spital este un mijloc de a economisi, de a se hrăni şi de a se odihni. Cum am "crescut" aproape prin spitale, am întâlnit acest fenomen, mai ales printre cei de la ţară. Se internează - în general, în pauza muncilor agricole -, îşi fac analizele, mai repară ce se mai poate repara şi se întorc la truda lor de-o viaţă.

Am încheiat cu tonul serios şi revin la zburdălniciile imaginaţiei.

Intru la raionul Diverta, mă învârt printre rafturi sau cum s-or fi numind, mă uit la titluri şi la autori, răsfoiesc vreo două cărţi, le întorc şi când văd preţul mi se moaie genunchii. Zăresc Blestemul manuscrisului. Îl iau şi îl răsfoiesc. Simt o mână umedă pe umăr. Tresar şi mă întorc pregătită să-i pocesc mutra individului care îndrăzneşte să-şi apropie labele umede de mine. Când colo, dau nas în nas cu singura fiinţă pe care nu mai vreau s-o văd astăzi, Vania.

- Dacă o singură dată mă mai atingi, vei fi nevoit să scrii cu oricare altă parte a corpului, şuier ameninţător. Nimic pe lumea asta nu mă enervează mai tare decât o mână "uitată" din întâmplare pe vreo parte a corpului meu. Ai înţeles?

- Mb, îmbî, am înţeles, da, am înţeles, bine, nu te mai ating niciodată voiam doar să ...

- Să ce?

- Să-ţi spun că fetele te roagă să te întorci. A plecat Şahriar. A văzut c-ai plecat şi s-a cărat şi el. Hai că nici nu ţi-ai terminat apa plată...

- Bine că îmi numeri şi înghiţiturile. Poate vrei şi să verifici dacă ... în fine.

- Ce să verific?

- Nu contează, lasă. Auzi, n-ai văzut Cartea de sidef pe-aici, din întâmplare?

- N-am văzut-o. E drept, nici nu m-am uitat cu atenţie. Dacă vrei, mă duc să văd, la solduri.

Mă prefac că nu observ gluma şi întorc cartea pe care-o ţin în mână.

- Fii atent. 45 de roni! S-o creadă Oana că dau eu juma' de milion pe asta. Mai bine cumpăr nişte caiete de matematică şi creioane şi scriu eu un Blestem...

- Hai, nu vii înapoi, la Gloria? Hai, că se supără fetele, ai plecat aşa...

- Bine, vin. Să cumpăr asta, sau mi-o povesteşte Oana, mai bine?

- Faci cum vrei. Dar mai bine mergem la Rustic...

- Ţie nu ţi-e ruşine? Unde ai văzut tu să plătească o doamnă consumaţia la restaurant? Ce? Te crezigiggolo? Ai şi faţă de Don Juan, tu. Don Juan transpirat a priori...

- A priori a ce?

- A priori onanismului.

Revin la Gloria cu Vania tăndălind în urma mea cu umerii încovoiaţi şi legănându-se dar nu mai am chef nici de conversaţie, nici de Gloria, nici de Mall. Mai schimbăm câteva politeţuri, eu, atentă la Vania să nu-i şutească Vuittonul Împărătesei, fetele, atente să înţeleagă ce anume îl determină pe Vania la o atât de neverosimilă afecţiune aparentă. Ca să le lămuresc, le spun repede o anecdotă pe care mi-a povestit-o şi mie cineva, mai demult.

- La un Schimb de Cărţi, Vania povesteşte conţinutul ultimei lecturi. Un mercenar este angajat prin intermediari de către CIA să execute o "ţintă". Semnează contractul, află coordonatele şi contactează "ţinta". Când să îndeplinească misiunea, se îndrăgosteşte de "ţintă" şi astfel, ea scapă cu viaţă. În continuare, pleacă împreună cu agenta respectivă în altă ţară, îşi schimbă identităţile, îşi fac operaţii estetice, cu două servicii pe urmele lor, aflându-se mereu cu un pas înaintea urmăritorilor. Finalul nu-l ştiu nici eu şi nici povestitorul nu l-a ştiut. Pentru a-l afla, trebuie să citiţi cartea.

Fetele rămân cu gura căscată iar Vania mă priveşte cu toată ura de care e capabil. Plec. Iau un taxi şi mă întorc îngândurată la spital. Abia reuseşc să fac un duş şi să mă odihnesc în timp ce un soi de nostalgie sfâşietoare îmi dă târcoale când asistenta mă anunţă emoţionată:

- Veţi avea un musafir important. Preşedintele! A anunţat că soseşte în jumătate de oră.

- Sper că nu e Şahriar, spun, regretând clipa când am avut nefericita inspiraţie de a veni la spital în Capitală.

- A, nu! Vine domnul Preşedinte cel adevărat!

