Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui.
M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie.
Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta ? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu ? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă ? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi ? !
Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum !" Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea", care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragos-te pentru oameni."
Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti ? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutorul Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!"
După ce a sfârşit aceste minunate învăţături, l-am rugat cu multă smerenie pe sfântul părinte să mă spovedească şi să mă învrednicească de Sfintele Taine ale Domnului Hristos. Dimineaţa, după ce m-am împărtăşit, am vrut să mă întorc la Kiev, însoţit de această binecuvântare cerească, dar bunul meu părinte, voind să meargă pentru câteva zile în Lavră, m-a lăsat în chilia lui pustnicească, spre a mă ruga în tăcere şi fără nici o piedică. Şi, într-adevăr, aceste zile le-am petrecut ca şi cum aş fi fost în cer: pentru rugăciunile bătrânului meu duhovnic eu, nevrednicul, m-am bucurat de o desăvârşită linişte şi pace. Rugăciunea se săvârşea aşa de uşor şi de dulce în inima mea, încât mi se părea că în acest răstimp uitasem de toate, chiar şi de mine însumi, şi nu mă mai gândeam decât la Iisus Hristos.
Când duhovnicul se întoarse, l-am rugat să-mi dea o îndrumare şi un sfat: în ce parte să-mi continuu drumul ? El m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Du-te la Pociaev, ca să te închini acolo minunatei urme lăsate de piciorul Maicii Domnului, iar Ea îţi va îndrepta paşii pe drumul păcii." Am primit sfatul cu credinţă şi, peste trei zile, am purces spre Pociaev.

________________________________________________________

Manastirea Pociaev - Ucraina

Spovedania este una dintre cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii Domnului Iisus Hristos. Pentru ca Taina Marturisirii dezleaga si iarta toate pacatele facute de credincios de la botez si de la ultima marturisire, spovedania se mai numeste si 'al doilea botez'.

Conform invataturilor crestine, numai preotul sau episcopul poate spovedi, caci doar lor le-a dat Hristos puterea si porunca de a lega si a dezlega pacatele oamenilor.

Toti crestinii trebuie sa se spovedeasca, chiar si aceia carora li se pare ca nu au gresit sau nu au pacatuit cu nimic. Este bine ca ritualul sa aiba loc doar in biserica, si anume inaintea icoanei Mantuitorului. Numai cei bolnavi sau cei care nu pot veni la biserica pot fi spovediti acasa la ei. Simpla marturisire sau insirare a greselilor, fara cainta adevarata si fara hotarare de indreptare, nu aduce iertarea pacatelor. Este foarte important ca, de la o marturisire la alta, crestinul sa faca eforturi pentru a-si indrepta cat mai mult comportamentul.

Spovedania nu este legata de termene din cursul anului, ci se poate merge la duhovnic ori de cate ori se simte nevoia de usurare a sufletului de povara greselilor, a pacatelor.

Si copiii mici trebuie impartasiti

De obicei, pentru cei pregatiti, dupa spovedanie urmeaza, ca o rasplata si incununare a eforturilor facute in timpul postului, Sfanta Impartasanie, pe care Mantuitorul Iisus Hristos a instituit-o ca Sfanta Taina la ultima cina servita cu ucenicii Sai.

Impartasania, euharistia, se face, de obicei, doar de catre preot, dar in cazuri exceptionale poate fi facuta si de cantaretul bisericii sau chiar de un credincios proaspat spovedit sau impartasit. De asemenea, calugarii si pustnicii ale caror chilii se afla in locuri situate la mare distanta de biserici sau preoti se pot impartasi singuri.

In general, sunt opriti de la impartasanie cei vinovati de pacate grele, precum lepadare de credinta, crime, desfranare, furturi si hotii, camatarii si cei ce umbla cu farmece sau vraji si descantece.

Pregatirea pentru impartasanie este trupeasca si sufleteasca. Ea consta in spovedanie (fara de care nimeni nu se poate impartasi), impacarea cu toti, infranarea de la orice pofta trupeasca cel putin cu cateva zile inainte si abtinerea de la mancare si bautura in ziua in care se face. Chiar si copiii, considerati curati si fara de pacate, trebuie sa fie impartasiti.
Spre deosebire de clerici, credinciosii primesc deodata atat Trupul, cat si Sangele Domnului din potir, cu lingurita, din partea preotului, apoi fiecare isi sterge buzele cu stergarul din mana acestuia.

