Atat a mai ramas din vara…

Si a venit toamna….urata si posaca. 

M-am intors, dar numai pentru a-mi lua ramas bun.

Ma bantuie fantomele culturii corporatiste. Cand imi deschid dimineata calculatorul, primul lucru care apare, este o fereastra cu un extras din codul de conduita – clientul e legea organizatiei, zambeste, fii amabil si nu spune niciodata nu … Trebuie doar sa dau un ok si dispare dar simplul fapt ca some freak a putut nascoci chestia asta si, mai mult ca sigur, a fost mangaiat pe crestet pentru stralucita idee, imi da frisoane. E o oribila spalare de creieri! Aparent e o chestie banala, cateva reguli interne si atat. Dar mesajul subtil e altul: implica-te, dedica-te, serveste, renunta la timpul personal, la vise, la tine, la toti, ca sa te poti concentra asupra muncii tale. Fii devotat organizatiei si culturii ei…. Cand nu vei mai face fata, organizatia iti va multumi frumos (sau nu) si va cauta pe altcineva, care sa faca ceea ce tu nu mai esti in stare sa faci. Iar tu vei sta si vei privi pierdut la cioburile vietii tale si nu vei mai putea face nimic.

Nu mai vreau! E nevoie sa plec. Urasc tot ceea ce traiesc acum. Vine o vreme cand e nevoie sa ne scufundam corabiile si sa incepem altcumva, altundeva....trebuie sa imi regasesc libertatea. Pana atunci, va las. Nu sunt in cea mai creativa perioada acum si nu mai pot sa scriu cu pasiune. Iar daca nu pot sa pun pasiune in ceva, prefer sa ma abtin. Nu este un Adio, ci mai degraba un La revedere. Ma voi intoarce atunci cand voi putea sa scriu din nou. Nu vreau sa sterg blogul, pentru ca mi-e drag, pentru ca tin la voi si la comentariile pe care le-ati lasat in trecerile voastre pe aici si pentru ca, intr-o zi, o sa ma intorc. Libera.

Iubesc caii. Sunt frumosi, inteligenti si liberi. Pe cei de mai sus i-am gasit hoinarind prin muntii nostri. 

Iar zilele trecute am trait o experienta extraordinara la herghelia de lipitani de la Sambata de Jos de langa Brasov. A fost ca o poveste….aveam impresia ca, atunci cand am pasit pe poarta hergheliei, am intrat intr-o alta lume, care avea alt ritm si alte legi. Peste 300 de lipitani, in jur de 40 de oameni si o singura idee - bucuria de trai. …. mi-am petrecut mult timp la grajduri, uitandu-ma la cai. Era atata liniste si pace si parca vedeam in ochii lor caldura, inteligenta si un soi de devotament….si oamenii de acolo ii iubeau si chiar puneau suflet. Nu era doar o munca, era modul lor de a trai. Erau familii intregi, parinti si copii, iar copiii hergheliei, cum le spuneau ei, se jucau cu caluti de lemn si ii ajutau pe parinti la grajduri.

 (alaturi de cel mai bland armasar al hergheliei, un exemplar din linia Maestoso, una dintre cele sapte linii de sange ale rasei lipitane)

Mi-au placut intotdeauna caii, dar nu am inteles ce inseamna sa calaresti. Am trait la Sambata de Jos o experienta extraordinara. Si a fost o adevarata lectie. Nu esti un om care domina un animal, ci un om si un animal calaresc pentru placerea reciproca, intr-un echilibru perfect. Calul simte daca iti este frica, daca nu il iubesti, daca esti crispat. Am tresarit si a ciulit urechile, atent la reactiile mele. Nu exista nici un punct fix, cand esti pe cal, singurul sprijin sunt genunchii lipiti de sa si de aceea miscarile omului se pliaza pe miscarile calului, intr-un balans usor, iar daca aceasta armonie nu exista, calaritul este o corvoada atat pentru cal cat si pentru om….. A fost o zi superba, poate singura fericita din ultima vreme, si ma bucur ca am avut si privilegiul de a fotografia caii. Cred ca bucuria din ochii mei i-a determinat sa faca o concesie.

