Aseara am fost intr-un club cu niste prietene, numai fete si am ajuns sa imi recunosc ceva ce refuzam sa recunosc...

Ma apropii din ce in ce mai mult de relatia pe care mi-o doresc cu cineva si asta nu pentru ca am gasit persoana perfecta ci pentru ca incep sa ma cunosc din ce in ce mai mult, incep sa realizez ceea ce vreau sa insemne o relatie, sa stiu din ce in ce mai bine ce imi doresc. Postul asta este menit sa spuna cu "voce tare" ceea ce toti stim, dar dintr-un motiv sau altul refuzam sa recunoastem, este ca un fel de "rusine".

Ieri eram cu prietenele mele si stabileam intalnirea cand o alta colega de-a noastra a venit la noi sa ne intrebe unde mergem. Din cate am inteles de la prietenele mele, fata are o relatie cu un tip cam posesiv, care nu o lasa sa iasa nicaieri singura... ma rog nu ma bag la asta. Vreau doar sa comentez replica ei: "Eh, pai voi astea fara prieten nu intelegeti cum este...". Si mie imi venea sa ii zic: "Sa mori tu ca nu stiu." Ma rog, mi s-a parut aiurea comentariul ei mai ales ca daca nu am prieten acum nu inseamna ca nu am avut niciodata.

Si de la asta am ajuns aseara sa recunosc un adevar care pentru majoritatea lumii este "rusinos". Da, este normal ca toti ne dorim sa ne simtim doriti de persoanele de sex opus, este ceva dat de la natura. Pe de alta parte, este normal sa normal sa ne dorim o relatie stabila, perpetuarea speciei, bla bla... Si oare cum se impaca aceste doua chestii?

Ei bine, am o colega pe care o invidiez in sensul bun al cuvantului pentru relatia pe care o are cu prietenul ei si care dureaza de ceva vreme deja. Fiecare se simte bine cu prietenii lui, impreuna se distreaza, toate vacantele sunt planuite cu o groaza de prieteni, etc. Fata il suna pe la 2-3 dupa-masa sa il intrebe daca s-a trezit si unde a fost aseara. Este o siguranta intre ei de invidiat.

Ceva de genul imi doresc si eu, sa fim doua persoane care sunt un intreg pur si simplu prin sentimentul care le leaga si care nu sunt mereu impreuna, fiecare are "intimitatea" lui, "libertatea" lui. Sa fim fiecare in cate un club cu prietenii/prietenele, sa ne simtim admirati de diverse persoane de sex opus, sa admiram si noi unele persoane de sex opus, sa le admiram ca si cum ne-am uita la un "exponat" de muzeu. Dar, cu toate acestea, sa stiu ca undeva in lumea asta, nu neaparat langa mine fizic, este el, persoana care poate este tot intr-un club, dar care cu siguranta se gandeste la mine.

Siguranta... Acesta este cuvantul cheie... Sa fim siguri de celalalt, sa simtim ca suntem iubiti si ca putem iubi in mod liber, dar cu toate acestea sa nu ne pierdem libertatea, sa ne simtim bine in pielea noastra.

Senzatie de somnolenta combinata cu o stare de moleseala profunda... Traversez intersectia ingrozitoare de la Grozavesti pentru a intra la metrou, ma grabesc sa ajung la intalnirea cu tata... Imi amintesc ceva subit in fata gurii de metrou... scot portofelul, scot abonamentul de metrou si citesc pe spate...

Valabil pana la 16/08/2008

Azi este 17... ce coincidenta... abonamentul a expirat in aceeasi zi, in aceeasi zi in care sufletul meu s-a dovedit inca o data a fi expirat, o zi care ar fi trebuit sa insemne doar renastere... Nu, nu mai este scapare...

Am senzatia ca am uitat ceva... ceva important...undeva in urma mea...

Stiu...m-am uitat pe mine, mi-am uitat sufletul...

Da, poate ca iar am intrat intr-o pasa mai ganditoare, poate din cauza cartii pe care o citesc si doresc deja sa o recitesc, poate din cauza oamenilor pe care i-am cunoscut mai bine in ultima vreme, poate din cauza ca mi-am propus o perioada de introspectie, poate din cauza finalizarii facultatii si deschiderii unor noi orizonturi... Dar stiu prea bine cauza, acum cateva seri, pe plaja in Bulgaria discutam acest "mutant emotional" cu un prieten bun, amandoi simtindu-ne astfel. Au fost cateva ore de introspectie inopinata, la care nu m-am putut opune si care mi-a facut bine, zic eu...

Ce inseamna acest "mutant emotional"? Pai... o persoana care nu a avut parte de acelasi mediu "general acceptat", adica in copilarie poate nu a avut parte de ambii parinti (cazul nostru), nu a avut parte de un sentiment care era vital pentru dezvoltarea acestuia in sensul pe care il cunoastem toti... sensul normal de dezvoltare al psihicului, al emotiilor si sentimentelor.

Ok, si persoana respectiva creste, nu stie ce se intampla, dar se simte un pic altfel fata de ceilalti, altfel nu inseamna rau sau bine, ci doar altfel... Acest "altfel" se concluzioneaza deseori intr-o senzatie de nepotrivire cu lumea, dar mai ales intr-o senzatie de lipsa, ceva nu este acolo, chiar mai rau... ceva ce ar fi trebuit sa fie, ceva de mai demult.

Copilul creste astfel, dandu-si seama poate putin cam tarziu de ceea ce lipseste, la o varsta in care creierul sau este relativ matur si poate recunoaste greselile lui sau pe cele ale apropiatilor.

Ce poate lipsi? Dragostea de mama, dragostea de tata, prezenta amandurora, increderea in sine..."lucruri" complet imateriale, care nu se gasesc aproape nicaieri, daca nu se cultiva... sunt mult mai greu de "cumparat".

