M'am uitat la film,pentru că ne'a zis profa' de română. Am aflat nişte chestii pe care nu le'am aflat în orele de istorie,asta a fost singura parte bună a filmului. În rest,nu e cine ştie ce....Ideea e că nu am ce vă povesti din el,pentru că dacă dau cel mai mic indiciu despre orice,e ca şi cum v'aş fi povestit tot filmul. Singurul lucru care'l pot dezvălui e că filmul se termină prea brusc ! E ciudat,parcă n'ar mai fi avut peliculă.

A,şi mai joacă si Amza Pellea. Dumnezeu sa'l odihnească! oricum,pentru zile ploiase,când singurul lucru bun pe care'l puteţi face e sa dormiţi,vi'l recomand! Sau nu,că atunci chiar mă înjuraţi! :D

...5,5 din 10!

Apariţia memoriilor preşedintelui Ion Iliescu [preşedintele României la vremea publicării iniţiale a acestui articol; azi, preşedinte al Institutului Revoluţiei Române], sub titlul "Revoluţie şi reformă", a stîrnit un justificat interes în opinia publică. Domnul Ion Cristoiu, de pildă, numea aceasta apariţie "un moment politic de excepţie", iar memoriile în sine, "un text de excepţie" ("Expres Magazin" nr. 50/1993). Această carte ne oferă prilejul de a cunoaşte opiniile şefului statului [fostului şef al statului] despre unele întîmplări din istoria recentă a ţării.

Din păcate, după părerea noastră, memoriile domnului preşedinte conţin o serie de neadevăruri care nu vor face decît să întărească suspiciunile cu privire la domnia sa.

Unul din motivele contestaţiilor la care a fost supus pînă acum domnul Iliescu este minciuna care, din primele clipe, a fost răspîndită de puterea instalată în 22 decembrie 1989. Dl. Iliescu nu tăgăduieşte faptul că, în decembrie s-au spus unele neadevăruri, însă le pune pe seama altora. "Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă" explică domnia sa (pag. 6). Avem de-a face cu o inversare a cauzei cu efectul. Cifra de 60000 de morţi a fost răspîndită prin procesul lui Ceauşescu. Nu ziariştii au dezinformat noua putere, ci noua putere a dezinformat ziariştii. Aceasta nu s-a intimplat "într-un prim moment", ci la trei zile după răsturnarea lui Ceauşescu.

Remarcăm laudele pe care autorul le aduce pluralismului politic, pluripartidismului (pag. 18). Să fie oare acelaşi Ion Iliescu care, în ianuarie 1990, spunea ca multipartidismul este "depăşit istoriceşte" (vezi "Dialog cu tinerii" în "Adevărul" din 23 ianuarie 1990) ?

"Nu aveam nici o îndoială că înlăturarea dictaturii nu era decît partea vizibilă a aisbergului şi că această mişcare populară tindea, de fapt, la dispariţia totală a sistemului comunist, în care nimeni nu mai credea" scrie autorul (pag. 31). Credem că aici domnul preşedinte se înşeală. Oameni care să creadă în sistemul comunist existau încă. Dl. Iliescu însuşi vorbea la televiziune în 22 decembrie 1989 despre cei care "au întinat numai numele partidului comunist român" (vezi "Revoluţia română în direct", volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 46). De altfel, chiar autorul cărţii "Revoluţie şi reformă" scrie despre necesitatea respectării convingerilor celor care "au fost şi au rămas comunişti" (pag. 62). Cum am putea să-i respectăm pe aceşti oameni dacă aceştia n-ar exista ?

În continuare, domnul preşedinte mărturiseşte despre ziua de 22 decembrie 1989, numită de dînsul "vremea acţiunii": "Mi-am spus că lucrul cel mai important era (...) de a putea constitui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a transforma simplul deziderat în fapt politic; acesta trebuie să fie bulgărele de zăpadă pe care, în condiţii favorabile, este destul să-l laşi să se rostogolească pentru ca el să devină avalanşă. Dar acest bulgăre, această mînă de zăpadă întărită între palme (...) cineva trebuia să-l facă" (pag. 35).

Ţinem să-l informăm pe domnul Iliescu că bulgărele fusese deja făcut în 16 decembrie 1989, la Timişoara. În 22 decembrie aveam deja de a face cu o avalanşă.