Biserica are sapte Sfinte Taine

In afara de spovedanie si impartasanie, biserica crestina mai considera a fi sfinte taine si urmatoarele: botezul, miruirea (oficiata in timpul botezului prin ungerea pruncului cu ulei sfant), hirotonisirea (investirea preotilor), cununia si sfantul maslu (vindecarea prin rugaciune).

Ce s-ar întâmpla dacă Biserica Romano-Catolică ar instala un sistem "automat" de spovedanie:

Misterele Pucioasei (XXV)

Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa ( Partea a XIV-a. Preoţii, predicatorii şi proorocii )

Studiu independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

Poziţia luată faţă de preoţi în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa este inconsecventă şi contradictorie. Aici, preoţii când au har indelebil şi necondiţionat, când îşi pierd harul în urma săvârşirii unor greşeli personale ; când trebuie urmaţi şi ascultaţi, când trebuie părăsiţi pentru totdeauna; când sunt eficienţi în propovăduirea lor, când nu, situaţie în care e nevoie de “predicatori”, de “păstori“ şi “străjeri”, care să-i suplinească. În plus, ei trebuie dirijaţi de “prooroc” în tot ceea ce săvârşesc şi lucrează, ca nişte copii mici şi incapabili.

1. La început, Cuvântul recomandă ca spovedania să fie auriculară şi să se facă la un singur preot

“Nu te ruşina de preot ca să îi spui păcatul, căci preotul e legat la Dumnezeu să nu spună nimănui păcatul tău. Spuneţi, tată, spuneţi că preotul e dat între Dumnezeu şi popor şi dacă greşeşte, are grijă Dumnezeu.” (15 mai 1963)

Se deduce că spovedania nu era nici colectivă, nici publică.

2. Preoţii nu trebuie judecaţi, ci îngăduiţi şi respectaţi

“Iată preoţii în loc să sfârşească slujba la 12, se grăbesc să o termine devreme. Mulţi sar cuvintele slujbei, dar voi nu judecaţi, supuneţi-vă.” (4 mai 1958.)

“Voi, creştinilor, respectaţi preoţii, oricât ar fi de aspri cu voi, ca să nu cădeţi în blestemul legii lui Dumnezeu”. (20 ianuarie 1963)

3. Preoţii sunt indispensabili slujirii şi mărturisirii

“Tot cel ce este fără preot, nu este de la Dumnezeu.” (1 mai 1960)

4. Apare casta “predicatorilor”, despre care se zice că şi ei sunt de la Dumnezeu, concurându-i serios pe preoţi

“…iar predicatorii au şi ei mare dar, că şi ei sunt trimişi de Dumnezeu în mijlocul mulţimilor de popoare ca să vestească legea sfântă” (16/29 mai 1965)

5. Preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu

“Şi preoţii şi-au pierdut darul de la Dumnezeu; au rămas singuri, cu harul. Încolo, au pierdut portul, chipul, postul şi viaţa de preot; şi darul l-au pierdut. “ (16/29 mai 1965)

6. Şi predicatorii au pierdut darul de la Dumnezeu, ca şi preoţii

“Predicatorii au pierdut darul prin prin faptele mândriei…” (16/29 mai 1965)

“Să nu faci ca preoţii şi ca predicatorii de acum, care, dacă nu le mai merge meseria, au stricat darul lui Dumnezeu prin poftele lor” (16/29 mai 1965)

7. Dar chiar şi în aceste împrejurări, atât preoţii cât şi predicatorii trebuie preţuiţi pe mai departe

“Tu să-l preţuieşti pe preot şi pe predicator…” (16/29 mai 1965)

8. Doar după două luni, predicatorii sunt opriţi să mai predice, pe motiv că nu împlinesc legea (învăţătura cea nouă, adusă prin Verginica)

“…Verginico… Te duci la predicatorii de Evanghelie, adică de legea Sfântă, şi spune-le la cei ce se numesc predicatori: Domnul nu vă lasă pe voi să daţi poporului nădejde mincinoasă. Pentru ce profeţiţi legea sfântă şi n-o trăiţi? Pentru ce prevestiţi poporului nădejdi mincinoase? (17/30 iulie 1965)

9. Se prefigurează o schimbare radicală a polilor de putere, în favoarea Verginicăi şi a aleşilor ei

“Spune Verginico şi la predicatori şi la poporul care face parte de prevestirea lor, că Domnul le spune aşa: dacă nu Mă ascultă…şi dacă nu ia aminte la cuvintele Mele prin aleşii mei trimişi în mijlocul lor şi nu vor să creadă, atunci voi da ca toţi, şi predicator, şi ascultător, îi voi da sub blestem, să fie sub picioarele tuturor popoarelor pământului” (17/30 iulie 1965)

Predicatorii şi cei care-i mai ascultă sunt ameninţaţi cu blestemul, pe motiv că nu-L ascultă pe Dumnezeu, nesocotind învăţătura adusă de Verginica.