Va salut, dragii mei. Sper sa ne reintalnim in curand. Pana atunci....

..............hai sus pe cai! :)

 Se spune ca, lunea, nici iarba nu creste. Nu stiu, daca si de sarbatori e tot asa, dar azi a fost o zi cam fara noima la serviciu.

Apatie totala, toata lumea buimacita de somn, fara chef si fara vlaga…vaicareli din cauza exceselor culinare, ceva ingrijorari printre fete despre posibile kilograme in plus si, in rest, liniste. Nu suna telefonul. Nu suna telefonul????!!!!! Asta e ceva nou. Imi iau o cafea, verific inboxul, rezolv cateva maruntisuri … ok, and now what? E frig, dar ce mai conteaza, am racit deja...centrala e oprita, aparatul de aer conditionat s-a  stricat si nu ma pot astepta sa il repare cineva exact azi....asa ca imi mai iau o cafea, asta macar este calda si ma asez iar la birou. Colega incepe sa imi povesteasca, din nou, despre niste oameni deosebiti – normal, toti oamenii din povestile ei sunt deosebiti – , o familie de medici, care cheltuiesc tot venitul numai pe calatorii. Bravo lor. Dar sper ca nu imi va spune ca s-au dus si astia in Cuba, pentru ca m-am saturat ca toata lumea sa mearga in Cuba, numai eu nu. Ma enerveaza, de fapt, ca pe unii nici nu ii intereseaza Cuba. Nici nu se duc propriu-zis in Cuba. Se duc in rezervatia pentru turisti Varadero. Iar in loc de Varadero poate fi orice….Tenerife, Maldive, Cancun sau Tanzania. Dar, pe de alta parte, ce-s ei de vina ca eu nu ma impachetez odata sa ma duc. Sunt mai rau decat aia in „Asteptandu-l pe Godot“. Mergem? Mergem. Si? Si nimic. …asa, ce zice? .... niste oameni minunati…si-au luat bilet de avion si s-au dus la un concert fado. Se uita la mine: "In Portugalia". "Mersi", ma gandesc, "credeai ca nu stiu?!" Ok, contez pe ea sa imi transmita impresiile alora despre Portugalia si sunt aproape convinsa ca n-o sa scap de aceste detalii si ma apuc sa „rasfoiesc“ ziare pe internet….dobanda BNR, evolutia Euro…nu, macar astazi sa nu mai aud de astea....ia sa vedem, presa locala. Tribuna. De mult timp nu am mai citit eu Tribuna.....

Si iata ce am gasit. Savurati si voi. N.I Dobra e un vechi gazetar sibian. Scrie la Tribuna dinainte de-a ma naste eu. Si imi place cum scrie.

Iarba verde, verde, de-acasa... 