Si la maturitate... cum face "copilul" sa recupereze, sa se simta bine printre toti ceilalti, sa nu mai simta golul?! Sunt foarte putini cei care reusesc sa treaca peste "trauma" suferita pe parcursul cresterii. Sunt foarte putini cei care reusesc sa se simta in largul lor, sa se simta bine in pielea lor. Toti avem nevoie de confirmare insa cei care sunt in situatia descrisa de mine au nevoie mai mult ca oricine de astfel de confirmare. Vor sa auda ca sunt placuti, vor sa aiba cat mai multi prieteni, vor sa nu se simta singuri niciodata, le este teama de schimbare, iar stabilitatea este cuvantul cheie desi nu multi o obtin... vorbesc din experienta... Este extrem de greu sa treci peste micile rautati care ti le spuneau/faceau colegii de la scoala sau chiar parintii lor care nu intelegeau cum un copil crescut doar de mama poate sa fie mai inteligent si mai bine crescut decat odrasla lor proprie... ce oameni limitati... Acum sunt convinsa ca le este mult mai usor, procentul copiilor crescuti doar de un parinte a crescut din pacate destul de mult... sunt convisa ca rautatile sunt mult mai putine si mai mici acum.

Si de ce ii spun eu "mutant"? Pai pentru ca este diferit de toti ceilalti, desi sunt din ce in ce mai multi, suntem inca minoritari si multi din jurul nostru se uita la noi cu compasiune. Oare de ce oamenii nu pot concepe ca se poate sa ai o copilarie perfecta si doar cu un parinte...? Intr-adevar, imi dau seama acum ca starea pe care am experimentat-o deseori nu se datora faptul ca am crescut doar cu mama, am avut o copilarie fericita, perfecta as putea spune. Acea stare se datora celor din jurul meu, ei ma faceau sa ma simt asa... Oare de ce trebuie sa ne raportam mereu la cei din jurul nostru? De ce nu putem exista noi prin persoana noastra, fara alte "adaosuri"?

Despre nevoia de confirmare voi vorbi intr-un blogpost viitor, acum intrebarea mea ramane daca "mutantul" va recupera vreodata "diferenta" fata de cei din jurul sau? 

Sunt absolut convinsa ca doar titlul v-a facut sa va dati seama despre ce vreau sa vorbesc... Si sunt si mai convinsa ca fiecare dintre noi s-a aflat cel putin o data in viata in situatia despre care voi vorbi... situatia tentatiei fructului oprit.

Daca nu ma insel, si in Formula fericirii am citit ceva despre acest aspect, dar va trebui sa o recitesc pentru a prezenta ideile cu fidelitate... Oricum, este bine stiut ca ceea ce ne este "interzis" intr-un fel sau altul devine cel mai tentant lucru pentru noi, ne captiveaza atentia, concentrarea si vointa, vointa pentru a-l avea.

De ce omul este mereu atras de ceea ce ii este inaccesibil, de ceea ce probabil nu va avea niciodata... Iar daca il obtine, deseori se intampla sa ii treaca pasiunea destul de repede pentru acel lucru si sa inceapa a se concentra pe ceva nou, poate si mai greu de obtinut ca cel anterior.

Un alt aspect ar fi ca multe dintre aceste lucruri greu de obtinut nici macar nu sunt "benefice" omului nostru, el fiind constient ca nu i-ar trebui/nu are rost/etc, dar cu toate acestea, continua sa lupte cu morile de vant pentru a-l obtine.

De ce oamenii nu sunt mereu fericiti cu ceea ce au sau, mai bine zis, de ce intotdeauna trebuie sa fie ceva shiny spre care sa accedem, ceva care sa ne atraga privirea/atentia/vointa, exact cum un copil mic este atras de o jucarie noua. Pana si copilul se plictiseste de jucaria noua destul de repede dupa ce a plans mult pentru a-si convinge parintii sa o cumpere.

Oamenii "maturi" nu mai au aceeasi reactie a copilului, dar asta nu inseamna ca esenta este diferita... esenta este similara - vrem ceva cu ardoare, incercam sa il obtinem prin diverse mijloace, dar calmul de dupa momentul culminant nu dureaza foarte mult, de obicei...

Dar ce se intampla atunci cand nu obtinem ceea ce ne dorim? Timpul trece, in functie de dimensiunea dorintei noastre si frustrarea va urma, intr-o mai mare sau mai mica masura. Cum vad eu solutia rezolvarii acestei frustrari? Pai, ne reorientam catre ceva ce ni se pare si mai "bun" decat cel care ne-a provocat frustrarea.

Vorbeam cu un prieten cum omul nu are puterea psihologica de a se abtine de la ceva, ci dimpotriva, el trebuie sa se reorienteze catre altceva pentru a uita primul element. Stiti vorba aia din batrani: "Cui pe cui se scoate"... De multe ori am auzit-o, dar cineva, poate mai inteligent, a scos si continuarea: "Dar ramane gaura". Eh, totusi o gaura nu este chiar atat de grava, nu? :D

Dar hai ca deviez de la subiect... daca am vreunul...

 Pe scurt, uneori ma fascineaza cum ceva ce nu pot avea imi atrage atentia atat de puternic, iar apoi ma minunez cum atunci cand il ating, nu mai este la fel...

 Si daca ceea ce cautam, fiecare in felul sau, nu exista nicaieri sau este mult prea departe pentru a putea fi atins...?!

