Alături de tragedia românilor din teritoriul ocupat al Ardealului se petrecea şi tragedia evreilor, victime ale şovinismului ungar, ale monstruoasei politici de exter-minare etnică şi rasială dusă de gu-vernele de la Budapesta în anii Dictatului de la Viena.1

Potrivit recensământului efectu-at în anul 1941 în Transilvania de Nord, localitatea Spermezeu, din totalul celor 2078 de locuitori, avea 152 evrei care convieţuiau alături de cei 1889 români majo-ritari şi de cei 34 maghiari, 2 ruteni şi 1 ţigan.2

Numele evreilor din perioada anilor 40 nu mai sunt cunoscute astăzi, decât după “ciuf” (poreclă), de unii dintre săteni, care i-au putut cunoaşte şi cu care au convieţuit. De la sătenii: Nazarica Şerban, prof. Emil Cotuţiu, Vasile Drăgoi, Ioan Balaş şi Şerban Macedon am aflat câteva date care ne vor ajuta în relatarea evenimentelor tragice din primăvara anului 1944. Casele evreilor, foarte încăpătoare şi bine construite (unele se păstrează până astăzi, fiind locuite de români), ocupau partea centrală a satului, cu crâşmele, prăvăliile şi măcelăriile lor, iar românii locuiau doar la periferie. “De unde stă Alexan-dru Dolarului şi până la grajdul taurilor de pe Şes erau doar 4 case locuite de români: casa lui Cotuţiu Simeon la Gura Pără-ului, casa lui Gavrilă a Pando-rului, casa lui Indrei Balaş   şi casa giacului Grigore Cosma” (prof. E. Cotuţiu).

Pe locul actualei case parohiale locuia Şmilcu lui Ida, care avea măcelărie. “La prăvălia lui, chilu de carne îl cumpăram pe 4 ouă” - îşi aminteşte Nazarica Şerban”. “Mama mă trimetea la el când eram copil şi cumpăram petrol pe ouă, pe fileri şi penghi” (Vasile Drăgoi). Alături de locuinţa lui Şmilcu era casa Şoctărului, care locuia cu soţia şi cele două fiice (Ghizi şi Baila). “Şoctăru, rabinul lor, tăia toate găinile evreilor. Cele care nu erau cuşă-re nu se consumau şi se aruncau la butea cu petrol”(prof.Emil Cotuţiu). Lângă casa Şoctărului, din centrul satului, era casa lui Jupu, iar vis-a-vis, unde locuieşte astăzi fam. Ioan Pop locuia atunci Nemeş, care avea magazie cu oale din lut. Alături, pe locul actualului cămin cultural din localitate stătea Fobias cu soţia Laica, evreul “era un fel de negustor având multe terenuri agricole” (Vasile Dră-goi). Sinagoga evreilor a fost construită din piatră în anul 18873 şi era amplasată pe locul actualului magazin universal al satului (cooperativa). Alături de sinagogă se afla şi baia publică. “În sina-gogă, pe pereţi erau pictaţi 2 lei mari, pacă amu-i văd” (Vasile Drăgoi).

Dudăl şi soţia Czili, numită Dudăloaie, aveau cea mai mare prăvălie din sat. Dudăloaie erau o bună comerciantă. Împrumuta cu insistenţă năfrămi, mărgele, felu-rite podoabe pe anumite sărbători ţărancelor din sat, mai ales fetelor. “A doua zi făceam orice să facem rost de bani şi să-i dăm plata, că podoabele erau tare faine şi ne venea bine cu ele. Nu le-am mai fi lăsat de la noi nici în ruptul capului. Ş-amu ţân o năframă cumpărată de la Dudăloaie” (Nazarica Şerban). Casa lui Dudăl  şi Dudăloaie se păstrează până astăzi, într-însa locuieşte familia decedatului Constantin Deneş. “Dudăloaie avea o singură fetiţă, care se numea Zisi, tare alintată. Să zice că le-o împuşcat pe amândouă în lagăr la nemţi că n-o vrut să se despartă una de alta” (Vasile Drăgoi).

În aceeaşi clădire în care locuieşte astăzi Valentin lui Savas-tinu Diacului (la Strajă) locuia Şmil. Acesta avea o moară, iar ca morar pe ţăranul Meftode Cristea. “Moara lui Şmil era în partea de sus a satului şi i se zicea moara lui Meftode. Oamenii când mergeau dimineaţa la lucru lăsau la Şmil, în centru satului, “giptu”. Meftode îl ducea la moară, îl măcina, iar până seara făina era adusă în centru, la Şmil. Oamenii, seara, la întoar-cerea de pe hotar, şi-l puneau în car, gata măcinat, şi-l duceau acasă” (prof. Emil Cotuţiu). Aproape de Şmil, în actualul parc, locuia Şetăr Adolf, care avea o altă măcelărie. Vis-a-vis, pe locul stu-pinei lui Puşcaş, locuia familia Friş, care deţinea cojocărie. Unde locuieşte Cosma Radu se afla casa familiei Nacman, care confecţiona pălării din paie.

Pe locul casei prof. Emil Cotuţiu locuia Hescăluţ (Abraham Hirsch), cu soţia Estera şi mama dânsului, “Avrămoaie”. Acesta avea cea mai mare “crâşmă” din localitate, numită “Biruinţa”. Pe Părău mai locuiau câteva familii de evrei, unul dintre ei era pantofar.

În zona Şes, unde locuiesc familiile Chira, urmaşii lui Pante-limon Chira, stăteau “jidanii” Şaicu, care locuiau împreună cu părinţii şi Aron care avea un băiat pe nume Iţ şi o soră Luţa. “Aron avea o prăvălie şi batoză” (Emil Cotuţiu). Vis-a-vis, lângă locuinţa lui Gavrilă Balaş stătea Vais, “un jâdan de statură mică”, pantofar şi brutar de meserie, “avea cuptor de copt pâine”. Lângă casa lui Vais se mai afla casa cărăuşului Ferşală, care transporta cărbune de la Agrieş în Reteag la vagon. Pe locul unde sunt casele lui Ioan Curtuşan şi Timoftei Baias locuia Duvădber care se ocupa tot cu cărăuşia şi Motală care era fierar şi croitorul Mendălu Lupului.