Mult mi-a placut Tom Jones, cu minunatele lui cantece The Green Grass of Home si Delilah din anii.... secolului trecut. De aceea, cu riscul de a fi etichetat ca "expirat", nu ma misca sentimental nicio melodie, fie ea live ori play-back, cantata astazi la tv.  Asa cum nu ma impresioneaza defel casele, vilele, bungalow-urile, cabanele, pe care ni le prezinta niste domnisoare cu ţâţe mari si decolteuri adanci la emisiuni, precum Constructie si design, Caminul de cinci stele si Totul despre casa mea. In opinia mea, casa trebuie sa fie "cuibul" in care te simti bine, ocrotit de relele lumii, impreuna cu toti ai tai, o ambianta intima si calda. Or, ce ne arata designerii de astazi sunt niste şuri sofisticate, in care spatiul este "optimizat", formele sunt "armonizate", iar culorile "se integreaza ansamblului".
Bucataria secolului XXI trebuie sa fie un fel de laborator, in care totul este robotizat, iar "gospodina" cand ajunge acolo - accidental - nu are decat sa actioneze niste manete, sa apese niste butoane si mancarea e gata. Sufrageria seamana cu un acvariu imens, corcit cu o sera gen Codlea, dormitoarele (!) - fiindca nu mai e la moda ca barbatul sa doarma in acelasi pat cu femeia, pentru ca nu-i.... igienic - arata ca rezervele spitalicesti, iar baile nu pot fi lipsite de jacuzzi si bideu de import... Am intrat si eu in casa unui imbogatit post-revolutie: antreul semana cu incinta garii - larg, inalt, cu pardoseala din gresie si stalpi de sustinere de marmura - o scara in spirala ducea spre "living", unde era amenajat un bar, cu tot ce presupune acesta - sticle cu bauturi felurite, pahare agatate pe-o stinghie, automat pentru cafea etc. - o masuta rotunda, joasa, fotolii ca pentru insi cu picioarele amputate si-o fatuca zambareata, cu sort alb si cordeluta, gata sa ne serveasca. Nimic nu-ti sugera ca te afli intr-o casa de oameni normali, cu tabieturi, care dimineata nu-si dau rand la WC, la amiazi mananca in bucatarie, iar seara  se intalnesc in acelasi pat dublu, primit la nunta...

Vedeti de ce-mi place Tom Jones si nu-l sufar pe Freddie Mercury.

Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut prea bine. Au murit pe cand eu eram destul de mica. Am fost, in schimb, extrem de legata de bunicii materni, pe care i-am avut intotdeauna langa mine. Am fost un copil caruia ii placeau povestile, iar cel mai drag imi era sa o ascult pe bunica spunandu-mi povestea vietii ei – o ascultam de fiecare data captivata, era istoria unui veac, redata insa intr-un alt registru. Am vazut de curand casa ei parinteasca de la Rasinari. A fost pentru prima data cand intram in ea. Nu semana cu cea despre care imi vorbea bunica, trecusera atatia ani, iar casa purta acum amprenta actualilor proprietari, doar o inscriptie intr-un colt mai amintea de cei care traisera candva aici: P.M. 1956 – initialele bunicului meu si anul in care renovasera casa. Sunt un om crescut exclusiv la oras, nu mi-am petrecut niciodata vacantele de vara la tara, dar iubesc Rasinariul si simt cu tot sufletul ca radacinile mele sunt in acest sat de munte de la poalele Paltinisului.  

Am fost in Sambata Floriilor la Rasinari la cimitir. Era o zi frumoasa, cu un soare bland si am zabovit ceva mai mult decat de obicei. Am ocolit biserica, am trecut pe langa mausoleul mitropolitului Andrei Saguna si am zambit in sinea mea amintindu-mi cat de frica imi era, cand eram copil, de cei doi lei de la intare care mi se pareau ca sunt vii si dorm…e incredibil cate personalitati a dat acest sat de munte de-a lungul timpului... Pe un obelisc de granit e trecut numele familiei Popovici Barcianu. Sapte generatii de preoti carturari, memorandisti, diplomati si academicieni s-au succedat timp de 200 de ani in familia Barcianu, incepand cu preotul si scriitorul Sava Popovici Barcianu. Alaturi de mormantul Barcienilor e monumentul parintilor si fratelui lui Octavian Goga, iar langa el sunt doua pietre roase de vreme pe care de abia se mai distinge ici colo cate un cuvant scris cu litere chirilice…doar pietrele astea au mai ramas, ele sunt singurele urme, singurele marturii ale unui veac care a trecut, un veac de lupta pentru afirmarea identitatii romanilor din Transilvania.

Descopar pe morminte nume care apar in povestea bunicii si prenume care astazi nu se mai intalnesc. In ziua in care am vizitat casa strabunicilor, am intalnit copii pe care ii cheama Melita, Ricky, Carla….

Imi place costumul popular romanesc din Marginime, cu frumusetea lui simpla si sobra in alb si negru. Imi plac cantecele pastoresti si o ador pe Lucretia Ciobanu.