Nu, nu suntem perfecti, nu cautam perfectiunea. Consider ca fiecare om ar trebui sa fie constient ca nu exista perfectiune nicaieri. Cu toate acestea, cautam ceea ce este perfect pentru noi. Sa ne imaginam ca viata este un fel de puzzle imens, cu zeci, sute de mii de piese. Omul este cel care incearca sa il rezolve, care isi ia, la un moment dat, destinul in maini si vrea sa isi construiasca viata, vrea sa puna piesele la locul lor pentru a putea termina viata impacat cu sine. Este incantat de faptul ca se afla la inceput, are mult de lucru, multa energie, multe piese de pus la locul lor. Dupa cum stim prea bine, un puzzle se incepe de la cel putin o margine, se face conturul, pentru ca este cel mai simplu. Asa si cu omul nostru, isi stabileste intai limitele, locul pe care ar trebui sa il obtina in societate, ceea ce este si personalitatea lui se aseaza o data cu marginile jocului.

Pe de alta parte, stim ca inceputul si sfarsitul sunt partile mai usoare, inceputul pentru ceea ce am argumentat mai sus, iar sfarsitul pentru ca au mai ramas doar putine piese si sunt usor de aranjat. Partea cea mai dificila este cea din mijloc, "umplutura" spatiului gol dintre margini, "implinirea" vietii...

Inevitabil, fiind foarte multe piese, sunt unele dintre ele pe care omul nostru le cauta "intensiv" pana la descoperirea lor. Isi pierde o buna bucata de vreme in cautarea unei piese pentru ca dupa ceva vreme sa se plictiseasca si sa treaca la urmatoarea fara a o gasi la inceput pe cea care ii trebuie. Ati jucat puzzle, stiti cum este prea bine...

Din cand in cand, omul nostru se mai plictiseste, lasa "jocul" in seama nimanui si a tuturor, pierde controlul jocului, implicit a vietii lui... bate vantul intre timp si jocul sau se mai strica din cand in cand, pentru ca apoi sa o ia de la capat... cumva trebuie terminat, mai bine sau mai rau, mai devreme sau mai tarziu. Dar intotdeauna se intoarce la joc, trebuie sa o faca, este viata lui totusi.

Ei bine, intrebarea mea estecu privire la acea piesa pe care o cautam cu totii... daca nu o gasim niciodata? Nu exista piesa perfecta de puzzle, este doar acea unica piesa pe care o cautam, care are conturul cautat de noi, care se potriveste perfect in imaginea oferita de puzzle.

La final, cand tabloul este finalizat, omul nostru poate sta pe marginea lui, odihnindu-se si admirand piesajul pe care chiar el l-a realizat... cata satisfactie ar trebui sa fie in inima lui... Acea satisfactie o cautam cu totii, multumirea oferita de faptul ca ori de cate ori am lua-o de la capat, am face totul exact la fel...

Unde credeti ca este piesa voastra de puzzle, acea unica piesa... Si mai ales, cum credeti ca o veti gasi?!

Dap, inca un post din categoria "Versus". De ce? Pentru ca situatiile contradictorii sunt peste tot, orice lucru de pe lume are un antonim...dar nu neaparat si un sinonim, de multe ori este mult mai usor sa cadem in partea opusa decat sa gasim un substitut pentru ceea ce am pierdut.

A domina sau a fi dominat?! Ma refer aici nu la dominatia globala, la controlul asupra unui stat sau ceva de genul acesta... ma gandesc la nivel micro, in cazul unei relatii dintre doi oameni, de orice fel ar fi aceasta. Stiu ca am o obsesie cu aceasta "teorie" a relatiilor si a oamenilor, dar simplul motiv pe care il am este ca VREAU sa inteleg... mult mai multe decat inteleg acum despre oameni.

Oarecum, acest post se leaga de cel anterior scris (Opusele se atrag), deja incep sa fac o panza de paianjen in jurul aceluiasi subiect...

Simti ca esti dominat atunci cand il percepi pe cel de langa tine mai puternic. Evident, puternic poate deriva in doua cai complet opuse. Cea negativa ar insemna ca persoana dominanta are o influenta negativa asupra ta, te simti mic si insignifiant, simti ca nu ai control asupra vietii tale, te simti pur si simplu ca un copil, in sensul rau al cuvantului.

Poti percepe "dominarea" si ca pe un lucru benefic pentru tine, simti ca este cineva care te apara si te ghideaza in viata, te ajuta sa alegi drumul cel bun... Ok, toate bune si frumoase pana la un moment dat cand, mai devreme sau mai tarziu, vei incepe sa simti si tu ca nu mai ai control asupra vietii tale si vei incerca sa te "razvratesti" impotriva a ceea ce vezi tu persoana dominanta.

Evident, diferenta dintre cele doua moduri de perceptie o face modul in care actioneaza persoana dominanta, dar si felul de a fi al celei dominate. Pe de alta parte, o persoana slaba, nehotarata, nu va putea fi o persoana dominanta intr-o relatie, la fel cum nici una puternica si incapatanata nu va putea fi una dominata.

Si astfel ies trei tipuri de "cupluri" din acest punct de vedere: doua persoane dominante, doua persoane dominate (adica "slabe") sau una dominanta si una dominata. Din punctul meu de vedere, cred ca acel cuplu format din doua persoane dominate are cele mai mari sanse sa ramana impreuna. Cu toate acestea, nu exclud si fericirea celorlalte doua tipuri de cupluri cu singura precizare ca ar mai fi niste conditii necesare pentru a se intampla.

Cuplul "slab" are mai multe sanse de a rezista tocmai pentru ca nu exista vreo relatie de dominare intre cei doi, amandoi fiind la fel de "nepasatori". Cu toate acestea, trebuie sa recunosc, in spiritul competitiei si autodepasirii care zac in mine, ca nu agreez tiparul asta de cuplu. Am impresia ca intotdeauna se vor mentine la acelasi nivel, nu vor dori mai mult sau nu vor obtine ceea ce isi doresc tocmai pentru ca nu au curajul de a se lupta, macar unul dintre ei.