Vecin cu casa lui Indrei Balaş locuia evreul Mindala din Poieni (în apropiere de locul unde se ţinea târgul în acea perioadă). Evreul Moise Aizic, cel care deţinea presa de ulei şi Moara Sâtii, îşi avea locuinţa pe locul actualei case a lui Alexa Morarului (Ioan Balaş).

Tot pe Şes unde locuieşte familia învăţătorului Benedi Rus se afla casa lui Benţien, care era cojocar. Alături locuiau Flocioile, evreice croitorese în casa cărora “se cocea pasca jidovască” (prof.Emil Cotuţiu). Vis-a-vis unde este casa familiei Grigore Rus mai locuia un evreu, Dolfi, care se ocupa tot cu cărăuşia. “Avea patru cai şi două căruţe. Căra alături de alţi jidani cărbuni de la Agrieş la vagon în Reteag” (prof.Emil Cotuţiu). În apropiere, pe Şes, unde locuieşte Grigore Măierean locuia evreul Moise, iar vis-a-vis, pe locul casei familiei Chira (Şuştărul) se afla locuinţa evreului Şamşi, care avea pompă specială pentru sifon. Pe locul “La Tauri” stătea evreul tinichigiu Avrumitic iar pe locul casei lui Ion Roman a lui Terente locuia evreul Olariu. Doctorul uman din localitate era tot evreu, se numea Vaisner. În perioada 1933-1937 când s-a edificat spitalul uman4, doctorul Vaisner a locuit în centrul satului. Din 1937 a locuit în apartamentul din cadrul spitalului.

Expulzarea evreilor din Sper-mezeu s-a făcut la începutul lunii mai, 1944. Macedon Şerban îşi aminteşte. “Noi, fecioraşii tineri, eram premilitari, <<levente>> cum ni se spunea atunci. Într-o seară am fost adunaţi toţi pre-militarii satului şi ne-o pus câte doi să stăm de pază la câte o casă jâdovească, să-i păzâm să nu părăsească deloc casa. Diminea-ţa i-o adunat pe tăţi grămadă la şcoală: bătrâni, tineri, copii de şcoală, copii mici şi i-o controlat dacă nu au aur. După amiaz i-o dus cu carele la lagărul din Dej.”

“...vreo 12 jandarmi cu pene o mobilizat carele cu boi din sat. I-o suit apoi pe cară cu ce aveau pe ei. Erau vreo  40 de cară  şi jandarmii unguri îi păzău cu pistoalele, parcă amu-i văd. Copiii plângeau de pe care. Românii, când treceu pe drum carele cu evrei ieşau pe la porţi şi plângeu şi ei. <<Ce plângeţi după tălharii aştia, vreţi să vă duc şi pă voi>>, o strâgat un jandarm la românii care să cântau (plângeau, n.n.). I-o dus pă toţi la Dej şi de acolo în lagăr. Puţini s-o mai întors. Mama ştia jâdoveşe bine. Era bună prie-tenă cu Dudăl, care avea cea mai mare prăvălie din sat. Înainte cu vreo câteva zile de a-i duce, i-o zis la mama: <<Tu, Ană, ia-ţi lucrurile din prăvălie şi ţi le du acasă că pe noi ne-or duce>>. Pentru că jâdanii aveau o stea în piept, mama s-o temut de jandarmi să ieie ceva şi apoi nu o lăsa inima să ia nimic de jalea lor” (Vasile Drăgoi).

La ghetoul din Dej (pădurea “Bungur”) au fost transportaţi cu aceeaşi brutalitate atât evreii din Spermezeu şi localităţile din preaj-ma Dejului, cât şi cei din oraşul Dej. Nu au fost exceptaţi nici evreii care nu purtau steaua galbe-nă. Au fost internaţi în ghetou 7860 de evrei, după unii 8000 de evrei. Viaţa în ghetou a fost foarte grea, cazarea necorespunzătoare, iar aprovizionarea cu alimente defec-tuoasă. Ghetoul era organizat în condiţii inumane, fără adăpost, fără hrană, fără apă, fără closete, fără aşternut, doar cu frunze uscate. Din cauza acestor condiţii vitrege de viaţă au murit 25 evrei şi mai mulţi copii sugari.5

Printre schingiuitori erau Fekete Margareta, Janczo Rozalia (moaşă în Reteag), Gecze Iosif, Dejakanai etc. Acesta din urmă, comisar de poliţie, îi bătea groaznic peste tălpi pe evrei şi apoi îi punea să joace sârba, în timp ce-i bătea în conti-nuare peste burtă şi peste spate. A torturat o mamă de faţă cu fiii ei, după aceea au fost şi aceştia tortu-raţi. Criminalul de război Gecze Iosif a maltratat atât de crunt pe dr. Biro Samoilă din Târgu Lăpuşului, încât acesta a murit.6

Deportarea tuturor evreilor din toate ghetourile din Transilvania s-a făcut în modul cel mai inuman, pe căldurile de la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie 1944.

“Toţi evreii au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă câte  70-80 persoane, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi. În fiecare vagon nu s-a pus decât două găleţi, una pentru apă şi alta pentru WC. (...) S-a întâmplat chiar  mai mult, şi anume cadavrele celor care au murit în cursul transportului nu au fost scoase din vagon până la Aus-chwitz, care era staţia finală. În afară de acestă promiscuitate cau-zatoare de dureri fizice şi morale, pe tot parcursul drumului, jandar-mii însoţitori au căutat să inti-mideze în fel şi chip pe cei care îşi făceau călătoria din urmă”.7

După ce trenurile cu victime au ajuns la gara din Kosice, de acolo le-au preluat soldaţii germani, care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de la Auschwitz şi Birchenau.8

1 Istoria României. Transilvania, II, p.1532.

2 Recesământul din 1941 în Transilvania de Nord, manuscris în curs de apariţie la Facultatea de Sociologie din Cluj-Napoca.