"Este tipul femeii ar­de­lence, mandre, cu coloana vertebrala, ceea ce nu prea se mai intalneste des. Un om cu sufletul nepatat. Un om minunat."

Si pentru ca am spus ieri ca va voi face un dar, iata-l: doine si jiene din Marginimea Sibiulu - Lucretia Ciobanu si Junii Sibiului. Vi le daruiesc cu drag tuturor.

"Codrule batranule"

http://www.trilulilu.ro/JamesBond/5000fac01c4e0d

"Bate vantu-n Curmatura"

Si in final, o frumoasa sibianca pe care Doamna muntilor a ales-o  sa duca mai departe acest repertoriu: Gabriela Tuta - "De dor, bade, si de drag"

Am primit o carte micuta, rosie, pe care scrie Ernesto Che Guevara – Jurnal pe motocicleta. Asa ca mi-am petrecut sfarsitul de saptamana facand ceea ce imi place mai mult si ce imi pare, in ultimul timp, un lux – sa stau in pat si sa citesc. Am citit-o toata, aproape pe nerasuflate, cu o placere imensa, cu placerea unui om pasionat de tot ce tine de spatiul latinoamerican si am descoperit aceeasi vigoare, aceeasi pofta si bucurie de viata, aceeasi prospetime si naturalete aproape de salbaticie, ce caracterizeaza popoarele latinoamericane si pe care le gasesc in muzica si cinematografia lor.

Jurnalul e captivant, Che povesteste concis, dar cu sensibilitate si ai impresia ca il insotesti pe acele drumuri prafuite din America de Sud, in acea aventura pe motocicleta, hotarata spontan de doi tineri medicinisti – Che Guevara si Alberto Granado –, al caror singur gand era sa exploreze lumea: “Vocatia noastra, adevarata noastra vocatie, era sa ne deplasam etern pe drumurile si marile lumii. Mereu curiosi, cercetand tot ce ne trecea prin fata ochilor, adulmecand fiecare coltisor, dar numai cate putin – fara sa prindem radacini niciunde si neramanand destul ca sa vedem dincolo de suprafata lucrurilor.” 

Si, totusi, lipsurile, foamea si frigul indurate in calatorie de acesti doi semivagabonzi cu diplome de medici, saracia cumplita pe care o gasesc in Chile, dar si generozitatea si solidaritatea acelor oameni, tragedia poporului incas, coloniile de leprosi pe care le viziteaza, umilintele indurate de indieni din partea albilor, frustrarile metisilor, renegati de ambele rase, tristetea satelor miniere si frumusetea Anzilor…toate acestea le schimba celor doi perspectiva asupra vietii si il determina pe Che sa exclame: “suntem cu totii, o sigura rasa mestizo, care, din Mexic, pana la Stramtoarea Magellan, vadeste similitudini etnografice remarcabile. Astfel, intr-o incercare de a ma dezbara de provincialismul limitat, propun sa cocnim pentru Peru si pentru o America Latina Unita." 

Iar la finalul calatoriei, Che stia ca devenise altceva, ca nu mai era un copil al mediului sau, stia ca atunci cand marele spirit care ne ghideaza viata va despica omenirea in doua jumatati antagonice, el va fi de partea oamenilor. 

O sa spun din capul locului ca nu o suport pe Monica Tatoiu. Nu ca nu imi place, pur si simplu, ma scoate din sarite de cate ori o vad. Mi se pare stridenta in gesturi si tinuta si groaznic de obositoare, pentru ca nu stie sa fie altceva decat manager. Si la firma si cu fiul ei si in emisiuni tv, indiferent ca vorbeste despre afaceri sau despre viata de cuplu. Si cum isi imagineaza ca, daca este un manager bun, poate rezolva orice problema printr-o solutie manageriala clever, de multe ori debiteaza niste chestii, ca ramai trasnit.