Cuplului "mixt" ii dau sanse medii de supravietuire, aici depinde de modul in care persoana dominata percepe starea sa de dominat. Aici revin la cele doua moduri mentionate mai sus. Totusi, daca exista o anumita intelegere reciproca, armonia in acest cuplu poate fi infinita...

In legatura cu cuplul "puternic" pot spune ca este format din luptatori, din oameni hotarati care stiu ceea ce vor, stiu ce vor sa ii astepte si fac totul pentru a reusi acest lucru. Acesta, la fel ca si cel dinainte, pot spune ca nu are multe sanse de reusita, exista o conditie si aici... De vreme ce ambele persoane sunt puternice... tendinta noastra umana este sa ne orientam spre o persoana opusa noua sau cel putin diferita asupra careia sa exercitam o anumita influenta, mai mare sau mai mica. In cazul in care ambele persoane sunt dominante, intervine o mica problema, problema care poate fi rezolvata doar cu dragoste. Deci, acest cuplu, in opinia mea, va rezista daca are in centrul sau sentimentul major de dragoste. Pe de alta parte, pot spune ca, daca va rezista timpului, acest cuplu este "preferatul" meu dintre cele trei enumerate. De ce? Pai, pentru ca amandoi "lucreaza" individual pentru binele comun. Exemple de astfel de cupluri am intalnit si in viata de zi cu zi, desi sunt mai rare.

Ca oriunde in jurul nostru, exista parti bune si parti mai putin bune ale cuplurilor descrise mai sus... Dar in care v-ati dori sa va aflati? 

Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il "laudam" in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste... cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori...

Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa... ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are... si cat de mult l-a ajutat.

Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.

Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!

Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: "Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?". Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea... Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp...

Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar... tatalui meu... nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.

Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei... Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat...

Si asa ma "zbat" eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede... Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.

Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel... Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi... Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea... Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea...

Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!

Nu nu este o declaratie de dragoste...cel putin nu una asa cum ar trebui, este o declaratie catre un EL, acel EL pe care il astept... sau pe care l-am pierdut si nu mi-am dat seama, ca pe un metrou la care am ajuns prea tarziu, cand usile se inchideau deja...

M-am gandit mult in ultima vreme, la ce vreau, la ce imi doresc, la ce am gresit in trecut, la ce au gresit altii in trecut fata de mine...la cum as putea sa nu mai gresesc asa...la care imi sunt limitele...prea multe ganduri...da, poate ca lacrimile iarasi isi gasesc locul pe obrazul meu...dar nu mai pot, trebuie sa scap de nodul din gat...simt ca ma sufoc.

Este clar ca ceea ce visez eu, ceea ce vreau eu, nu exista..si atunci ce pot face?! Ma schimb astfel incat sa imi gasesc un loc amarat in lumea asta murdara si trista.

Si acum va intrebati ce vreau?! Evident, vorbesc despre acel suflet pe care vreau sa il simt langa al meu...Dar poate ca unii au dreptate cand spun ca pentru ceea ce vreau eu este prea devreme, inca nu a venit timpul...dar eu mor de dor...si atunci ce pot face?!

Revin la schimbarea de sine, la modificarea mea astfel incat sa ma "modelez" pe langa ceilalti. Ma uit in jurul meu mereu si vad "cupluri"fericite, impreuna de ani de zile, care se mai cearta din cand in cand, dar totul este in regula...

Ce vreau...

-sa simt ca este cineva cu mine permanent, chiar daca nu fizic, vreau sa simt ca undeva in lumea asta mizerabila este un loc unde ma pot adaposti, doua brate care sa ma stranga si sa imi ofere caldura si protectie, doua brate in care sa pot plange in voie, in care sa rad in hohote..

-sa nu fie nevoie de explicatii, sa ne stim atat de bine, numai din priviri...sa nu fie nevoie de cuvinte

-sa fie nopti lungi in care sa nu ne ia somnul pe niciunul si sa vorbim despre orice, despre tot si despre nimic, in care apropierea sa fie mult mai mare si mai intensa chiar decat in timpul dragostei...

-nu am nevoie de cadouri, bani, flori, bijuterii...etc, nu am nevoie decat de cateva ore de somn in bratele LUI si de cateva zile lenese fara a iesi din casa...

-vreau sa simt iarasi acea apropiere imensa, vreau sa pot tacea si in acelasi timp sa spun atat de multe.

-vreau sa intelegi, TU, care esti pe undeva pe acolo, ca sunt dispusa sa fac orice pentru iubire, orice pentru cel care imi arata afectiune si dragoste...

-sa impart aproape totul cu EL, sa stie ca vreau asta, sa vrea asta.

-sa ii fie dor de mine cand sunt langa el

-sa imi fie dor de el cand este langa mine

-sa ajung "acasa" dupa o zi grea, urata si simpla sa imagine sa ma faca sa zambesc

-sa ma faca sa "cresc", sa ma dezvolt, sa imi doresc mai mult, sa pot mai mult, sa fie mandru de mine

-sa simta ca sunt a lui, sa simt ca este al meu

-sa fie mereu mangaieri, sa fie gesturi calde, sa fiu mereu alinarea lui, sa se ascunda in bratele mele ca un copil

-sa ii dau incredere in sine, sa reuseasca alaturi de mine tot ce doreste, sa reusim impreuna tot ce NE dorim

-sa avem vise impreuna, chiar copilaresti, vise stupide la "casute cu gard alb", la copii jucandu-se, vise care sa nu genereze alte reactii, sunt vise si atat. Avem voie sa visam, deci...de ce sa va speriati de un vis? Chiar este cosmar?!