3 Kádár József, Szolnok-Doboka Vármegye monographiája (Monografia comitatului Solnoc - Dobâca), Dej, 1903, vol.VI, p. 138

4 Dispensarul din Spermezeu a fost înfiinţat împreună cu alte şase dispensare: Târgu-Lăpuş, Ileanda, Gârbou, Chiochiş, Iclod şi Gherla. Vezi Afirmarea românească în Someş, patru ani de gospodărie liberală, 1933-1937, Tipografia “Cartea românească”, Cluj, 1937, p.141-142.

5 Istoria României. Transilvania II, p.1568.

6 Ibidem.

7 Ibidem, p.1571.

8 Ibidem.

Printre satele din nord-estul Transilvaniei care au suferit în perioada ocupaţiei ungare din 1940-1944 se numără şi Spermezeul. De la instalarea administraţiei militare ungare şi până la eliberarea de ocupant s-au comis asupra românilor “mari şi monstruoase atrocităţi, crime, expulzări în condiţii de exterminare, violenţe sadice, torturi fizice şi morale la scară de masă, schingiuiri, anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, devastări şi degradări de bunuri, injurii şi insulte, înfometări, violenţe şi cruzimi fără precedent, distrugeri de cămine, case şi monumente, anularea demnităţii şi onoarei umane, batjocorirea suferinţei, disperării, jalei imense şi durerilor psihice şi fizice de nesuportat, jefuirea patrimoniului spiritual, moral şi material, crearea unor condiţii de calvar şi robie, despotism şi arbitrar deşanţate, dislocare şi alungare din vatra natală, internări şi arestări, degradare extremă a valorilor umane, îngrozire şi înspăimântare dusă la insuportabil prin agresivitate, desfigurare de umanitate şi bestialitate asupra copiilor şi femeilor şi a altor semeni fără apărare, ură şi şovinism deşanţate şi sadice, monstruoasă purificare etnică, lipsă de respect creştin faţă de lăcaşurile sfinte ale semenului, nimicirea şi umilirea extremă a condiţiei de om, până la a-l asimila cu vita de jug şi de închis în vagoane, linşaje sălbatice colective, crearea unei stări de nesiguranţă totală din punct de vedere material şi moral, şicanări, prigoniri şi urmăriri, veşnică relaţie de brutalitate, primitivism şi oroare, rătăciri, bătăi sadice cu cele mai perfide unelte şi moduri, şantaje şi denunţuri, fantezie bolnavă nelimitată în a extermina şi leza, ucidere bestială de copii şi femei, distrugerea vieţii naţionale, deznaţionalizare şi privare de confesiune şi credinţă, de şcoală şi isntrucţie, distrugerea capacităţii de rezistenţă fizică şi morală, lipsa asumării oricăror obligaţii morale faţă de poporul <<cucerit>>, imense prejudicii morale aduse unei naţiuni europene civilizate şi demne” etc.1

După disperatele manifestări ale românilor (30 august - 3 sept. 1940) contra Dictatului de la Viena, mii de români, printre care foarte mulţi intelectuali, au părăsit zona Ardealului cedat. O estimare neoficială a românilor refugiaţi şi expulzaţi din Ardealul “de nord-est” este de peste 500.000 de persoane ajunse în România, adică pe teritoriul Transilvaniei “de sud”. Dislocările în masă ale populaţiei româneşti creşteau, planul de purificare etnică a teritoriului ocupat, planul fiind stabilit de Budapesta şi urmat cu cruzime de ocupanţi, de armată, administraţie, organizaţii teroriste, partide politice etc. Lozinca era “Vrem patrie fără valahi”; “Horthy, Csaky, Teleki”; “Toţi valahii să se care”.2

Într-un dosar din anul 1942 care cuprinde 114 declaraţii ale refugiaţilor din Ardealul ocupat, luate de Biroul Refugiaţilor din Turda se întâlnesc şi declaraţiile a doi refugiaţi din Spermezeu: Maria Cristea şi Ioan Vidican.

Refugiata Maria Cristea relata că în comuna Spermezeu s-a făcut rechiziţie totală, deoarece începând cu 1 iunie 1942, raţia de făină era de 130 grame, “Oamenii, după ce au terminat cartofii şi fasolea ce mai aveau, au flămânzit, iar din primăvară se hrănesc cu ciorbă de buruieni şi sunt aşa de slăbiţi, încât nu pot munci”.3 Celălalt refugiat Liviu Vidican relata că un bărbat din localitatea Plai, jud. Someş a murit de foame, iar la autopsie medicul i-ar fi găsit zdrob de fân în stomac.4

Într-adevăr, într-un memoriu înaintat la 19 iunie 1942 mareşalului Ion Antonescu, aflat în vizită la Turda, una dintre cauzele stipulate care provoca refugiul românilor din teritoriul cedat al Transilvaniei era “înfometarea sistematică, dirijată şi susţinută”. Printre satele menţionate se afla şi Spermezeul. “Sunt ţărani care săptămâni de-a rândul nu bagă în gură un zdrob  de pâine sau mămăligă. Ei se hrănesc cu lapte, dacă au. Dacă nu au lapte, cu ciorbe făcute din buruieni, urzici, lobode, salată şi ierburi, fierb zdrob de fân sau alte plante. În aproape toate cazurile, ciorbele nu au ce le slobozi, nici grăsime nu au de unde să le pună, ci le înăcresc cu oţet şi astfel le consumă, fără pâine sau mămăligă. Aşa trăiesc ţăranii în comunele: Tioltiur, Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu din jud. Someş. În lipsă de făină, ţăranii macină, sau râşnesc la moara de mână porumb amestecat cu ovăs şi cu coceni de cucuruz, în alte localităţi macină măzăriche amestecată cu coceni, din a căror făină îşi fac mămăligă, totdeauna aducătoare de boale grave. Jichişul de Sus, Răzbuneni, Mănăşturel, Spermezeu... românii înfometaţi, mor, ei slăbesc, nu se pot purta pe picioare, se închid în case şi mor. Jandarmii se îngrijesc să îi păzească, nu cumva inimile caritabile să îi salveze! Aşa au murit în Rebrişoara - Someş 3, Bologa şi Borşa - Cluj câte 2, Devecerii Mari, jud.Someş, Spermezeu-Someş, Berchezoaia - Someş, câte unul.”