10. Dar, după alte cinci luni, “Dumnezeul de la Pucioasa” iar se răzgândeşte, şi-i îndeamnă să se facă predicatori pe cei care îşi doresc aceasta, şi le dă şi indicaţii cum să se poarte

“…Vrei să fii predicator, fii. Dar cine spune la cineva. “Nu fura, nu curvi”, plată de la Mine va primi. Dar mai întâi hrăneşte-te tu cu ea, şi pe urmă dă-o la altul. Semănătura ta să fie văzută, şi pe urmă dă-o la altul.” (6/19 decembrie 1965)

11. “Dumnezeul de la Pucioasa” nu urăşte preoţii

El spune că aceştia încă “au darul de la Dumnezeu” (deci ori nu l-au pierdut, aşa cum s-a zis mai înainte, ori l-au redobândit între timp):

“O, Eu nu urăsc preoţii, căci ei au darul de la Mine, dar veţi şti că din cauza mândriei, mulţi preoţi nu vor mai fi duhovniceşti” (27 octombrie 1965)

12. Ceilalţi prooroci sunt “eliminaţi din joc”

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Auzi? Spune, tată, crezi? Încă odată vă şoptesc: fiţi atenţi, nu căutaţi să aveţi mai mulţi prooroci, căci cine se duce la alt prooroc, acela nu va rămâne, şi se va pierde în zări. Crezi? Vino la Mine şi stai cu Mine, copilul Meu. Nu te pierde în zări, nu avea altă masă, căci mâncând multe mâncăruri, şi se apleacă.” (30 octombrie/12 noiembrie 1965)

“O, copiii Mei, nu mai mergeţi din loc în loc după alţi profeţi, căci cine caută să aibă mai mult de-atât, la nici o masă nu va sta. Vino, tată, la Mine şi nu te pierde în zări, căci viaţa ta este ca o apă.Nu te lăsa în voia apei. Apa te duce unde voieşte ea, dar tu vino la Mine” (3 /16 noiembrie 1965)

13. Celelalte proorocii care au fost, dar nu mai sunt, sunt puse şi ele sub semnul îndoielii

Deoarece s-au risipit, ele par a fi fost de la oameni, nu de la Dumnezeu:

“ Fiţi atenţi, căci mulţi prooroci se vor ivi. A fost o lucrare la Vladimireşti, a fost o lucrare la Maglavit. Fiţi atenţi, tată, cu lucrarea pe care o aveţi în faţă. Fericit cine va avea parte de această lucrare până la sfârşit” (3 /16 noiembrie 1965)

14. Singura proorocie adevărată este cea de la Pucioasa

Celelalte care au fost, acum nu mai sunt, toate s-au denaturat, toate s-au abătut de la proorocia dreaptă:

“După aceasta se vor înmulţi proorocii. Vei auzi că acolo lucrează Dumnezeu; să nu te duci. Dincolo, vei auzi că înviază morţii; să nu te duci, că aceştia nu sunt proorocii Mei, şi aceia vă amăgesc pe voi. Ţineţi minte, că nu mai e lucrarea. A fost la Vladimireşti, a fost la Maglavit, a fost şi este aici şi a mai fost la Arsenie Boca, dar acolo ce a făcut? Luaţi bine seama, că mulţi s-au abătut de la proorocia dreaptă şi nu mai spun adevărul. Ca această profeţie nu a fost şi nici nu va mai fi. Fiţi credincioşi şi lucrători până la vremea cea mai de pe urmă.” (25 februarie/10 martie 1971)

15. Şi profeţii îşi modernizează maniera de lucru!