-sa nu fie nevoie de cuvintele "Te iubesc", doar sa se simta, dar sa fie atat de puternice incat sa doara, o durere placuta.

-sa ii simt greutatea corpului in unele nopti, sa ii simt caldura in noptile reci de iarna, sa ii simt parfumul pielii de fiecare data.

-sa pot plange iar de fericire, cele mai dulci lacrimi, cele de fericire...vreau sa mai simt asta inca o data...sa o simt mereu cand ma ia in brate si ma invarte, cand simt ca lumea este a mea, a noastra...

-...prea multe vreau, stiu...

Nu, nu exista asa ceva...trebuie sa imi schimb dorintele, opiniile, sentimentele, gandurile...

Ma duc sa sterg tot...

Ctrl+Alt+Del sau Erase&Rewind???

...step into this moment, we`ll fly through the night...when the fools are making war, we`ll be up there, among the stars...

Da, era o melodie romaneasca mai veche cu titlul asta... Si da, telefonul meu nu mai suna...uneori uit sa ma mai uit la el, este pe silent, bagat in geanta, oricum, nimeni nu suna, nimeni nu vrea, nimeni nu cauta, nimeni nu gaseste... Recunosc, sunt putin trista, dar nu ma pot abtine, ziua de azi m-a obosit putin, alergaturi intre Baneasa si Calea Victoriei (Moxa mai precis)...

Ce este si mai ciudat este ca mai am si doua telefoane, unul fiind obligata sa il tin dupa mine. In fine, ideea este ca vreau sa primesc un telefon neasteptat, de la oricine, sa imi propuna o iesire in oras, oriunde, sa ne plimbam, sa bem o cafea/bere...nush, sa orice, doar sa ies, sa ma simt bine, sa leg conversatiile de care imi este atat de dor...

Da, normal ca vreau sa ma sune o anumita persoana, nu fac iarasi licitatie (cum mi s-a zis in postul cu locul liber din fotografie :P), dar...nu se poate si atunci...vreau doar sa sune... da, stiu, nu este numarul trecut pe blog si nici nu am de gand sa il trec :P este totusi putin cam mult, contactul de yahoo ajunge. Cu toate acestea, m-am saturat de yahoo messenger, vreau eye-contact...sunt o persoana care se uita in ochii celui de langa ea, pot recunoaste orice pereche de ochi cu care am vorbit vreodata... Nu stiu, contactul face to face este foarte important...da, pe Yahoo Messenger legi prietenii, poti discuta orice, nu ai de ce sa ascunzi nimic, dar toate astea se pot face si live (eu cel putin le fac).

Mi-e dor sa cunosc oameni, mi-e dor sa pierd ore in sir vorbind, mi-e dor sa nu mai stiu cat este ceasul, mi-e dor sa raman uimita ca nu am simtit cand trece timpul, mi-e dor sa ma plimb pana nu mai pot merge, mi-e dor sa vad un apus in Herastrau... mi-e dor de prea multe chestii pe care nu le pot avea, cel putin nu in viitorul pe care il vad eu acum...

Intr-adevar, internetul asta ne depersonalizeaza oarecum, ne face sa pierdem legatura si contactul cu lumea reala, oricat de mult s-ar spune ca mai mult te ajuta sa tii contact cu lumea din afara...

Eu nu vreau decat o seara oricat de lunga (cu cat mai lunga cu atat mai bine) in care sa vorbesc liber cu cineva, sa simt procesul cunoasterii unui om, sa simt apropiere, sa simt ca nu am nimic de ascuns pentru ca asa sunt....o persoana complet transparenta...

As pune acum o intrebare retorica, dar iar o sa fie reactii ca la postul cu poza :)

Doar astept...

Se spune ca o fata cauta modelul de barbat al tatalui sau in viata, eu caut exact opusul...

Sunt o persoana optimista, in principiu, nu urasc/uram pe nimeni pana de curand...si am ramas absolut socata de persoana care mi-a provocat acest sentiment atat de puternic si de neplacut...persoana fiind tata... Da, asa este, persoana careia ii doresc poate chiar si moartea, persoana care mi-a provocat cele mai mari lacrimi si cele mai mari dureri ale sufletului din viata mea este el, cel care a ajutat la conceptia mea, cel care ar trebui sa ma apere si sa ma inteleaga...cel care este cel mai absurd om pe care il cunosc si nu cred ca voi mai gasi altul ca el...

Povestea este lunga si incepe inca dinainte de nasterea mea, dar sunt convinsa ca asa este mai bine, ca am crescut departe de el, altfel ori as fi ajuns la puscarie pentru ca il omoram si ma vedeati la stirile de ora 5 ori as fi ajuns la spitalul de nebuni pentru ca ar fi provocat el asta. Mi-e si teama sa imi imaginez cum as fi fost eu daca as fi crescut langa el... este o viziune absolut ingrozitoare...

Cu toate ca incerc din raspunteri sa rup orice legatura, sa nu mai aud de el, el tot reuseste sa ma dea peste cap, chiar si o data la 2 luni cand ne vedem. Sambata asta s-a intamplat iarasi...eu plangand intr-o statie de metrou din cauza unui om care nu merita nimic, decat soarta de cacat pe care o are pentru ca el si-a "cladit-o" asa... Merita sa fie singur complet intr-o garsoniera, intr-un oras de provincie, fara prieteni, fara familie, fara ca cineva sa stie de soarta lui...merita sa aiba o fata "ingrata" asa cum imi spune el (ca sa nu scriu alte adjective mai urate), merita sa fie tratat cu indiferenta, merita sa nu se intereseze nimeni de soarta lui si sa moara singur...asa cum a vrut sa fie mereu...din cate se pare...