Românii erau asupriţi şi confesional, presaţi să-şi părăsească legea românească şi să treacă la una dintre confesiunile maghiare. Astfel, dintr-o scrisoare trimisă la 1 octombrie 1943 de părintele Nicolae Mureşan din Ardealul ocupat (Cluj) unui frate preot din România (Turda) se menţionează că “în comuna Spermezeu au trecut până în prezent 10 bărbaţi la cultul reformat. La Chiad (Kecséd), lângă Iclodul Mare, 80 bărbaţi la cultul romano-catolic, iar 2 călugăriţe maghiare se găsesc în permanenţă în această comună, invitând lumea ca să părăsească biserica românească. La Livada (Dengeleg) 20 bărbaţi au părăsit biserica noastră în favorul cultului maghiar.”

Actele brutale, sadice şi şovine ale jandarmilor unguri s-au întâlnit şi în zona Spermezeului. Astfel, refugiatul Ioan Vidican, relata la începutul lunii iunie 1942 cazul unei femei din comunca Căianu care  a venit în Spermezeu şi a cerşit făină. “A adunat vreo 3 kg într-o cârpă. Pe drum s-a întâlnit cu jandarmii. Aceştia au luat făina femii şi au împrăştiat-o în vânt. Femeia a plecat spre casă, ca să flămânzească mai departe”.5 În luna mai a aceluiaşi an, 1942, în satul învecinat localităţii Spermezeu, Dumbrăviţa (Diug), 108 premilitari români au fost înjugaţi la grape şi la tăvălugi. Instructorul Kovács Károly îi mâna cu biciul ca pe vite, iar premilitarii unguri au urcat pe grapă”, ca să fie mai greu de tras şi îşi bat joc de români cu strigăte de <<valah puturos>>. Tot în Dumbrăviţa pe Pugna Ion l-a bătut un jandarm fiindcă a vorbit româneşte”.6

Teodor (Toader) Gherghel a fost un spermezean care “a căzut jertfă” în timpul ocupaţiei maghiare. Acesta s-a născut în Spermezeu, la 6 iunie 1919, într-o familie de ţărani plugari, fiind adoptat (luat “de suflet”), de nişte bătrâni din Năsăud.7 În anul 1942, în timpul ocupaţiei horthyste, nevoind să satisfacă stagiul militar pe considerentul că s-ar supune, astfel, ordinelor militare ale stăpânirii străine, a încercat să treacă peste munţi prin pădurile de la Vatra Dornei, la fraţii din România. N-a reuşit, fiind prins de  jandarmii de pe Valea Someşului. Judecat de un tribunal din Cluj, s-a dispus trimiterea lui la o închisoare din Budapesta. În timp ce era transportat cu trenul, reuşi să evadeze în zona Ciucea-Piatra Craiului, ajungând în cele din urmă să treacă frontiera şi să se stabilească la Vatra Dornei.8

După actul de la 23 august 1944, Toader Gherghel împreună cu alţi năsăudeni refugiaţi s-au întors în Ardeal, adăpostindu-se prin pădurile Monorului şi aşteptând să se apropie tot mai mult frontul ca să fie eliberat şi ţinutul Năsăudului de sub stăpânirea maghiarilor. În pădurea Gledinel, la doar câteva zile de când sosise din Moldova, Toader Gherghel fusese împuşcat într-o seară de către notarul din Monor, Zoltan Putnaky, care însoţit de soldaţi şi jandarmi îi căuta pe românii ascunşi în acele păduri.

Din ordinul ucigaşilor, trupul lui Toader Gherghel a fost adus cu o căruţă în satul Monor şi aruncat la marginea cimitirului într-o groapă săpată de prizonieri ruşi.9

Din acea perioadă sumbră a ocupaţiei ungare, astăzi, câţiva săteni îşi amintesc următoarele:

Grigore Hognogi: “În primăvara anului 1941 câţiva fecioraşi n-am mai suportat premilităria ungurească, pentru că ne batjocoreau si ne puneu să ducem lemne grele de ici-colo numa ca să-şi bată joc de noi. Mulţi nu ne supunem lor şi ne băteu, mai ales cân nu vroiem să purtăm bonetele lor pă cap.

Patru ficiori ne-am hotărât să fugim peste graniţă. Io, Grigore lu Todoru Amişchii, Danilă Coptil a lu Voda, Macedon Poienar lu Marcianu Porcuţului şi Dumitru Clapa de la Pădure. O mai fugit din Spărmăzău mulţi, da nu cu noi. Pe drum am mai întâlnit mulţi şi de prin alte sate: Bichigiu, Runcu Salvei, din Năsăud.

Am fugit spre Vatra Dornei, pe la Coşna. Aproape de Coşna ne-o prins pă tren jandarmii unguri. La graniţă în Coşna ne-o dat jos, ne-o dus la pichet şi am intrat în cercetări.

Ne-o ţânut o săptămână acolo pă toţi românii câţ o fost şi ne-o pus la jug, ca pă boi, de-am arat cu plugu. Dădeu jandarmii în noi cu bota ca şi-n animale.

La o săptămână ne-o trecut în România. Ne-am dus tăţi patru la Buzău, unde am lucrat o vreme într-un şantier. Ne-am dorit apoi să punem cât de repede mâna pă armă şi să intrăm în război”.

Nastasia Hognogi lu Conzuleriu: “Bogi-to Ion (soţul martorei) era în război atunci. Îmi trimite de pă front scrisori în ungureşte, că aşa era porunca. Io, nu ştiem citi în ungureşte şi ma ducem la jandarmii unguri să mi le citească şi să-mi spuie ce mi-o scris. Într-un rând mi-o zâs: “Ianoş (adică soţul martorei) îi bine, da ş-o găsât alta”, în alt rând când mi-o mai trimăs scrisore mi-o zâs: “Amu Ianoş îi într-un spital, ş-o perdut un picior”. Tăt aşa am crezut până când Ion s-o întors sănătos dă pă front. Atunci m-am gândit că ungurii m-o tăt minţit, şi-o bătut gioc de mine”.