Dar! Am vazut-o aseara la o emisiune – O data-n viata – un fel de mostenire a Surprizelor si implicit o pierdere de timp. Am retinut insa ceva smart, care merita mentionat, ca tot am vorbit intr-un post precedent despre relatii publice. Monica Tatoiu participa la emisiunea de care ziceam pentru a ajuta la strangerea sumei de 17.500 euro, de care cineva avea nevoie pentru o interventie chirurgicala. A vorbit maxim doua minute in sustinerea cazului. Dar extrem de percutant. Fiind manager, stie ca oamenii de afaceri reactioneaza la ideea de profit si nu la discursuri sentimentale. Asa ca s-a uitat in camera si a spus, accentuand fiecare cuvant: Nu este vorba de bani aruncati. Acest tip de operatie are 100% sanse de reusita. Super smart! Degeaba incerci sa le explici alora, care au bani, ca in loc sa arunce banii pe fite in magazine de lux, mai bine ii ajuta pe cei nevoiasi, degeaba incerci sa atingi coarda sentimentala a unui om de afaceri. Trebuie sa ii spui ca banii lui nu se pierd in gaura neagra a saraciei si bolilor. Nu sunt o pierdere, sunt o investitie, nu in propria afacere, dar in viitorul unui om. E important sa creada ca, desi nu vor avea parte de o win-win situation, macar nu va fi o win-lose situation. Asa lucrurile parca stau altfel. Si rezultatele sunt diferite.  

Copiii mileniului trei 

Cand am citit in blogroll-ul lui Vio Bota -  blogul fiului meu -  nu m-am gandit ca ceea ce voi gasi este pagina unui pusti de clasa a 3-a. Ia uitati-va ce zice intr-un post: 

Violenta

November 22, 2007

Am sesizat ca in scoli este foarte multa violenta. De curand chiar eu am vazut violenta la adresa mea de la doi indivizi pe nume Deni si Bogdan. Poate aceasta violenta provine din familie. Copiii care nu au probleme de genul acesta nu trebuie sa sufere din cauza acestor indivizi cum ii numesc eu.

Eu zic ca trebuie sa avem grija si sa evitam a intra in orice fel de conflicte. 

Iar prezentarea micului autor suna asa:

Ma numesc David, am 9 ani, sunt in clasa a treia. Mi-am facut blog ca sa pot sa am o opinie. Mie imi place trupa Greenday cel mai mult, dar mai ascult si alte formatii preferate de tatal meu, cum ar fi U2, Queen, Led Zeppelin. Ultima carte citita este “Winnetou in valea mortii”. Acum citesc o alta carte interesanta. Am doua filme favorite “Lord of the Rings” si “The Last Mohican”.

David   

Un fado superb - Barco negro - cantat de Amalia Rodrigues, pentru cea mai draga fiinta din lume.

La multi ani, mama!

                                                                          (floraresele din Havana)

Am asteptat cu nerabdare luna martie. Vreau lumina, vreau soare, vreau sa vad zambete pe fetele celor dragi. Vreau sa imi vad florile crescand in gradinita din fata casei, sa aud greierii in iarba…

Va doresc tuturor o primavara frumoasa, cu mult soare si multa bucurie in suflet.

Si as adauga un gand bun pentru o femeie speciala – Gabriela Savitsky. O inima atat de buna si de blanda nu merita sa sufere.  Multa sanatate si putere, Gabriela!

... priviti o superba gitana, poate cea mai mare dansatoare de flamenco din lume. n-a urmat niciodata o scoala de flamenco. a dansat din instinct si pasiune.