Mi se pare incredibil ca dupa 21 de ani un om mai poate purta o ranchiuna nefondata, la aceeasi intensitate sau poate mai mare ca atunci... mamei copilului sau (in cazul asta, a doua mame, doi copii frati vitregi).

Nu, nu pot spune si nici nu vreau sa imi amintesc sentimentul de sambata de la pranz, dorintele negative pe care le-am avut, cuvintele "dulci" pe care le urlam la telefon in statia aia de metrou...

Care este dilema si mai mare?! Ca mama ii ia apararea dupa toate cate s-au intamplat... nu, nu mai sunt copil, da, pot gandi singura in aceasta tema, probabil este domeniul in care gandesc cel mai matur (opus total celui sentimental) si da, concluzia este ca acest om nu merita nimic.... sunt o persoana atat de calda, iar sentimentul asta ma cam distruge pe interior, dar este mult mai bine asa decat sa stau sa plang intr-un colt, mai bine il urasc...

Au fost prea multe cuvinte, prea multe intamplari aiurea, prea multe amintiri urate provocate de aceasta persoana (probabil nr cel mai mare de amintiri urate)... da, stiu, statistici peste statistici...

Il urasc si as vrea sa prind clipa in care isi va da seama cat a gresit (chiar si pe patul de moarte fiind) pentru a-i spune "Ti-am zis eu, ti-am zis ca gresesti, asa ai meritat!", chiar daca uman ar fi sa il iert...nu o voi face, nu merita... chit ca ajung eu in Iad pentru ura asta...nu il iert...

Un loc disponibil in aceasta poza...sunt singura, ca de obicei...si nu, nu mai suport...vreau sa dispar cu totul.... nu stiu, undeva departe...nu mai am bani, nu pot merge la gara sa iau primul tren spre "oriunde", spre "undeva". Vad oameni in jurul meu care sunt puternici, carora nu le pasa, care nu isi arata sentimentele, care sunt "maturi" sentimentali, cica... si ce daca sunt eu copil, nu exista nimeni pe lumea asta care sa ma poate iubi asa cum trebuie, asa cum am eu nevoie? Vreau sa scap, dar nu pot...sentimentele din inima mea sunt prea multe si se cearta cu ratiunea care este prea slaba din pacate... nu mai suport, vreau sa ma ajute cineva sa scap de aici...sa fiu oriunde altundeva... nu pot avea grija de mine, dpdv sentimental din simplul motiv ca in lumea mea perfecta ar trebui sa am grija de cei dragi, sa fim altruisti...pana la idiotenie...dar nu este nimeni care sa aiba grija de sufletul meu si de asta va urasc pe toti...pe toti cei care ati fost si care probabil veti mai fi si veti face acelasi lucru... ce ma mint, cat as vrea sa va urasc...dar nu pot...si vorbesc cu voi la telefon si sunteti detasati, va beti cafeaua la ora asta, nu va pasa de mine...d-asta as vrea sa va urasc, dar nu pot si simt ca am nevoie de voi...dar nimeni nu are nevoie de mine, mai duceti-va dracului...

Cum, cum ma pot trasforma total, un om se poate schimba total doar murind?! Atunci o voi face si pe asta ulterior, dar mai vreau idei pana atunci...ce, cum si cand sa fac pentru a rupe legaturile, pentru a rupe lanturile, pentru a nu-mi pasa de nimeni decat de mama si de Rodica....

Vreau la Timisoara, locul care a devenit "spitalul" sufletului meu....doar acolo ma vindec sau doar incepe sa mi se coaguleze rana...vreau sa plec....si voi pleca.... la fix un an dupa ce am mai fost acolo,pentru acelasi lucru, sa fug, sa ma vindec...Da, baby, asa este, daca nu ma duceam acolo anul trecut...inainte sa ne fi cunoscut, noi nu eram impreuna niciodata, nu ne-am fi cunoscut...nu ai fi putut sa ma vindeci pentru ca apoi sa provoci o rana si mai mare...si cu toate astea te-am iubit....nu mai conteaza ce mai simt sau nu acum...nu conteaza pentru nimeni...vreau doar la TIMISOARA!!!

Vreau sa dau timpul inapoi, sa sterg tot, sa nu va fi cunoscut pe niciunul, sa nu fi sperat langa nimeni...nu, eu nu ma pot bucura ca s-a intamplat...nu pot, pentru simplul fapt ca am sperat langa fiecare si de fiecare data am fost dezamagita intr-un mare fel...

Sunt atat de multe sentimente contradictorii, sperante neimplinite, dorinte care incep sa para de neimplinit... si eu nu le mai suport...vreau ca acea cutie a Pandorei din sufletul meu sa se sparga, sa arda, sa dispara de tot si cu ea sa dispara si speranta...complet

Aseara m-am intors in liceu, cand iubirea nu exista, cand doar visam la ea...aveti grija la ce visati, ce va doriti...se poate indeplini si este aiurea...va spun eu!

nu mai scriu nimic, nu are rost...probabil voi naste niste idei mai aiurea cu acest post, dar asta este... nu imi mai pasa de nimic, sau macar asa as vrea sa fie...

loc liber in poza...doreste cineva?

Well, think again...NO!!! Ai sters pozele de pe site, care oricum nu erau multe, dar...eu nu o facusem in speranta ca vei "intelege" ceva, dar vad ca ai trecut peste, sunt doar o pata neagra in "istoria" ta. Well, tu esti un gandac pe parbrizul vietii mele...iar acum nu vreau decat sa iau alti gandaci pe parbriz, sa ii omor in viteza, sa nu stie ce i-a lovit...voi calca pe porumbei, voi face "sangele" sa curga asa cum a curs in ultima vreme din inima mea.