Vasile Drăgoi: “Une i casa lu Puşcaş o fost postu de jandarmi. Jandarmii, dupa slujba de la besărică, faceu serbare în ungureşte cu poezii şi cântări. Fecioraşii care erau ‘leventeă trăbuiau să porte şi duminica boneta pa cap.

Într-o duminică, o venit câţiva la serbare cu clopuri, fără bonete. Pa ăia care nu o avut bonete i-o ales şi i-o băgat în curtea postului de jandarmi. Îi pune să meargă rotă în poziţia de broască şi le tăt dăde jandarmii unguri cu bota peste spate. După ce i-o bontănit (lovit) bine, le-o dat drumu”.

Valer Rus lu Scruteni: “Era foamete mare atunci. Românii, de nevoie, mai furau bucate din hambarele jâdovilor. Jâdovii îi dădeau pe români pe mâna jandarmilor unguri. Ăia care erau prinşi, erau puşi în jug şi purtaţi ca animalele pa uliţăle satului”.

[1]  Istoria României. Transilvania, II (1867-1947), Editura “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1999, p.1423.

2  Ibidem, p.1424.

3  D.J.C.A.N., fond Serviciul de cenzură Cluj-Turda, dos.2/1940-19433, f. 23.

4  Ibidem, f. 26.

5  Ibidem, f. 25.

6  Ibidem, f. 38-39.

7  Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, V, Bistri]a, 1984, p. 293.

8  Ibidem, p. 294.

9  Ibidem, p. 295-296.

După ce în anul 2001 a izbutit să publice un volum „monografic-istoric” la prestigioasa editură clujeană „Limes”, închinat satului său natal şi intitulat Spermezeu-străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi mai reuşeşte o performanţă editorială, tipărind pe parcursul anului 2005 alte trei lucrări remarcabile. Două, la editura menţionată mai înainte, la imboldul scriitorului şi editorului Mircea Petean (Folclor muzical din Spermezeu. Schiţă monografică şi Folclor poetic din Spermezeu. Texte rituale, epice, lirice et varia) şi un altul la editura, tot clujeană „Renaşterea” (Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului). Culegerea Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului a fost „tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului” (la vremea aceea) care a apreciat efortul autorului, scriind "Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi este nu doar un împătimit al acestui domeniu de cercetare, dar şi un iscusit practicant în a descoperii sursele de informaţie folclorică, în arta de a întreba şi de a consemna ştiinţific ceea ce i s-a oferit prin viu grai. Iată de ce întâmpin cu bucurie noua sa carte, răsărită ca o flacără legendară din comorile ascunse ale Ţibleşului şi menită să ne lumineze din adâncuri." Volumele sunt apreciate laudativ şi de Prof. Univ. Dr. Ion Cuceu de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Boliay, director al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj”, care, în două introduceri bine cumpănite, evidenţiază convingător calităţile ştiinţifice idiscutabile ale volumelor publicate de Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi.

De altfel, trebuie menţionat că, după câte ştim, întregul demers ştiinţific al autorului s-a aşezat sub semnul îndrumării şi al colaborării cu cercetătorii instituţiei academice clujene menţionate, fiind un rezultat al acestei colaborări. Aşa, de exemplu, transcrierea melodiilor a fost efectuată de etnomuzicologii Lucia Iştoc, Elena Hlinca Drăgan şi Anca Parasca, iar glosarul şi transcrierea fonetică, după consultări cu reputatul lingvist clujean Dumitru Loşonţi.

În urma acestei colaborări au rezultat trei volume, din multe puncte de vedere, exemplare, certificând valoarea efortului intelectual depus de autor. Din acest punct de vedere (al monografiilor locale), scrie Ion Cuceu, colecţia monografică al lui Marius-Dan Drăgoi „este cea mai temeinică realizare pentru aria nord-estică a Transilvaniei istorice şi poate constitui o pildă demnă de a fi urmată în alte asemenea demersuri...”. Acelaşi cercetător spunea referindu-se la Ler Sfântă Mărie: „Colecţionarul lor (al colindelor) le-a publicat, cu trudă şi osteneală... având grijă de toate, de la reproducerea tuturor datelor ce însoţesc textele, la acurateţea şi exactitatea filologică şi gramaticală, la transcrierile muzicale pentru care a apelat la ajutoare calificate. Efortul ştiinţific este remarcabil, şi rezultatul se vede în pasul mare făcut spre o cuprindere monografică a colindelor din subzona de interferenţe a văilor Ţibleşului.”

Credem cu toată tăria că Părintele Macarie Marius-Dan Drăgoi va continua şi în viitor  munca sa plină de dăruire, pusă în slujba valorilor spirituale ale neamului românesc.

În ajunul Crăciunului, “găzdoaiele” pregăteau în cuptoarele de la casele lor “coptătura” pentru intervalul de zile dintre Crăciun şi Bobotează, deoarece în această perioadă sacră se interzicea “băgatul în cuptor”. Atunci se preparau colăceii pentru colindători, pâinea şi turtele, prinosul “Sân Văsâi”, care se consuma în dimineaţa Anului Nou, precum şi costiţele şi cârnaţii din care toată lumea aştepta să se înfrupte în ziua praznicului, mai cu seamă cei mici, care nu uitau să facă aluzie la mâncările “de dulce” în “colindiţa” lor:

Colindiţă cu codiţă,
Holbă ochii la poliţă,
La cârnaţi şi la costiţă;
Colindiţă cu flişcoi
Hai, Crăciune, şi la noi,
Că nouă ni s-o urât
De-atâta mălai prăjât.

Aşadar, primii colindători din Ajun erau cei mici. Băieţii, câte doi sau trei, cu steaua, cu capra sau cu colinda primind din partea gazdelor bani, iar fetiţele în grupuri cu colinda primeau în trăistuţe colăcei, dulciuri sau fructe. O altă colindă glăsuită de cei foarte mici (băieţi şi fetiţe până la 5-6 ani) este:

Şăde ursu pa butuc,
Dă-mi colacu să mă duc;
Că te-am colindat bugăt,
Cu picioarele-n omăt;
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu nu te-oi colinda.