                  Carmen Amaya (1913 -1963)

"She was from the race of the rebels, of those people who stray from the beaten track and ordinary rules, who only show that there is suffering in their dancing, like there is suffering in existence, and a rage for living. It is a dance that is marked by fire, whose thirst could only be quenched through death". (Patrick Bensard, director and founder of the Cinémathèque of Dance in the French Cinémathèque)

celia cruz - o melodie zglobie din anii '60 - pinar del rio

si, bineinteles, buena vista social club - chan chan:

    

Never, never again nu mai fac asa ceva. Trebuie sa fii complet nebun sa faci cumparaturi de Valentine’s Day. Cumparaturi normale, chestii obisnuite, pe care le-ai putea lua oricand altcandva. Nicicand nu dispare ratiunea ca atunci cand se sarbatoreste ceva. In primul rand trebuie sa cumperi un cadou. Asta, da. Asta ne place, cumparam cu placere. Asa ca indragostitii se duc la shopping. Cauta ceva simbolic. Simbolic, adica ce? Asta nu-i prea clar. Si, uite asa, ajung sa ia vrute si nevrute, lucruri mari si mici, colorate, care plac si nu prea si care, de cele mai multe ori, ajung in fundul unui sertar si dau bataie de cap celui care le primeste, pentru ca nu stie ce sa faca cu ele.

Ieri am intrat intr-un magazin, pentru ca aveam nevoie de niste baterii. Auzi! Baterii! Ce-o fi fost in capul meu?! Am gasit inauntru o tropaiala generala, o mare de oameni galagiosi, multi pusti de liceu, care se agitau printre standuri, cumparand cadouri. La mare cautare erau jucarioarele de plus, cu pene, cu sclipici, cu paiete, cu tot felul de chestii, numai sa sara in ochi, sa fie roz, rosii, cu inimoare…eventual sa si cante ceva. Doar era Valentine’s day, nu?  Iar asta a devenit un fel de obsesie, care trebuie musai bifata cumva. Nu se poate sa nu-ti pese ca este Valentine’s Day!  Esti un insensibil, o bruta, daca nu ii iei iubitei macar un trandafir, ceva, orice si nu ii reciti toata seara din repertoriul “ ay, mi linda, mi amor, estas tan hermosa, tan guapa, te quiero muchissimo".….eventual si cu accente dramatice “sin ti mi vida es horrible …quiero morir sin ti" etc etc etc.

De Valentine’s Day trebuie sa iubesti si sa fii romantic. Dar dupa asta? Seara cand vii de la serviciu, dimineata cand te trezesti din somn, in fiecare zi? Atunci oare nu mai trebuie?…

Nu stiu cum sunteti voi dimineata, dar mie mi-e tare greu. Desi ora la care merg la serviciu e mai mult decat rezonabila. Prima data cand m-am angajat undeva incepeam programul la 7.30, dar aveam voie sa ajung la 8, dupa aceea incepeam la 8, iar acum lucrez de la 8.30, dar e ok sa fiu acolo la ora 9. Deci la 9 fara cateva minute zbor razant pe langa portar, pe care il simt ca se distreaza de figura mea zgribulita si invariabil buimacita de somn sau de nesomn si care uneori glumeste cu mine, probabil ca sa ma invioreze.

Zilele trecute au montat un gratar metalic la intrare, care nu stiu la ce foloseste, pentru ca, nemaifiind iernile de altadata, nu mai sunt nici zapezile si nici noroaiele aferente, deci…da', ma rog. A doua zi, cand ajung in fata intrarii, ma uit la gratar si ce ma gandesc: "hai sa ii dau o intrebuintare, daca tot l-au pus." Dau sa pun piciorul pe el, sa imi sterg cizmele de ceva urme mai mult imaginare de mizerie, cand aud o voce: "Nuuu! E proaspat vopsit!" Ma uit la portar si el incepe sa rada, fericit ca... a tinut faza. Bine, mie mi-au trebuit cateva clipe, ca sa inteleg ca era o gluma. Probabil se mira bietul de el de ce nu zambesc. De unde sa stie ca m-am trezit de cel mult 45 de minute si mai imi trebuie putin pana ajung sa functionez la capacitate maxima (adica imi trebuie o cafea black and strong si o tigara, pe care sa le savurez privind prin geamul deschis singura vegetatie din preajma, respectiv perii din gradina de vizavi, inainte sa pot suporta sunetul strident al telefoanelor si agitatiile clientilor). Pana la urma i-am zambit portarului in semn ca “aha, m-am dumirit, nice joke” si am intrat in cladire. Cert e ca in ziua urmatoare, in aceeasi stare de buimaceala, m-am oprit in fata gratarului, gandindu-ma o fractiune de secunda daca sa calc pe el si cum am simtit privirea portarului atintita din nou asupra mea, am ridicat ochii spre el, furioasa in gandul meu: "asta chiar va crede ca sunt dusa cu pluta." Dar mi-a zambit si mi-a spus ingaduitor: "Acum se poate, s-a uscat."