Una dintre problemele a căror lămurire era aşteptată de la această carte este "cine au fost teroriştii ?". În seara de 22 decembrie primele focuri de armă au fost trase la C.C. la orele 6,30-7. Despre acestea, domnul preşedinte scrie: "nu mi se pare exclus ca aceste prime focuri de armă să fi fost un simplu accident datorat unuia din acei tineri care aveau pentru prima dată o armă în mînă (...) Multe din înfruntările care aveau loc în acele zile au fost cauzate, pur şi simplu, de graba unora de a apăsa pe trăgaci, fără să ştie prea bine în cine trag şi de ce" (pag. 37-38).

Aşadar, domnul preşedinte confirmă varianta răspîndită încă din 1990 de domnul Nica Leon, anume că la C.C. revoluţionarii se împuşcau între ei. Nica Leon era însă de părere că aceasta era urmarea unui scenariu pus la cale de cei care au preluat atunci puterea.

Pentru a combate asemenea teorii, domnul Iliescu scrie: "Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a prelua puterea şi a o consolida, o fac cu rea credinţă şi de pe poziţii politice vădit partizane; ei ar trebui (...) să dea o explicaţie logică unei atitudini cel puţin surprinzătoare: în acel moment, nimeni nu contesta nici persoana mea, nici Consiliul Frontului Salvării Naţionale (...) Noua putere, avînd din prima clipă controlul armatei şi al forţelor de ordine, nu văd de ce s-ar fi pus în pericol, stîrnind tulburări care n-ar fi putut decît compromite o poziţie deja dobîndită şi unanim recunoscută" (pag. 39).

Interesantă ni se pare mărturisirea că noua putere avea "din prima clipă" controlul armatei şi al forţelor de ordine. Însă afirmaţia că a fost destul ca domnul Iliescu să se autoproclame şef al statului şi imediat poziţia lui a devenit "unanim recunoscută" dovedeşte dispreţ faţă de adevărul istoric.

Reamintim domnului Iliescu că, atunci cînd a încercat să se adreseze mulţimii aflate în faţa clădirii C.C., a fost întîmpinat cu huiduieli şi cu lozinca "fără comunişti!". Despre asta a povestit şi unul din apropiaţii domniei sale, regizorul Sergiu Nicolaescu (vezi "Revoluţia română în direct", pag. 239).

Ceea ce încearcă domnul Iliescu să ascundă este existenţa, printre revoluţionari, a unei contestări a domniei sale începînd chiar cu momentul autoproclamării dînsului ca şef al statului. Aceasta contestare nu avea nimic comun cu Ceauşescu şi nici cu partidele politice înfiinţate mai apoi.

De îndată ce aşa-zisa luptă cu teroriştii a scăzut în intensitate, în 26 decembrie 1989 un grup de revoluţionari bucureşteni au încercat înlăturarea de la putere a lui Ion Iliescu. Pe străzile Bucureştilor au fost trimişi agitatori ca să convingă lumea să se adune la un miting. Guvernul a anunţat prin radio şi TV că respectivul miting este o provocare a "teroriştilor" (vezi "Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist" de Crina Nedelcu, în "Zig-Zag" nr. 13/1990). Chiar şi Doina Cornea a fost convinsă atunci de Silviu Brucan să spună revoluţionarilor că în acel moment un miting ar fi primejdios. Să nu cunoască domnul Iliescu aceasta primă încercare de înlăturare a sa de la putere ? Greu de crezut.

Văzînd mulţimea adunată în faţa C.C., domnul Iliescu a simţit răspunderea care îi revenea "nu numai în constituirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, în a împiedica conflictele care puteau fi extrem de crude" (pag. 36). "Unul din principalele obiective şi merite ale noii puteri" este "acela de a fi reuşit (...) să păstreze în ţară o atmosferă cît de cît calmă, evitînd confruntările civile, sîngeroase" (pag.38). Amintim că în urma aşa-zisei lupte cu teroriştii (după 22 decembrie) au murit de 5 ori mai mulţi oameni decît ca urmare a încercării de înăbuşire a revoluţiei de către Ceauşescu (16-22 decembrie). Putea exista ceva mai rău decît asta ?