Nici nu am apucat să schimbăm politeţurile cuvenite în asemenea situaţie, şi nici să admir în voie eleganţa subtilă a singurului politian respectabil al acestei ţări că uşa se deschide brusc la perete şi intră - cine credeţi?

- Bă, Şeherezada, eu îmi bag ... însă, observându-l pe Preşedinte, nu-şi mai continuă aserţiunea. Bună ziua! Dumneata ce cauţi aici? Doamna e protejata mea!

- Aia o crezi tu, măi, Băsescule, şi să ştii că pot să te bag şi-n mă-ta, dar n-o fac din respect pentru dumneaei. Cum îndrăzneşti să vii beat la spital? Te pomeneşti că ai şi şofat.

- Da' bine'nţeles, spune Şahriar, clătinându-se. Am urmărit taxiul de la Plaza până aici. Jos, m-am oprit la bar la Astoria şi am băut un Fernet, să-mi fac curaj, că doamna mă intimidează, deşi pe mine nu mă intimidează nicio doamnă, ea mă intimidează, nu-ş de ce...

- Pentru că eşti un ticălos, de-aia! După ce că ai vândut flota şi ai făcut tot felul de malversaţiuni urmând sinergia faptelor penale, acuma n-ai găsit altceva de făcut decât să mi-l vânezi pe Năstase şi să-mi compromiţi mie partidul! Şi nici pe fata asta n-o laşi în pace, că voi aţi îmbolnăvit-o de inimă!

- Cine, noi? Poate Leul Frunză, că e în Împărăţia lui. Eu n-am niciun amestec, mie îmi place doar cum povesteşte. Dacă trebuie transplant, îi donez inima mea de vajnic marinar!

- Dacă îşi face transplant cu inima ta o să stea cinci ani în comă alcoolică! Tu ai distilerie, nu inimă! Hai, ieşi afară, că am de discutat cu ea, tu ai dat buzna! Măi animalule!

- Auzi, bătrâne edec, nu mă dai pe mine afară din spitalul sistemului meu! Că, dacă mă-nervezi, îţi bag tot partidul la puşcărie! Bag toată România la puşcărie, băi! Hă! Hă! Hă! O să fiu preşedintele unei puşcării! Dacă ar fi după mine, aş băga o dictaturăăă! Aş confisca toate averile şi mi le-aş trece mie în administrare. Şi m-aş face preşedinte pe viaţă, ba aş întemeia şi o dinastie: dinastia elenă! Da' nu pot că nu mă lasă parlamentu' tău şi constituţia, băga-mi-aş ... în ea de constituţie! Şi, de fapt, ce mă enervează cel mai tare e că tot tu conduci ţara şi eu stau ca un strigoi în căcatul ăla de palat, nici nu pot să beau fără să mă-nregistreze serviciile!

- Astea sunt dezavantajele funcţiei, măi dragă, zice Preşedintele zâmbind. E de-ajuns beţia puterii, la ce-ţi mai trebuie şi să te-mbeţi de ea?

- Băi, nea Nelule, ce subtil eşti! Hai, te rog io frumos, lasă-mă şi pe mine să conduc România puţin, măcar puţin! Uite, renunţ şi la celălalt mandat, numa' să laşi frâiele din mână măcar o lună... Te rog eu frumos. Cine a mai văzut să fii preşedinte şi să n-ai nicio putere? Mai fac şi eu scandal, îi mai înjur pe ziarişti, mă mai iau de ruşi, ai văzut, nici nu m-am îmbătat la Summitul NATO, lasă-mă şi pe mine să conduc România, măcar o zi...

- Tare mi-e teamă că dacă te las o zi, o singură zi, declanşezi cine ştie ce conflict în zonă. Nu pot. Îmi pare rău, dar nu pot. Mi-e milă de tine, băsescule, dar n-am ce să-ţi fac. Trebuia să aduni toate forţele politice, să le faci să acţioneze sinergic, pentru binele ţării, nu să te-mbeţi ca un porc şi să acţionezi ca un scelerat. Asta e ţară, nu corabie, s-o poarte vânturile în toate părţile. România are nevoie de consens nu de forţe oculte care s-o dirijeze.

În timp ce se-ntâmplau acestea, mi-am luat binişor şlapii în picioare, ţigările şi bricheta din noptieră şi am ieşit pe hol, lăsându-i să ajungă la o înţelegere. Nici n-am deschis bine uşa că trei capete tunse scurt s-au retras, prefăcându-se că numără lămpile din tavan.

- N-aveţi microfoane înăuntru?

- Eh. Să nu sară la bătaie, ăsta micu'.

- Nu veniţi la o ţigare?

- Nu putem. Asigurăm obiectivul.

- Bine, asiguraţi-l. Eu m-am cărat.

Nici n-apuc să ajung în capul scărilor că dau nas în nas cu Vania care transpiră abundent.

- Tu ce păzeşti pe-aici?

- Eu? Nimic. Voiam să-i dau două cărţi cu autograf...