“Căci în această vreme vor veni profeţi de departe şi vor pune în film această lucrare……..” (1/14 ianuarie 1966)

16. “Dumnezeul de la Pucioasa” îi pedepseşte cu închisoarea pe mărturisitorii “lucrării Lui”, pentru că “vorbesc prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu”

“… Constantin de la Proviţa a fost luat la închisoare că nu credea de fiul său ce a făcut; de aceea l-a luat. Pe Petre Horja l-am dus acolo ca să vadă şi el durerea Mea. Pe Gheorghiţă de la Bucureşti l-am dat în mâna oamenilor că el vorbea fără de rost din lucrurile Mele şi dădea din lucrarea Mea, şi el singur s-a dat în mâinile lor. Pe Răducanu l-am dat în mâna lor că vorbea prea mult la lume despre lucrurile lui Dumnezeu” (11/24 aprilie 1967)

17. “Dumnezeul de la Pucioasa” nu le contestă preoţilor darul preoţiei, ci dimpotrivă, îi cheamă la el, cerându-le însă să vină cu fapte bune

“Grăiesc slujitorilor bisericeşti: apropiaţi-vă de Mine cu fapte bune. Vino la Mine, slujitorule al Meu, precum este scris.” (12/25 februarie 1973)

Pe vremea aceea, preoţilor nu li se imputa faptul că “au preoţia lui Antihrist” (aşa cum procedează astăzi, în mod sistematic, liderii pucioşi), ci doar “darul preoţesc şi ceresc”:

“ – Să fii credincios în Domnul Iisus Hristos, să fii vrednic de darul preoţesc şi ceresc, că mulţi preoţi sunt pe pământ, dar nu mai sunt puternici, pentru că s-au abătut de la calea Mea şi intră în locurile spurcate, intră în locurile nebinecuvântate, şi de aceea când slujesc nu se împlineşte” (12/25 februarie 1973)

Aşadar, chiar şi preoţii care “s-au abătut de la calea lui Dumnezeu”, tot n-au devenit slujitorii lui Antihrist, aşa cum pretind astăzi liderii pucioşi, ci doar şi-au pierdut puterea de a face lucruri binecuvântate de Dumnezeu.

18. “Dumnezeul de la Pucioasa” îi consideră pe preoţi “îngeri în trup”

Aceştia trebuie să vegheze ca blestemaţii de credincioşi neştiutori ai regulilor, care umblă de colo-colo prin biserică, să se liniştească şi să stea locului:

“Fiule, eşti preotul Meu, eşti înger în odăjdii. Fii în supraveghere, căci în timpul sfintei slujbe umblă poporul în biserică aşa cum umblă caprele în târlă. Crezi? Pune ordine. Nu are voie, este blestemat, dar el nu ştie ” (12/25 februarie 1973)

19. Preoţii păcătoşi nu sunt dispreţuiţi

“ Să nu te îndoieşti, tată, că toţi, de la preot până la cel mai din urmă s-au făcut păcătoşi. Nu sunt împotrivă şi nu dispreţuiesc preoţii, dar faptele lor le dispreţuiesc.” (20 februarie 1975)

20. Preoţii nu trebuie urâţi de către creştini

“O, copilaşii Mei, sunteţi rugaţi de Mine ca să nu urâţi pe preoţi.” (3 aprilie 1975)

21. Preoţii nu au toţi daruri şi haruri

Preoţimea s-a stricat la cap, iar mirul preoţilor din bisercile tradiţionale (porecliţi în derîdere “măcelari” şi “brutari” şi “ciobani”), nu mai este recomandat creştinilor:

“…Creştinilor, luaţi bine aminte, că a început peştele să se strice la cap, şi se împute şi fug toţi de el. Da, preoţimea este… …plin e locul de peşti, dar nu au daruri şi haruri toţi. Plin e locul de peşti, plin e pământul de popi, dar nu au darul toţi. Plin e locul de peşti, peşti buni de mâncat, dar unii dintre ei au secrete sfinte. Unul e Ioan Botezătorul, unul e Ioan Evanghelistul, unul e ierarhul Nicolae. Se vede unde i-au dus secretele sfinte. Mulţi au ajuns în iad.” ( 15/28 mai 1975)

“ …S-au făcut mulţi măcelari şi mulţi brutari, dar sunt murdari. Sunt mulţi măcelari şi brutari care s-au făcut din mândrie şi pentru bani. Mulţi s-au făcut ciobani, dar pentru brânză şi pentru lână. Feriţi-vă de mirul păcătoşilor. Oiţele Mele, sunt mulţi sunt puşi în numele Meu, dar nu sunt cu Dumnezeu… … Fii atent: cere şi vei afla. Celui ce bea, celui ce curveşte, celui ce fumează, nu i se dă harul şi darul.” (4/17 iulie 1975)

În Biblie scrie altfel: cel care cere ia , şi cel care caută, va afla:

“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.”(Mat. 7,7)

Cât priveşte harul preoţilor, peste exact două luni se va pretinde că e invers, adică harul nu este condiţionat de o pretinsă perfecţiune omenească.