După părerea domnului Ion Iliescu, România "a reuşit, întrucîtva mai bine decît altele (ţări - n.n.) din fostul bloc comunist, trecerea de la o dictatură (...) la o organizare democratică" (pag. 57). Probabil domnul preşedinte nu ştie că România a fost singura dintre ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia, exceptînd U.R.S.S., în care confruntările interetnice (Tîrgu Mureş) şi politice (iunie 1990) au dus la pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, între aceste state, România a avut cea mai mare descreştere economică.

Mai aflăm din această carte unele măsuri luate de domnul Iliescu. De pildă, epurarea securităţii: "această epurare - a cărei amploare depăşeşte cu mult tot ce s-a făcut în acest sens (...) în alte ţări" (pag. 54). Cu Piaţa Universităţii, "o mişcare atît de contrară idealurilor de libertate şi valorilor democratice" (pag. 83), sprijinită de "generoşi plătitori" (pag. 85), domnul Iliescu a vrut sa dialogheze, însa nu în faţa televiziunii. Cu toate acestea, domnia sa se declară "gata să discut cu oricine şi în orice condiţii" (pag. 86). "Orice condiţii" nu include oare prezenţa televiziunii?

În concluzie, considerăm "Revoluţie şi reformă" o carte nesinceră, scrisă în scopul cosmetizării istoriei în conformitate cu interesele autorului. Credem însă că opinia publică va deveni din ce in ce mai refractară la acest tip de propagandă.

Reacţia lui Ion Iliescu: În cea de-a doua ediţie a cărţii "Revoluţie şi reformă" (Editura Enciclopedică, 1994), în loc de "sistemul comunist în care nimeni nu mai credea" este scris "sistemul comunist în care foarte puţini mai credeau" (pag. 51). Totodată, citatul scris cu litere cursive îngroşate a fost înlocuit cu: "...lucrul cel mai urgent era (...) de a alcătui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a orienta dezideratele mulţimii (...) într-un program politic cu direcţie unitară. Prin acest program, mişcarea populară spontană, revolta împotriva dictaturii - care pornise, iniţial, ca un bulgăre de zăpadă şi se transformase acum într-o avalanşă de nestăpînit - aveau să dobîndească o hotărîtoare substanţă revoluţionară" (pag. 55).

Domnul Aurel Mateescu mi-a răspuns  :

+Blogideologic, randurile dvs ma fac sa cred - sau cel putin asta este impresia cu care raman, ca este un fel de filosofie a rusilor sa ma schimbe din cand in cand meniul…Oribil.+

@ Aurel Mateescu

Da, este un vechi “arhetip cultural samoied” al slavilor răsăriteni. Varegii, adică vikingii răsăriteni care au fondat Rusiile pe istmul baltico-pontic, s-au forţat tot timpul să stîrpească această “gastronomie de samoied” printre slavii răsăriteni, după ce i-au obligat să se creştineze. Reforma dură a lui Petru Velikii de europenizare a Rusiilor se explică tot prin această politică a varegilor creştinaţi şi civilizaţi de Bizanţ, de eradicare a barbariei printre slavii răsăriteni. Chiar şi Adorno explică politica lui Stalin drept continuarea politicii lui Petru Velikii de iluminare a Rusiilor.

Titus Filipas

Autorul este fostul ministru al apărării naţionale Ion Coman, în 1989 şef al secţiei cu probleme militare şi de justiţie a C.C. al P.C.R. şi principal conducător al reprimării revoluţiei din Timişoara din decembrie 1989. Pentru rolul său în crimele din 1989 a fost condamnat la 15 ani de închisoare şi degradare militară. A ispăşit efectiv 3 ani şi ceva de închisoare, apoi a fost graţiat de fostul preşedinte Emil Constantinescu.