- Tu crezi că citeşte altceva decât etichete de Chivas?

- Che, che, che, nu lu' Şahriar. Ba mai citeşte bloguri. Preşedintelui vreau să i le dau.

- Du-te, n-ai decât; discută politică.

Vania înhaţă un halat din cuier şi păşeşte avântat pe hol. Gărzile îl opresc. Le spune ceva şi amântrei îi sărută dreapta, apoi cad în genunchi lăsându-l să treacă. Îmi văd de drum ridicând din umeri. Vanie e-n stare să-l convingă şi pe Dumnezeu să participe la o beţie mistică, rusească. Mă duc pe la magazinele din zonă, îmi cumpăr o rochie de vară şi nişte sandale. Stau în parc, cam până când estimez eu că mi-au plecat musafirii. Mă întorc. Un medic iese din cabinet. Îl salut, el mă invită să intru. Intru şi mă aşez.

- Ştiţi, m-am gândit cum vă putem ajuta. Am putea să vă punem un stimulator cardiac. El ar avea rolul de a ajuta ini...

- Se poate face dragoste cu stimulator cardiac? întreb eu cu o mină serioasă, mai mult ca să-l întrerup, să-l şochez şi să alung din minte imaginea unui "buzunar" deasupra sânului stâng, în care ar sta o cutiuţă care ticăie, imagine care îmi produce o iminentă senzaţie de vomă.

- Vă răspund ca la Radio Erevan: e de preferat să faceţi dragoste cu un bărbat. Vă interesează atât de mult subiectul acesta?

- Păi pe dumneata nu te interesează? Dacă nu te interesează, evident, îţi poţi monta un stimultor sexual... Ce zici? îi fac eu cu ochiul, complice.

- Ne-a rugat Preşedintele ca să ...

- Care dintre ei? Şi ce v-a rugat, mă rog? Să transformaţi o fiinţă pe jumătate infirmă într-un robot? Nu-mi trebuie stimultor, cred că trebuie să-mi dau acordul scris pentru asta, nu-i aşa?

- Mă gândeam şi eu cum vă putem ajuta...

- Nu în felul acesta, evident.

- Ba, trebuie să vă facem ceva mai deosebit... Altfel, o să spună Preşedintele că nu v-am ajutat cu nimic...

- Aş putea să vă sugerez ce aţi putea să-mi faceţi. Să mă lăsaţi să merg acasă, aşa cum am venit.

Mă întorc gânditoare în salon. Deschid uşa căutându-mi singurătatea. Când colo, aşezaţi turceşte în cele două paturi, cei trei vizitatori ai mei vorbesc cu însufleţire. Nici o undă de supărare nu pare să umbrească atmosfera. Vania îmi face complice cu ochiul: "I-am împăcat, ai văzut?!" eu îi răspund zâmbind neîncrezătoare: " Pentru cât timp?"

Cred că, printre toate insignele, şepcuţele de pionier, genţile de bunică, parfumurile cu note de trandafiri bulgăreşti, bancnotele vechi şi mănuşile croşetate, negustorii de la târgurile vintage ne-ar face un mare bine dacă ar vinde puţină politeţe. În doze mici, discrete, chic ambalată, politeţea ar face ravagii printre toate persoanele hip.

Răguşesc zilnic întrebându-mă unde o fi politeţea d'antan. Unde sunt oamenii care îţi mai dau bună ziua după ce îi ajuţi luni de zile să-şi scrie o teză de licenţă? Unde sunt toţi colegii de fabrică gentili, care se ridică de la masă când ai terminat şi tu de mâncat, pentru că tu mănânci cam încet? Unde s-au ascuns cei care îţi dau bineţe fără să-ţi amplaseze simultan şi-un cap în gură? Hoardele barbare ne îmbrâncesc cu pricepere, fumează în timp ce tu mai ai mâncare în farfurie, nu te întreabă jamais de sănătate decât dacă vor să-ţi peroreze vreo jumătate de oră despre propriul lor pancreas, nu-ţi cedează locul de pe canapea nici dacă eşti adorabilă în încălţările tale cu polka dots.

Politeţurile ajung să mi se pară zaharicale când eu, se ştie, mănânc ciocolată neagră. Politeţurile mă surprind atât de tare zilele astea, încât îmi dau seama că m-am sălbăticit de tot şi dau în bâlbâială când le găsesc pe undeva.

Parcă ne-am juca banga-banga cu nişte cavemeni epilaţi. Toate bune şi frumoase, ne fâţâim de colo colo cu impecabile genţi croco şi între timp ne aventurăm cu scobiturile în nas.

Data viitoare când vrei să-mi deschizi uşa, nu te speria! Voi face ochii mari, voi ezita şi negreşit mă voi împiedica în propriile-mi polka dots. Sunt adorabilă, asta e.

* Nimfele mute sunt de pe flickr