            Desi suntem in plina iarna, am avut astazi sentimentul ca a venit primavara. Ca soarele zambeste poznas si complice, ca natura e vie si luminoasa, totul capata sens, iar universul intreg se pleaca in fata frumusetii oamenilor, sprijinindu-le zborul spre inaltimi.

Deodata se isca rumoare. “Pretul afisat este 4,7 lei.”  Vanzatoarea raspunde pe un ton intepat: “Calculatorul indica altceva.” E intrigata. Adica, sa conteste cineva corectitudinea ei? “Doamna, asta e pretul. Nu il bat de mana, mi-l arata calculatorul!” Clienta nemultumita e o doamna imbracata decent. Nu vrea scandal, dar insista sa plateasca pretul afisat pe raft.

“Pai, –  isi aminteste brusc vanzatoarea –  s-au modificat preturile la ora 11.”

“Inteleg, dar atunci trebuie sa afisati si pretul pe raft.”

Vanzatoarea se enerveaza. “Doamna, luati morcovii sau nu?!” Celelalte persoane, care asteapta la rand, sesizeaza ca e rost de dispute, deci si de barfe si devin atenti. “Eu nu renunt la morcovi, pentru ca vreau sa ii cumpar, dar nu platesc decat pretul pe care il aveti afisat pe raft.” 

Este chemata sefa de magazin sa clarifice situatia. Doamna explica politicos si oarecum jenata de intorsatura, pe care o ia discutia, care este problema, stie ca are dreptate, ar putea sa ii cheme pe cei de la Protectia Consumatorului, ceea ce conteaza este pretul afisat, deci...Degeaba. Figura sefei de magazin nu indica faptul ca ar cunoaste prea bine aceste reguli, dar, in fine, nu are chef de discutii, nici de OPC, clienta poate plati pretul afisat si vor vedea ele cum rezolva situatia. Doamna isi impacheteaza cumparaturile si iese din magazin. Nici nu iese bine... „Sigur, ce ar fi sa faca fiecare asa. Nu putem schimba preturile pe raft la atatea produse, imediat ce se scumpeste marfa. Am tine magazinul mai mult inchis. Si ce-ar zice sefu’ al mare?! Ne-ar da afara imediat!“ ... Vanzatoarea bombane in continuare in timp ce incaseaza banii celorlalti clienti.

Unii se uita aprobator spre ea. Si ei muncesc greu, si ei au patroni rai: „Sa faci atata scandal, pentru o punga cu morcovi… Si era bine imbracata. Nu parea o amarata.“ 

Alaturi, la sectorul patiserie incepe un alt dialog al surzilor: “Sunt proaspete prajiturile?” “Le-am primit ieri.“ Asta nu clarifica intrebarea daca sunt sau nu proaspete. Clientii sa priceapa ce vor. Si daca le cumpara si prajiturile nu sunt proaspete, asta e. Vanzatoarea n-a zis c-ar fi.

Imi iau cumparaturile si ies. Eu am scapat azi. Mi-am luat ce mi-a trebuit, am platit si am plecat. Fara raspunsuri bosumflate din partea vanzatoarei, fara produse aruncate cu nervi pe tejghea, fara un “n-avem” sec si fara drept de replica, fara priviri ucigatoare, daca ma incumet sa pun mai mult de o intrebare despre produs, pe scurt, fara sa fiu umilita, pe banii mei, pentru ca am indraznit sa doresc sa cumpar ceva.