La sfîrşitul cărţii sînt publicate mai multe fotocopii ale unor diplome primite de Coman care dovedesc că, pentru Ministerul Apărării Naţionale, cei mînjiţi cu sînge românesc în decembrie 1989 sînt în continuare persoane demne de stimă, chiar şi în cazul în care vinovăţia le-a fost stabilită prin hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Găsim în cartea lui Coman, la capitolul “Dovezi de apreciere”:
- la pag. 178 diplomă semnată de şeful Statului Major General, General Corp de Armată dr. Constantin Degeratu, acordată în 1999 “d-lui Gl. (A) Ion Coman”.
- la pag. 179 “diplomă de onoare” semnată de şeful Statului Major General, General dr. Mihail Popescu, acordată în 12 noiembrie 2004 “d-lui general-locotenent (r) Ion Coman”.
- la pag. 180 altă diplomă din 27 aprilie 2000, semnată de acelaşi general de corp de armată Mihail Popescu, în calitate de şef al statului major al trupelor de uscat, acordată “D-lui gl ca (r) Ion Coman”.
- la pag. 182 diplomă semnată de general locotenent doctor Ion Magdalena, acordată în 15 decembrie 2004 “domnului Gl. (r) Ion Coman”.
- la pag. 186 “diplomă de onoare” semnată (iarăşi) de şeful Statului Major General, g-ral Mihail Popescu, acordată în 15 februarie 2004 “d-lui general-locotenent (r) Ion Coman”
- la pag. 187, felicitări cu prilejul vîrstei de 80 ani, “pentru acele repere etice, morale şi civice care Vă [cu V mare - nota mea] definesc marcanta Dumneavoastră [cu D mare] personalitate”, transmise în 25 martie 2006 din partea Ministerului Apărării Naţionale - Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice de către comandantul acestui centru, colonel Ion Cerăceanu “Domnului general colonel (rtr) Ion Coman”.
- la pag. 190 felicitări cu prilejul zilei onomastice transmise în 7 ianuarie 2007 de Comandantul corpului 4 Armată teritorial, general-maior dr. Ioan Ciupei “d-lui Gl. lt. Ion Coman”.

Cel puţin dintr-un punct de vedere aceste acte sînt inacceptabile - prin Sentinţa nr 9 din 6 iulie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia militară, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 30/1997 a Curţii Supreme - completul de 9 judecători, Ion Coman a fost condamnat la degradare militară. Aşadar, folosirea titlului de “general” în documente oficiale ale Ministerului Apărării Naţionale în legătură cu Ion Coman, după ce degradarea sa militară a fost confirmată de justiţie, constituie un fals în acte publice, iar fapta lui Ion Coman de a publica în cartea sa aceste documente constituie uz de fals.

Alături de aceste falsuri făcute în numele unei instituţii a statului - Ministerul Apărării Naţionale, observăm folosirea titlului incorect de “general” la adresa lui Ion Coman şi de către organizaţii neguvernamentale (dar sugătoare de bani publici), precum Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, care, prin preşedintele Sergiu Nicolaescu, îi acordă în 2001 “Domnului General lt. (r) Ion Coman” medalia aniversară “400 de ani de la Unire şi 30 de ani de la producţia filmului Mihai Viteazul”. Sergiu Nicolaescu a fost şi preşedinte al Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″, iar în prezent este membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române (numit în această funcţie de Ion Iliescu), e greu de crezut că nu cunoaşte condamnarea lui Ion Coman.

Au mai acordat dovezi de apreciere “generalului Ion Coman”: Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă sau Retragere, prin preşedintele General locotenent (r) Iulian Topliceanu, fapt firesc dacă ţinem seama că ulterior Topliceanu însuşi a fost condamnat pentru reprimarea revoluţiei din Cluj, cît şi Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, condusă de general de armată (r) Marin Dragnea, fost luptător în divizia bolşevică “Tudor Vladimirescu”.

In lipsa de un comisar al poporului, PSD il arunca in lupta pe cel moldovan. Doar ca va fi ciuruit cam tare de ardeleanul fin al lui Basescu.

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub - Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei - anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială - nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu - nu văd legătura cu raportul Tismăneanu - că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari - adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) - inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? - nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV - nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie - nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
- a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
- conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).

Regia:
Sergiu Nicolaescu

În rolurile principale:
Sergiu Nicolaescu

Gen:
Acţiune, Aventuri, Crimă, Dramă

Sinopsis AICI.

     Mă gândeam că o să văd un film bun şi cam aşa a fost.

     Umor românesc (înjurături, expresii), actori care stârnesc râsul (Jean Constantin de exemplu), femei frumoase :-D (Ileana Lazariuc - complet goală, Cosmina Păsărin, Loredana Groza) sunt câteva din "ingrdientele" filmului Supravieţuitorul.