Toti spun ca am blog, eu spun ca am "o refulare de resentimente cu directie si cu intentie", dar imi revin eu si promit ca voi scrie despre lucruri dragute care sa intereseze mai multa lume, nu doar pe mine. Este placut sa cunosc lume noua, se pare ca "talentul" meu de socializare nu s-a pierdut, doar s-a prafuit. Imi place sa fiu inconjurata de lume, sa aud glume, sa rad, sa fac misto, sa beau o bere la o terasa, sa ma plimb noaptea pe Calea Victoriei, sa vad filme, sa ascult muzica agitata, sa simt ca traiesc. Si imi dau seama ca asta nu mai facusem de mult timp, sa traiesc asa....imi place. Voi pleca, Timisoara ma asteapta, prietenii de acolo sa pierdem nopti, sa cunosc alti si alti oameni pentru ca fiecare este interesant in felul sau.

Nu, anul acesta nu imi voi face nicio relatie, nu ma voi lega de nimeni, asta o jur si mi-am promis-o...vreau doar sa ametesc, sa ma bucur de anumite persoane, sa ma atasez dar pana la punctul in care sa ma doara. Iar starea pe care o am acum este valabila pentru planurile mele. Nu mai am chef de trecut, sa se duca dracu`! Am niste prieteni care sunt de multi ani langa mine si imi jur ca ii voi pastra alaturi in continuare, am capacitatea de a atrage noi cunostinte cu care sa imi petrec timpul, ce cacat, am 21 de ani, daca acum nu ma distrez, daca acum nu "strivesc" gandaci, nu fac cuceriri si apoi sa ii chinui...atunci cand! So, let`s get the party started!!! Prodigy va inlocui o mare parte din melodiile de pe telefonul meu. Nu imi mai permit sa ascult nicio melodie lenta, nicio melodie de "dor si jale", le prefer pe cele care imi amintesc cat de mare este energia mea si cate pot face cu ea...Da, imi mai trece prin minte, dar il alung ca pe un vis urat si chiar am de gand sa urmez mare parte din sfaturile primite in ultimele zile.

Si ce daca sunt oita neagra, barem sunt o oita neagra frumoasa :D, macar sa fiu eu aia neagra, dar sa fiu fericita!

Wallpaper-ul meu cu tipul care se intreaba daca se spanzure ma "inspira" extrem de mult. Nu frate, nu va urasc pe toti, doar pe unii, iar pe altii care din pacate veti ajunge in fata mea...imi voi bate joc de voi, nu este vina voastra, da stiu, dar asta este, cine v-a pus sa va nasteti in specia masculina? :))

Daca dupa tot ce a fost o persoana poate trece peste stergand 2 poze si trimitand un sms de 160 de caractere din care erau si doua gresite (graba asta!), iar cealalta scrie mii de cuvinte pe un blog prea putin citit...sa mai spunem ca viata este nedreapta sau nu?! Dar las`k o indrept eu de tot, fir-ar ea a dracului, o sa am o viata balerina, ca alea sunt asa drepte mereu :))

Inchei aici intr-un ton mai pozitiv si vreau sa multumesc tuturor celor care au stat la un pahar de vorba cu mine zilele astea, care m-au ascultat, care s-au plimbat cu mine noptile, care mi-au zis glume sau cei care mi-au trimis poze modificate doar ca sa zambesc...multumesc si va iubesc pe toti!

Tocmai am citit un post al <a href=”http://deaia.wordpress.com/2007/01/02/de-acum-sa-nu-mai-gresesti/″ >Eloei</a>  extrem de motivant si poate putin trist in acelasi timp, dar care a avut in principiu efectul de a ma stimula spre bine, spre curaj/tupeu sa fac ceea ce vreau si ce ma taie capul!

Da, jocul seductiei este foarte atragator, necunoscuti care se uita la tine frumos, libertatea “legala” de a face ceea ce vrei, adica stai si te gandesti ca esti libera sa te uiti si tu inapoi, sa zambesti, sa poti “calca” putin mai tarziu pe orgoliul/cadavrul sau de “mascul” bucuros ca te-a agatat. Poate ca este superficialitate, dar sa fim sinceri acum…ce castigam atunci cand punem suflet si ne implicam??? NIMIC, un mare nimic…

Sincer, acel blog citit azi mi-a placut mult si a fost un fel de “alinare” chiar daca suna lame rau de tot

As vrea sa pot scrie si mai repede de atat, intr-atat incat sa reusesc sa scriu tot ce imi trece prin minte, dar este mult prea greu, nicio secretara din lume nu ar reusi. Cum sa trec pe asta?! Hmmm, i don`t know! Dar incep sa imi vad interesul si in concluzie, urmatoarele 2 wekend-uri voi fi plecata din orasul asta infect…Bucuresti.

As vrea sa scriu vreodata ceva despre Bucurestiul real care este o combinatie stupida intre frumos si grotesc. Cu toate acestea, astept seara de maine ca sa fac o luuuuuuuunga plimbare nocturna prin Bucuresti, atunci cand gunoaiele nu se vad si este o liniste adevarata, cand caldura iese din asfalt. Un apus in Herastrau, o bere in Jack, drum intins pe Calea Victoriei si asa mai departe pana cand nu imi voi mai simti picioarele sau ochii.

Stiu ca sunt extrem de incoerenta si sar de la un subiect la altul, dar…asta simt.