22. Harul este indelebil şi nu se ridică de la preot, indiferent de păcatele lui

Ei trebuie ascultaţi, nu judecaţi, nu urâţi:

“ …Plăcut este numele de slugă lui Dumnezeu, dar nu mai e plăcută viaţa. Dar voi să nu judecaţi. Preotul este cel de care se vorbeşte. Dacă sluga bea, nu posteşte, curveşte, Domnul Iisus ştie fapta sa. Şi toţi fac aşa şi să ştiţi că a rămas numai Harul. Harul sfinţeşte! Harul tămăduieşte! Nu trupul, nici băutura, nici mâncarea. Nu vă scârbiţi de ce mâncaţi din mâna lor… Pentru tine stă Harul în buturuga aceasta. Şi Dumnezeu nu judecă harul, nici paharul, ci pe acela care nu ascultă. Sunt mulţi preoţi care duşmănesc pe creştinii ortodocşi. Dacă îi găsesc la un loc cântând lui Dumnezeu, îi alungă şi strică locul lor. Nu ocoli buturuga, că fiecare are turma sa, să îngrijească de ea. Veţi vedea preoţi în pielea goală. Să nu îi urâţi... Păcatul lor să nu îl săvârşiţi. Că am făcut creştini preoţi şi tot acolo au ajuns: la plajă, la cârciumă. Nu mai găsesc pe acest pământ om deştept pentru Dumnezeu…” (17 august 1975)

De o deosebită însemnătate este poziţia adoptată aici faţă de Sfintele Taine săvârşite de preoţi. Ele sunt proclamate valide, indiferent de păcatele preoţilor, iar creştinii sunt îndemnaţi să se împărtăşască fără nici o umbră de îndoială şi fără a cerceta după cugetul lor vrednicia preotului lor, asemănat aici o buturugă de viţă (iar creştinii se subînţelege că sunt mlădiţele). Preoţii nu trebuie ocoliţi, după obiceiul unora care caută din biserică în biserică “un preot cu mai mult har”. Negăsind pe nicăieri acel preot care să aibă mai mult har decât ceilalţi, aceştia sfârşesc în a se abandona vreunei secte, dacă nu îşi construiesc între timp propria lor sectă “ultra-ortodoxă”.

Vom vedea însă că această poziţie sănătoasă nu va avea viaţă lungă. Curând se va ajunge la o asemenea blamare a preoţilor, încât împărtăşania lor nu va mai fi considerată altceva decât pâine şi vin.

Pentru început, preoţilor li se va lua harul ( deşi s-a spus mai înainte că acesta este de neşters) şi li se va da păstorilor de la Pucioasa, ceea ce va scandaliza pe unii creştini, care va zice despre ei că nu sunt buni:

“...Se va lua Harul de la preoţi şi se va da vouă, dar vor veni zvonuri prin lume că voi nu sunteţi buni. Voi să nu vă înfricoşaţi şi să ziceţi că nu sunteţi buni” (29 ianuarie 1976)

Domnul Iisus Hristos a dat însă un alt exemplu, arătând că nimeni nu este bun decât Dumnezeu, deci aceia care se cred buni sunt nişte îngâmfaţi:

“Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” (Luca, 18, 19)

23. Harul se ridică de la preot, datorită păcatelor lui

După alţi patru ani se promovează o părere total opusă: harul nu poate rămâne la cei păcătoşi:

“ A întâmpinat acest trup locuinţa unui preot fumător. Vai şi amar, ce mai chinuri îngrozitoare pentru că a profanat sfânta lucrare! Părăseşte sfântul altar şi slujba sfântă şi se duce şi fumează. Îl va părăsi lucrarea cea mai de preţ. O va pierde, tată. De aceea, puteţi să daţi bani cu grămada, că nu vă vindecaţi de boli, pentru că doctorul nu mai are putere să te vindece. I s-a luat acel har, prin păcatul său. Nu sunt împotriva preoţiei. Dumnezeu îl cheamă la lumină: lasă întunericul şi vino la lumină!” (27 iulie/ 9 august 1979)