     Pe Sergiu Nicolaescu îl ştie toată lumea. Am fost surprins cum alerga, în film, în timp ce era urmărit - la vârsta lui încă mai poate :-D.

     Singurul lucru care mi s-a părut oarecum aiurea a fost atunci când Lucian Viziru cânta, dar nu era vocea lui. Bine, dacă nu eşti român nu îţi dai seama :)).

     În rest mie mi-a plăcut, nota mea - 9.

[vodpod id=ExternalVideo.661056&w=425&h=350&fv=]

Unii nu cred în acel canibalism al ruşilor din lagăre. Alţii, şi anume chiar urmaşii acelor samoiezi, sunt mândri. "Bunică-miu a fost nevoit să prizoniereze la maica rusie, mâncând carne de cal şi din când în când de om.", citesc pe blogul http://urdumheit.wordpress.com/ . 

Observaţi continuitatea în frază, --neîntreruptă de ghilotina lui Hume--, între consumul cărnii de cal şi consumul cărnii de om. Dacă primul tip de consum îndeplineşte o funcţie, satisfacerea nevoii de proteine pentru organismul uman, cel de al doilea tip de consum nu mai poate fi justificat prin acelaşi demers, prin niciun demers, de fapt. Dacă bloggerul urdumheit ar fi  într - adevăr un tip virtual civilizat, trebuia să intercaleze acolo o judecată de valoare privind canibalismul bunicului său, nu doar o informaţie privind satisfacerea nevoii de proteine a bunicului său.

Mărturisesc că eu nu am putut mânca trei zile după acea lectură de blog!

Culmea, dar nici unul dintre comentatorii de pe blogul http://urdumheit.wordpress.com/  nu adaugă vreo judecată de valoare despre această informaţie macabră. Ba, mai mult, unuia chiar i se face foame! 

“pe iulie 27, 2008 at 12:00 pm17  e. […] oh iti scriu mai incolo epistola . acum mie foame !”,

http://urdumheit.wordpress.com/2008/07/25/titus-filipas-comunicare-eficienta-prea-eficienta/

În această postare, fixată acum de patronul blogului urdumheit ca un link - căpuşă pe panoul blogului meu, eram avertizat să nu mai spun despre urdumheit că se trage dintr -un mujic rus pripăşit prin  Basarabia în chip de obraznic stăpân. Acum, frazarea cu „maica rusie” n-ar spune -o  vreodată un basarabean român, eu nu am auzit - o vreodată de la unchii mei, care de asemenea au fost în lagăre. În fine, prin expresia “mujic rus” la adresa lui urdumheit, eu  îl înnobilam de fapt. Un mujic rus autentic precum Alexandru Soljeniţîn ştie cum să construiască judecăţi de valoare. Urdumheit nu ştie. Ciudat, urmaşul de samoied consideră că judecata de valoare este înjurătura proiectată la adresa mea!

Care a fost, şi care este,  marele secret al URSS - ului pentru români ?

Au existat acte de canibalism comise de soldaţii sovietici* prezenţi în România, cazuri care au fost muşamalizate de poliţia şi  justiţia română. De multe ori, atunci când dovezile duceau direct la sovietici, erau organizate episodic “revolte populare” împotriva unor “canibali capitalişti români”,   proprietari de fabrici de mezeluri şi de restaurante. De asemenea Teohari Georgescu, omul de casă al sovieticilor, a mai organizat pentru publicul naiv românesc şi setos de “noua dreptate”, tot bâlciul sângeros al împuşcăturilor comisarului Alimănescu. Este păcat că regizorul Sergiu Nicolaescu nu a dovedit curajul să facă un film arătând adevărul pe tema secretă şi sensibilă.

După plecarea trupelor sovietice din România, cazurile de canibalism nu s-au mai înregistrat.

* Cazurile  de canibalism ale soldaţilor sovietici au constituit sursă de inspiraţie pentru o piesă din dramaturgia lui Barry Collins (autor născut în anul 1941). Din câte ştiu, o reprezentaţie a avut loc şi la Teatrul German din Timişoara, în regia  lui Alexander Hausvater.