De asemenea, printre obiceiurile îndrăgite în zonă se numără: “Cu steaua” şi “Capra”.
Spre seară, mergeau cu colinda grupurile de tineri, băieţi şi fete, iar spre dimineaţă vârstnicii. Co-linda se cânta la fereastră, nu îna-inte ca unul dintre colindători să întrebe: “Sloboziţi  Crăciunu-n casă?”. Gazda răspundea:  “Slobo-zim, slobozim!”.  După colindă, ceata intra în casă, unde colin-dătorii erau poftiţi “după masă” şi serviţi cu “toate bunătăţile” pregătite de “găzdoaie” (mâncare şi băutură).
În Spermezeu sunt cunoscute mai multe urări care se rostesc după colindă. Cea mai cunoscută este aceasta:

Bine, bine, jupâne gazdă
C-am ajuns acest praznic luminat,
Care cu drag l-am aşteptat,
Să auzim îngerii cântând,
Cu steaua călătorind
Buna veste aducând,
Nouă şi la dumneavoastră
Că sânteţi de legea noastră.

Gazda răspundea: “Mulţumim, haidaţi în casă!”
O altă variantă:

Ciucur verde de mătasă,
Slobozî-ne gazdă-n casă,
Că de-om sta mai mult p-afară
Ni-i afla la primăvară.
Şî de nu ni-i slobozi
Ţ-om sparge uşa cu pumnu
Şî ţ-om arăta Crăciunu.

Gazda:

Apoi decât să ne spargeţi  uşa cu pumnu,
Şî ne spuneţi o colindă,
Mai bine intraţi în tindă
Mai bine intraţi în casă,
Vă puneţi după masă.

Fraţii Valer şi Vasile Drăgoi (71 şi 67 ani) ne încredinţează că o altă oraţie s-a rostit “oarecând” după colind. “Oarecând s-o zâs după colind. Noi n-am apucat asta, da în copilăria noastră am învăţat zâcale şi de la un bătrân, Todic, care zâcea că asta să spune după colindă” (Valer Drăgoi):

Să luară gazdă nost’
Într-o sfântă joi,
Cu doisprăzăce boi.
Boii podobei,
De plătea cinci mii de lei.
La râtu rotat,
La măru tufat,
La râtu rotos,
La măru tufos.
Brazdă neagr-o rasturnat,
Grâu roşu o ravarsat,
Grâu roşu ca focu,
Şî maşcat ca şî bobu.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna,
Să vadă holda,
De mândră şî de frumoasă.
Grâu-i mândru şî frumos
Ca peliţa lu’ Hristos.
În spic ca vrabia,
În pai ca trăstia.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna,
Dupa săcerei cu săcerele
Cu mănunchi de viorele
Să săcere iute cu ele.
Altu săcera, altu lega,
Altu cu nările sfreleluie,
Altu cu urechile în sac pune.
Şî o-ncarcat tri cară de povară,
Şî o coborât în jos la moară,
Da şî moara-i curvă mare,
C-o pus coada pa spinare
Şî o luat-o-n jos la vale.
Da şî moraru-i meşter mare,
Că i-o dat tri pumni în şăle,
De o crâşcat moara-n masăle
Şî o facut  tri pasate şi-o farină
Până o fost covata plină.
Să luară gazda nost’
La luna, la saptamâna
După tri borese
Cu sâte dese
Una rară de mahară
La ăştia di p-afară.
Una deasă de matasă
La eia di pân casă.
Şî-o făcut tri colaci
Mândri şî frumoşi
În peliţa lu Hristos.
Unu l-o pus în cuiu ăl de jos
Să fie mai lesne de  scos.
Unu l-o pus în cuiu ăl  de sus
Să fie mai lesne de adus.
Mai era, mai era
Da ne temem ca-nsară
Că ni-s curţâle departe
Nişte bordeie strâcate.

Dimineaţa, “toată lumea” mergea la biserică să asculte Sfânta Liturghie. De la Crăciun până la Bobotează se interzicea cu străşnicie ca femeile să meargă în vizită la alte case, iar, în caz de nevoie, înaintea lor trebuia să intre un bărbat, pentru ca pragul casei să fie trecut de un bărbat, şi nu de o femeie, căci era “amărăsân a rău” pentru acea familie pe care o vizita.
În ajunul Anului Nou, feciorii şi fetele se adunau la mai multe case, unde se organiza Vergelul. Fiecare fată îşi aducea în traistă blidul cu plăcinte sau pancove, iar feciorii aduceau băutură şi plăteau ceteraşii. În seara din ajunul Anului Nou se păstrează tradiţia în Spermezeu de a se coace plăcintă cu brânză.
Fetele şi feciorii, adunaţi la Vergel jucau până la miezul nopţii, după care fiecare pereche se aşeza la masă ca să mănânce din cele aduse de “drăguţa” fiecăruia. Fetele invitau să guste din bucate şi pe alţi feciori sau rudenii apro-piate. Dupa gustare se juca şi “dârlăia”, dar nu până prea târziu, pentru că în dimineaţa de Sfântul Vasile tinerii aveau obligaţia să meargă alături de părinţii lor la biserică. Alteori unii tineri “petre-ceau acolo până nu mai puteau sta de trudiţi şi de amărâţi” (Bradea Paraschiva, 85 ani).
În dimineaţa Anului Nou mai era obiceiul să se înceapă prinosul “Sân Vasâi”, care se prepara în ajunul Crăciunului şi se ţinea pe colţul mesei până în ziua Sfântului Vasile. Această pâine se confecţiona din două “florii” de aluat care se aşezau cruciş, încadrate de un colac, iar deasupra se ornamenta cu un colăcel. În mijlocul acestui colăcel se punea un bob de tămâie şi un căţel de usturoi, cu credinţa că prin aceste două elemente pâinea va fi “de leac şi binecuvântare”. În dimineaţa Sărbătorii Sfântului Vasile se luau câteva felii din mijlocul prinosului, unde era colăcelul, tămâia şi usturoiul şi se împărţeau la animalele din gospodărie.
După terminarea slujbei de la biserică, membrii familiei îl con-sumau cu ciorbă de spinare de porc, mâncarea îndătinată la Anul Nou.