Am citit acum blogul lui…ciudat. Nu, oamenii care nu se vad nu se schimba, cel putin nu eu…sau, poate nici nu era vorba de mine aici, iar eu imi bag nasul ca fraiera, sunt lame, i know…nu, nu m-am schimbat daca la mine te refereai, pur si simplu ma chinui sa imi omor farama aia de speranta ramasa undeva adanc, sa uit toate amintirile care ma dor acum pt ca nu se mai intampla, sa imi ocup timpul ca sa nu ma mai gandesc la tine. Chiar daca stiu ca nu meriti, ca m-ai mintit atata timp, ca m-ai aruncat ca pe ceva…no comment…nu pot sa nu ma gandesc la tot. D-aia scriu aici la disperata…Si spre deosebire de “baiatul” Eloei, tu vei primi linkul asta…

Nu, acum jur ca nu vreau sa mai citesc nimic, sunt atat de instabila acum incat….nu mai vreau decat sa fug…linistea mea apare si dispare in 5 min. D-aia te-am sters si din lista de mess, d-aia vreau sa uit si adresa de blog, vreau sa uit si id-ul tau, vreau sa sterg numele din agenda, dar momentan nu pot (esti doar X)…Dar este al dracului de greu, futu-mi memoria!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Daca nu mai pot avea toate acelea inapoi, mai bine sa uit TOOOOOOOOOOTTTTTTT, din pacate nu pot, sau nu asa cum as vrea, mereu va ramane ceva in mine, ma urasc, urasc tot in momentul asta.

Totusi, ma bucur ca te simti bine la servici, have fun in continuare…eu nu mai suport, imi doresc sa intalnesc intr-o noapte un tramvai care sa treaca pe aceleasi sine ca si mine…

PS: Comments not allowed for you!

LATER EDIT: la un blog de ieri a comentat cineva, ciudat...cam la fel cum ai facut tu acum 9-10luni...nici nu mai stiu. Pt o secunda am zis ca esti tu, dar nu...Nu stiu cine este, dar nu cred ca vreau sa aflu, poate se repeta scenariul...

Vreau sa ma duc la camin sa dorm, ca de obicei nu se va intampla asa..Vreau sa dorm si sa nu ma mai trezesc, nu mai vreau acea dezamagire idioata din momentul trezirii...nu mai suport, vreau sa sparg, sa rup, sa distrug, sa tip, sa bat, sa uit...

Te urasc, te urasc pt ca poti trece peste asta, pt ca vai, tu esti rational, te urasc pt ca spui sa ma iubesti si poi ma parasesti, te urasc pt ca faceai dragoste cu mine acum 3 zile ca un nebun, iar a doua zi ai zis ca este mai bine sa ne despartim pt "viitorul fiecaruia". Ce cacat stii tu despre viitor? Tu nu stii nimic nici despre mine, care sunt in "trecutul" tau, deci ce sa mai vorbim de viitor.

Te urasc/va urasc pt ca imi faceti iluzii, imi cresteti inima pt ca mai apoi sa o taiati in bucatele mici de tot si sa plecati ca niste idioti pt ca voi sunteti rationali. Razboiul din mine creste, se aplifica, totul este din ce in ce mai blurry, voi exploda la un moment dat. Inainte aveam un razboi interior, acum am unul si mai mare. Sunt uimita cat de importanta si cata putere are un cacat de speranta, speranta ca iti vei da seama ca poate ma iubesti, ca poate iti pare rau, ca poate ai nevoie de mine....ca va fii bine la un moment dat, cu tine! Speranta asta incerc eu sa o omor cu aceste cuvinte, cu aceste blog-uri de care nu ii pasa nimanui oricum...Este al dracului de greu.

Inainte vroiam sa ies pe strazi sa tip cat de mult te iubesc, acum nu mai vreau decat sa tip si nu pot....imi tipa insa sufletul pe interior...ma ucide! Iar eu vreau sa il ucid pe el...

In noaptea Revelionului ziceai ca ma cauti tu si ma bati daca devin vreo leguma, well....tu ma aduci acum in starea asta si te urasc, vreau sa te urasc si nu pot. Vreau sa moara speranta aia, dar nu se poate, poti sa nu ma cauti o mie de ani, speranta aia idioata ramane, sentimentul cald de cand te luam in brate noaptea, sarutul de dimineata cand erai adormit, toate raman, si nu mai suport! Zi-mi tu reteta ca sa treaca, m-ai adus in starea asta, acum vindeca-ma!!!

Uit sa respir la fiecare paragraf, ma trezesc ca imi tin respiratia si nu imi dau seama...mai bine nu mi-as mai da seama...Vreau sa fug de tot, vreau sa fug de mine....vreau alinare cu adevarat...iar asta exista din pacate numai la tine...

De ce cacat nu exista aparate cu alinare pe strada? Exact ca si tonomatele de cafea...Nu inteleg de ce trebuie sa fiu singura acum, de ce toti prietenii mei m-au uitat tocmai acum, de ce toti colegii mei au plecat in toate partile, de ce totul este atat de rece in jurul meu, de ce mainile imi ingheata in momentul asta...Imi amintesc de "Dragostea dureaza doar 3 ani", cand se intreba actorul de ce este singur la divort cand ar trebui sa fie inconjurat de toti prietenii lui....asa ma intreb si eu acum, unde dracu` v-ati ascuns??? De ce ati uitat de mine? Va urasc si pe voi pentru asta....Vreau sa plang, vreau sa ma calmez....nu mai pot, nu pot nici asta....

(Vreau sa) Urasc totul in momentul asta....Mi-ai intrat atat de bine in sistem...ne completam si o stii prea bine, dar vad ca tu te poti copleta si singur...

Iti jur, nu vreau decat ca la un moment dat sa iti dai seama ca ai gresit, sa iti para rau, dar stiu ca nu poti, esti prea las sa recunosti asta, pardon, prea rational, ma scuzi....

 NU MAI SUPORT!!!! strangers, help me please.....i`m dying in here...