Titus Filipas

M-am bucurat când am gasit asta. Găsești chestii interesante. Normal, Sergiu al nostru, lipsește. Anormal, România lipsește. Nu are ieșire la Atlantic. Numai la balta aia Neagră, plină de seringi și scursuri seminale.

Normal ca nu i-a placut. E  cu "fantome de carton ale tineretii sale care, cu trecerea deceniilor, au devenit si mai jalnice", e cu unul care " face din nou slalom printre gloanţe în vreme ce accidentul vascular cerebral îl pândeşte în spatele ochilor înecaţi în pungi şi riduri. Bătrânul Limbă se străduieşte iarăşi să te facă să râzi, dar nu reuşeşte decât să-ţi nască întrebarea: Cum arată moartea la ţigani, când nu mai au ore de zbor?"

Astia ar fi actorii plus "defilarea Ilenei Lazariuc la nudul gol nu-ţi trezeşte decât curiozitatea de a şti unde are silicoane şi unde nu." Pai da-i telefon partenerului de tenis Tiriac al batran si intreaba-l mai bine, nu ?

Nici altii nu scapa : "Tinereţe fără tinereţe al uriaşului Ford Coppola are incredibile momente de cineamatorism la limita oligofreniei. Eyes wide shut, testamentul lui Kubrick, e doar o bicisnică umbră a Portocalei Mecanice sau a Odiseei Spaţiale – 2001. Sunt filme proaste."

Totul pute pe lume in afara creierului chelit de riduri al cetepeului national.  Alt tip care se crede unic purtator al adevarului absolut  "I' m the best, fuck the rest"

Sunt pline cimitirele de oameni de neinlocuit cetepeule. Unii ajung acolo mai devreme, altii mai tarziu.

Drum bun.

 În condiţiile astea, stupefiantă pentru mine a fost constatarea că filmul a avut succes la public! Am profitat de faptul că a trebuit să-l văd la multiplexul din Plaza şi i-am "luat pulsul" supravietuitorului, iar "diagnosticul" a fost uluitor.  Nu numai că sala era mai plină decât la excelentul "The bank job", dar publicul, format în cea mai mare parte din puştime, dădea semne că apreciază "capodopera". Când, la ieşire, spectatorii comentează admirativ "faze" din film, e clar că pelicula şi-a atins scopul. Cu alte cuvinte, chiar şi ratându-şi spectaculos cântecul de lebădă, Sergiu reuşeşte să aibă ceea ce i-a enervat mereu pe criticii săi: succes de public. De data asta însă, o face livrând un film prost, pentru uzul exclusiv al spectatorilor obişnuiţi de tembelizor cu producţiile americane de serie C.

 Ajungem aici la partea unde nu sunt de acord cu CTP. A spune că Sergiu "livrează cu vădită satisfacţie maselor de bizoni acelaşi kivetsch cinematografic care l-a consacrat" e doar parţial adevărat. Într-adevăr, "Supravieţuitorul" e un ghiveci kitsch, cu pronunţat iz de Ana Aslan, iar spectatorii care-l gustă nu pot fi decât nişte bizoni. Dar "Osânda" sau "Francois Villon" nu sunt nici ghiveci, nici kitsch, oricum te-ai uita la ele. La fel,  "Mihai Viteazu" sau "Wilhelm Cuceritorul" trebuie comparate cu penibilele şi puerilele filme istorice făcute la Hollywood în aceeaşi perioadă, nu cu "Braveheart". Iar "Duelul" ramâne un film mai bun decât 90% din peliculele americane pe care le imită.

 Cu alte cuvinte, după modesta mea părere, Sergiu Nicolaescu a fost un regizor care a demonstrat că putea face filme bune, dar a ales să facă filme comerciale mediocre şi submediocre, de dragul puterii pe care ţi-o dă succesul la public. Şi, mai ales, a fost un regizor care, la fel ca mulţi alţii, nu a ştiut să simtă când trebuia să se oprească. Dacă ultimul său film ar fi fost "Oglinda", azi s-ar vorbi cu mai mult respect despre Sergiu Nicolaescu. Iar "Duelul" şi "Revanşa" se pot vinde oricum mult mai bine decât "Supravieţuitorul".

"Nu mi-e rusine ca am aparut goala"- ar fi culmea, a mai aparut si in revista iepurasului cu papion!