"Transilvania continuă să aibă zone folclorice încă neexplorate, mai ales în mirificul univers al colindelor, unde geniul creator al poporului român a excelat în fineţea gândirii şi dulceaţa expresiei. Părintele Protosinghel Macarie Marius-Dan Drăgoi este nu doar un împătimit al acestui domeniu de cercetare, dar şi un iscusit practicant în a descoperi sursele de informaţie folclorică, în arta de a întreba şi de a consemna ştiinţific ceea ce i s’a oferit prin viu grai." (IPS Bartolomeu Anania)

- Deşi sunteţi teolog, aţi scris o monografie a comunei Spermezeu, dar şi mai multe studii etnologice despre această microzonă şi aţi adunat un bogat material folcloristic. Ce a propensat această deschidere a Dvs. spre cercetarea etnofolclorică?

- În anul 2000 am reuşit să prezint, ca lucrare de licenţă în teologie, monografia parohiei Spermezeu, ce a căpătat, ulterior, revizuită şi completată, forma unei cărţi intitulate: Spermezeu – străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului. Această lucrare monografică amintită de domnia voastră, închinată satului meu natal, a propensat de fapt această deschidere a mea spre cercetarea etnofolclorică. Cu toate că valorificasem în ea o parte din documentaţia etnografico-folclorică abundentă pe care am adunat-o, materialul rămas nepublicat îmi provoca prin cantitatea şi, mai ales, prin valoarea sa, regrete, încât m-am hotărât să reiau cercetările de teren pentru a-l aduna într-o colecţie distinctă. Am constatat astfel cu surprindere că, în ciuda interesului slab pe care îl stârnise altora, localitatea Spermezeu adăposteşte un vast tezaur de spiritualitate tradiţională. Intenţionam să arhivez colecţia la cunoscutul institut clujean de profil, dar directorul Arhivei de Folclor a Academiei Române, dl. prof. univ. dr. Ion Cuceu, m-a îndemnat să-mi continuu cu perseverenţă cercetările şi să încerc să editez o monografie folclorică, pe considerentul că există puţine lucrări de acest fel din zonele etnografice nord-transilvănene, lucrări aşteptate de prea multă vreme, unele rămase în manuscrise, altele îngropate în pagini de revistă sau în volume uitate. Culegerile mele de completare au durat mai bine de doi ani, în pregătirea a două volume care îmi doream să profileze monografia folclorică a satului meu natal şi care, după o muncă dificilă şi anevoioasă, au văzut lumina tipa-rului în anul 2005, la prestigioasa editură clujeană Limes, fiind intitulate: Folclor muzical din Spermezeu. Schiţă monografică şi Folclor poetic din Spermezeu. Texte rituale, epice, lirice et varia.

- V-aţi extins cercetările şi satele învecinate Spermezeului...

- În perioada cercetărilor mele la Spermezeu, spre a putea determina, în viitor, specificitatea şi dimensiunile repertoriilor, pe categorii, din subzona Ţibleş-Năsăud, m-am hotărât să-mi extind investigaţiile şi în satele învecinate, cu scopul de a înţelege şi aprofunda mai bine universul tradiţional al acestor aşezări deţinătoare de un vast tezaur de cultură populară. Astfel, la începutul lui iulie 2002, m-am oprit la Perişor, un sat la limita dintre două văi ce izvorăsc din Munţii Ţibleşului, Ilişua şi Zagra, unde am căutat mărturii etno-culturale în satul de baştină al străbunicului meu după tată, Roman Drăgoi, care s-a mutat în Spermezeu prin căsătorie, cândva la cumpăna secolelor XIX şi XX. Într-o duminică, am urcat dealurile în zorii zilei spre Perişor, pe jos, cu unchiul meu, Valer Drăgoi, cunoscut rapsod popular, care a cântat de multe ori alături de ceteraşii locali la jocurile de sărbători organizate în satele din zonă. Am luat parte la Sfânta Liturghie, iar după ce rostisem cuvântul de învăţătură, am făcut un apel de suflet sătenilor din Perişor, amintindu-le de dorinţa mea de a cunoaşte rădăcinile spiritualităţii româneşti din ceea ce ei mi-ar putea oferi. Am rămas la ei câteva zile şi m-am întors acasă cu una din cele mai bogate recolte folclorice. M-am îndemnat astfel, la a cerceta amănunţit, sat de sat, întreaga arie din cele două cunoscute zone folclorice: Năsăudul şi Lăpuşul.

- A fost, înţeleg, doar începutul...

- Am continuat cu Târlişua, satul în care s-a născut marele romancier Liviu Rebreanu, cu satele şi cătunele aparţinătoare, printre casele răsfirate până sub munte, pe care le-am străbătut zile de-a rândul. Am trecut apoi în Agrieş, Agrieşel şi Molişetul din proxi-mitatea zonei Lăpuş. Cercetarea a continuat, cu întreruperi fireşti, de câte ori puteam veni acasă la Spermezeu, până în 2003, când în viaţa mea a intervenit o schimbare fundamentală, prin călugărire şi hirotonia întru preot, îndepăr-tându-mă de zona folclorică pe care încercasem să o aprofundez. În acest răstimp, am făcut culegeri şi în satele de pe Valea Zagrei: Zagra, Poienile Zagrei şi Suplai, iar la graniţa cu zona Dealurile Dejului, în Breaza, Purcărete şi Negrileşti. Pe Valea Ţibleşului, cum este numită de localnici, am investigat: Borleasa, Sita, Hălmăsău, Dumbrăviţa, Pălti-neasa, Mireş, Căianul Mic, Căia-nul Mare, Dobric, Dobricel, Ci-ceu-Poieni, Ilişua şi Ciceu-Hăş-maş. Din cele aproape 30 de aşezări am reuşit să adun şi să donez Arhivei de Folclor a Acade-miei Române zeci de benzi de magnetofon cu sute şi sute de melodii şi de texte. Din acest vast material folcloric, care acoperă toate genurile şi speciile culturii tradiţionale, am reuşit până în prezent să public un volum de colinde care se intitulează: Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Ţibleşului, la editura mitropoliei noastre din Cluj, Renaşterea.

- IPS Bartolomeu Anania semnează un cuvânt de întâmpinare la două din cărţile Dvs. Bănuiesc că aţi beneficiat de un sprijin special din partea Domniei-Sale...

- Într-adevăr, cele mai alese sentimente de gratitudine se cuvin Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mi-tropolit Bartolomeu care m-a încu-rajat şi m-a sprijinit în toate demer-surile mele de cercetare a culturii noastre tradiţionale. A avut bună-voinţa să-mi scrie şi câte un cuvânt de binecuvântare la două dintre volumele mele. În perioada inves-tigaţiilor mele desfăşurate în zona Ţibleşului, eram secretarul de cabinet al Înalt Prea Sfinţiei Sale. Să nu uităm faptul că Bartolomeu Valeriu Anania, ca om de cultură deplin ce este, a ştiut să preţuiască valoarea şi importanţa civilizaţiei tradiţionale româneşti, cu toate comorile şi frumuseţile acesteia, la care face deseori referiri în crea-ţiile literare ale Înalt Preasfinţiei Sale. Ne gândim în primul rând la poemele sale dramatice care au la bază mitul, acest “nucleu existen-ţial” din care s-a născut folclorul.

- Consideraţi că aţi adunat tot ce se putea aduna în materie de folcloristică din microzona studiată?

- Nicidecum, folclorul este ine-puizabil. La fiecare nouă descin-dere în teren descopăr aspecte ine-dite ale repertoriilor pe categorii folclorice.

- Intenţionaţi să mai studiaţi microzona sub aspect etnofolcloric?

- Desigur, zona fiind atât de puţin cercetată de specialişti, merită efortul de investigare pe care l-am făcut până acum, iar în viitor, în funcţie de posibilităţi, voi încerca să valorific şi să aprofundez şi alte părţi ale unei monografii a văii Ţibleşului.

- Ce influenţă are oraşul, “modernizarea”, în general, asupra satelor de pe Valea Ţibleşului, asupra satului tradiţional românesc?

- De-a lungul vremii, în lumea ţărănească de dinaintea industrializării şi a urbanizării, tineretul era acel segment social al satului care asigura perpetuarea valorilor tradiţionale. O serie de datini şi obiceiuri “moştenite din bătrâni” erau preluate de tineri, şi, ceea ce este foarte important, practicate de aceştia, care le trasmiteau la rândul lor, ca pe nişte fenomene vii generaţiilor succesive. Începând cu jocurile şi povestirile pentru copii, continuând cu foclorul muzical, ori cu jocurile şi dansurile tradiţionale, cu şezătorile, clăcile ş. a. m. d., toate acestea precum şi o serie numeroasă de alte componente ale culturii tradiţionale ţineau de modul predilect de manifestare al tinerelor generaţii de la sat. Se asigura astfel, în linii mari, continuitatea generaţională în transmiterea culturii populare, pe lângă care trebuie adăugată reelaborarea, îmbogăţirea permanentă a creaţiei tradiţionale, prin aportul fiecărei generaţii. Fenomenul de moder-nizare a rupt această funcţio-nalitate a tradiţiei între generaţii, şi, şcoala ca şi migrarea spre oraş a tinerilor din lumea rurală a făcut ca tinerele generaţii să difere tot mai mult faţă de cele mature, sub raportul aşteptărilor şi al modului de manifestare în plan cultural. Oraşul va imprima o altă identitate culturală nu doar celor veniţi din lumea rurală, ci şi satului însuşi, fiind demonstrat astfel faptul că hinterlandul rural al unui oraş îşi diminuează din zestrea specifică de tradiţii, habitudini şi mod de viaţă, preluându-le voit sau involuntar pe cele urbane. Astfel, lumea rurală din România începu-tului de secol XXI, prezintă, sub raport cultural de ansamblu, un melanj al tradiţiei amestecate cu varii influenţe culturale urbane.

- Tineretul rural abandonează tradiţia...

- Căderea regimului comunist şi începutul tranziţiei spre... inte-grarea europeană a reorientat, în mod vizibil şi manifest, opţiunile românilor spre cultura şi civi-lizaţia occidentală, în toate sen-surile: economic, politic, cultural. Relaţia tineretului rural cu tradiţia a intrat şi ea, în mod inevitabil, într-o nouă dinamică. Şansele şi posibilităţile de studiu şi de împli-nire profesională, ca şi presiunea precarităţii materiale atrag, în ultimii 17 ani, tinerii tot mai depar-te de orizontul satului, spre oraş şi spre ţările dezvoltate ale Euro-pei Occidentale, şi chiar şi peste Ocean. Acesta este unul din feno-menele cele mai vizibile ale tranziţiei româneşti post-decem-briste, abandonarea de către generaţiile tinere a spaţiului rural de origine şi căutarea unui traiect profesional pe alte coordonate, fenomen care a luat proporţiile unei adevărate depopulări a satelor. Odată cu satul sunt lăsate, cel puţin parţial, în urmă, şi valorile tradiţiei: tinerii plecaţi de la ţară îşi vor asuma noile identităţi culturale ale spaţiilor de adopţie. Vocile mai alarmiste sunt de pă-rere că avem de-a face cu o ade-ărată “abandonare” a tradiţiei de către tineretul rural, care se raliază cu fervoare culturii de tip urban, chiar dacă aceasta este nu de puţine ori incomparabil inferioară culturii tradiţionale autentice. Este stranie, de pildă, preferinţa tine-retului rural pentru manele, în timp ce adepţii foclorului muzical autentic se diminuează numeric. Sigur este însă faptul că, în condiţiile actuale, tradiţia îşi subţiază, înainte de toate, suportul său demografic, uman: locuitorii satelor, ţăranii autentici, sunt tot mai puţini şi, în al doilea rând, “invazia” culturii mediatice, reprezentată de televiziune, în lumea rurală, acţionează ca un factor coroziv asupra manifestărilor culturale tradiţionale.