In interviul acordat emisiunii Happy Hour de la PRO Tv, Ileana Lazariuc a vorbit pentru prima oara despre sarcina, nastere, despre bebelus, dar si despre secventele sexy pe care le-a turnat pentru filmul 'Supravietuitorul'. Reporterii emisiunii s-au deplasat la Paris pentru a o intervieva pe logodnica lui Ion Ion Tiriac, iar imaginile au fost difuzate ieri in cadrul emisiunii prezentate de Catalin Maruta.

"Stau cu bebe si sunt foarte fericita"
Vezi in continuare secventele in care apare dezbracata Ileana Lazariuc

Fericita, implinita si zambitoare, Ileana Lazariuc a povestit reporterilor emisiunii Happy Hour despre bebelusul pe care-l are de o luna. 'Am grija de copil, ma trezeste in fiecare dimineata la 6.00. Stau impreuna cu bebe si sunt foarte fericita'. Viitoarea doamna Tiriac a avut o sarcina usoara urmata de o nastere prin cezariana, fara anestezie generala pentru ca n-a vrut sa piarda primul tipat al micutului. 'N-am stiut nimic din problemele femeilor insarcinate. Nu stiu ce-i aia greata sau sa-mi fie rau, sau sa ti se umfle picioarele... Asa... imi vine sa fac cinci copii', a mai precizat Ileana. 'Mi-as fi dorit din tot sufletul sa nasc in Romania, dar n-am putut pentru ca el (n.r. Ion Ion Tiriac) lucreaza aici si nu puteam sa stau acolo gravida si el aici', a povestit tanara mama. Ea mai crede ca fiul ei este un copil norocos care o sa fie atasat de bunica lui, Anastasia. 'Cred ca al treilea cuvant, ca primul va fi mami, al doilea tati, al treilea cuvant va fi bunicuta.'

Cat despre imaginile care au semanat discordie in familia Tiriac, cu tanara logodnica goala in filmul 'Supravietuitorul' regizat de Sergiu Nicolaescu, Ileana spune ca nu are ce sa-si reproseze.

'Nu sunt nici prima, nici ultima care filmeaza goala si nu am facut striptease sau cine stie ce. Daca mi-ar fi cerut rolul... nu stiu in momentul asta. E ceva artistic. Nu am iesit goala pe strada. Am ales singura. Stiam foarte bine ce fac. Am judecat. Mie nu mi-e rusine ca am aparut goala', a adaugat fostul manechin reporterilor emisiunii Happy Hour trimisi special la Paris.

Ileana marturiseste ca interpretarea rolului Zaradei din “Supravietuitorul” ii este foarte drag: “Rolul Zaradei este absolut special pentru mine, a fost o onoare sa lucrez cu Sergiu Nicolaescu, pe care il apreciez enorm, mai ales dupa aceasta experienta. Atunci cand am fost chemata la casting si mi s-a spus despre ce este vorba, n-am ezitat nici macar o secunda. As fi fost nebuna sa refuz acest rol, iar daca domnul Nicolaescu m-ar solicita pentru un alt film, as accepta imediat”.

Cea mai asteptata secventa din film este cea in care Ileana Lazariuc apare goala, fiind prima data cand nora omului de afaceri Ion Tiriac renunta la haine intr-un film. Chiar si asa, Ileana spune ca nu se teme pentru viitorul casniciei sale cu Tiriac junior. Cu o distributie de zile mari - Lucian Viziru, Sergiu Nicolaescu, George Mihaita, Vladimir Gaitan, Petr Falc, Jean Constantin, Ion Dichiseanu, Loredana, Cristian Motiu si Cristi Iacob - filmul care ne-o va prezenta pe Ileana Lazariuc dezbracata in premiera in tara noastra va fi distribuit in cinematografe incepand cu data de 11 aprilie.

Filmul se anunta interesant, asteptam cu nerabdare aparitia in cinematografe.

Nicolaescu (ajuns la 78 de ani!) isi va relua rolul comisarului Moldovan (ajuns la batranetze), iar actiunea se va axa si pe povestea comisarului in tineretze (interpretat de actorul ceh Petr Falc?!). Pe langa cei doi actori, in film mai joaca numerosi actori sau "mai putzin actori" cunoscuti: Ileana Lazariuc (pe care Sergiu a convins-o sa apara si intr-o scena nud), Lucian Viziru, Simona Patruleasa, Loredana, George Mihaita, Cristi Iacob, Jean Constantin, Ion Dichiseanu sau Vladimir Gaitan.

Probabil regizorul autohton preferat al majoritatii romanilor, Sergiu Nicolaescu a crezut intotdeauna in aceasta serie si in succesul reluarii ei dupa 27 de ani. Cred ca nu s-a inselat, si filmul "Supravietuitorul" va avea o primire frumoasa si un succes mediu (adica atat cat mai e posibil in Romania in momentul de fatza pentru un film romanesc). Ultimul film al lui Nicolaescu, "15", s-a bucurat de o receptie mixta atat la public cat si la critica; mie personal mi s-a parut un film deosebit, trist, la obiect, ce mi-a adus aminte de filmele vechi facute de Nicolaescu.

Si mai multe detalii si info gasiti pe site-ul oficial "Supravietuitorul", unde puteti citi despre filmele seriei, despre filmul in sine si, ca mica distractie, puteti chiar poza in comisar.

Multi spun ca e foarte laudaros. Ca se crede cel mai tare si ca, de fapt, nu e chiar asa. Multi spun ca fost securist. Ca nu degeaba avea el bani de filme in era lui Ceausescu. Altii spun ca nu a avut viata, ca nu a fost in stare sa-si intemeieze o familie, ca l-a prins varsta de 78 de ani fara urmasi. 

Eu insa nu-l condamn, nici n-as putea, il pretuiesc prea mult si-l inteleg perfect, pasiunea pentru cariera poate depasi de multe ori orice ratiune…. Mai jos aveti cateva randuri despre cel pe care eu il consider un mare om:  

Sergiu Nicolaescu s-a nascut la Targu Jiu, dar la varsta de cinci ani, s-a mutat cu parintii la Timisoara. A absolvit Politehnica in Bucuresti ca inginer mecanic, apoi a inceput munca in Studioul Cinematografic “Alexandru Sahia”, specializat pentru filme documentare si jurnale de actualitati. 

A jucat in foarte multe filme, din care:

Dacii (1967), Mihai Viteazul (1971), Atunci i-am condamnat pe toti la moarte (1972), Cu mainile curate (1972), Dragostea incepe vineri (1972), Ultimul cartus (1973), Felix si Otilia (1973), Pistruiatul (1973), Un comisar acuza (1974), Nemuritorii (1974), Zile fierbinti (1975), Osanda (1976), Roscovanul (1976), Accident (1977),        Pentru patrie (1977), Revansa (1978), Mihail, caine de circ (1978), Ultima noapte de dragoste (1979), Capcana mercenarilor (1980), Duelul (1981), Intalnirea (1982), Viraj periculos (1982), Ringul (1983), Ziua Z (1985), Noi, cei din linia intai (1986), Mircea (1989), Coroana de foc (1990), Oglinda (1994), Triunghiul mortii (1999), Orient Express (2004). 

S-a remarcat ca regizor si scenarist in peste 40 de filme. Cel mai recent film al sau, care este inca in lucru, va aparea pe ecrane anul acesta: Supravietuitorul. Mai multe detalii, aici. 

La final, nu pot sa spun decat atat: Sergiu Nicolaescu este si va ramane idolul meu in materie de filme romanesti si mai ales in materie de daruire si pasiune pentru profesie. Respect! 

Sursa: Cinemagia si Wikipedia.

Fara gluma si ironii ieftine.

Nu ai cum să rerererererevezi filmul ăsta şi să nu rămâi cu gura căscată. Atâta figuraţie, atâta costumaţie, ceva gradios, ce să mai povestim. Spre comparaţie, incercaţi să vă uitaţi la "Alexander the Great" cu Richard Burton în rolul principal şi veţi vedea că nu e nici o diferenţă între cele două superproducţii. Sigur că filmul lui Sergiu Nicolaescu (că doar nu aţi crezut că e al altcuiva?????) e obsolete în multe privenţe. Dar asta nu ne împiedică, cel puţin pe mine, să îi revăd filmele istorice cu mare drag. Apropo, cineva îmi spunea că filmele lui Sergiu Nicolaescu sunt obiect de studiu la Bollywood pentru scenele de luptă...