24. Slujbele preoţilor de azi nu mai au nici o valoare, spre deosebire de cele ale preoţilor din vechime

“ Aveţi ajutor cetele mucenicilor, aveţi ajutor cetele sfinţilor, aveţi ajutor proorocia proorocilor, aveţi ajutor profeţia profeţilor, aveţi ajutor slujbele preoţilor, nu ai celor de azi, ci din vechime, care s-au făcut vrednici să vină la Mine. Aveţi ajutor rugăciunile mucenicilor, aveţi ajutor rugăciunile monahilor şi călugărilor, ale patriarhilor, ale diaconilor.” (4 ianuarie 1976)

O altă ciudăţenie la Pucioasa este că prooroc şi profet nu înseamnă acelaşi lucru. Nici monah şi călugăr, deşi sunt sinonime perfecte.

25. Pe lângă Verginica, reconfirmată în treapta de Trâmbiţă-Prooroc, se instituie o nouă demnitate, aceea de profet-apostol

“ Acest trup prin care am grăit se numeşte Trâmbiţă, se numeşte Prooroc. Iar pe voi vă numesc profeţi-apostoli.” (7 ianuarie 1976)

Aşadar, mult trâmbiţata “ungere din cer, mai presus de fire” prin care se face la Pucioasa consacrarea întru cinurile preoţesc, apostolesc şi profeţesc, nu este altceva decât o simplă numire şi rostire. Adesea se proclamă şi cumulul de funcţii, ca în cazul de faţă.

26. Toţi profeţii s-au amăgit

“…Copilaşii Mei, puţini ai Mei sunt pe pământ neamăgiţi. Şi profeţii care au profeţit s-au amăgit sută la sută, ei fac serviciul pentru burtă, nu pentru duh…”(21 februarie 1976)

27. Preoţii care sunt contra ereziei de la Pucioasa îşi pierd automat ungerea

“…Ştiţi că orice preoţime care este contra voastră nu sunt unşii Mei, nu-i cunosc, când se vor întâlni cu Mine, voi zice: nu am lucrat Eu ţie? Nu te cunosc, că Trupul şi Sângele Meu Le-ai risipit, L-ai jefuit…” (6 decembrie 1976)

28. Patriarhul Justinian, salvatorul Bisericii Ortodoxe Române

“… Patriarhul Justinian a făcut un bine la cineva. Pentru binele acesta are rădăcină adâncă la Mine. Dar are jurământ, căci cât va trăi el, nimeni nu-l poate scoate din slujba sa duhovnicească. Şi dacă nu era aşa, nu mai era Biserica Ortodoxă şi nici un creştin nu mai era.” (19 decembrie 1976)

29. Scripturile nu se mai tălmăcesc la preoţi, ci la “Păstorii de la Pucioasa”

“ De ce nu citiţi Scripturile ca să vedeţi cărările acestui veac? Şi dacă le citiţi, nu le tălmăciţi voi, ci duceţi-vă la Păstorii Mei să vi le tălmăcească…(9 martie 1977)

30. Preoţii vor fi nimiciţi şi vor fi înlocuiţi cu credincioşii pucioşi

“…Smochinul se va tăia şi se va arunca în foc. Smochinul sunt preoţii şi voi sunteţi lăstarele care trebuie să crească şi să rodească…”(11 mai 1978.)

31. Verginica n-a fost prooroc, aşa cum greşit o venerează creştinii pucioşi

“ Dumnezeu e Tatăl tău şi Păstorul tău. Domnul Iisus Hristos S-a făcut prooroc, nu a mai trimis prooroc. S-a făcut El prooroc în Duhul” (25-26 mai 1978.)

Deci mult trâmbiţatele funcţii de “prooroc” şi de “păstor”, care erau şi sunt prezentate azi de liderii pucioşi ca indispensabile pentru oricare biserică doritoare de legitimitate au fost fraudulos atribuite unor persoane care uzurpau pe Dumnezeu şi pe Hristos.

Dacă Dumnezeu Însuşi a fost “Păstorul “poporului” pucios”, atunci “păstorul” Daniel şi “păstorul” Cristea au fost nişte falşi păstori. Spunem “au fost” şi nu spunem “sunt”, deoarece ei, deşi n-au murit, au fost între timp dezbrăcaţi de aceste prerogative chiar din interiorul “mişcării”, de către liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor, care au preluat “din mers” toate prerogativele de conducere existente în Biserica pucioşilor. De altfel, “Cuvântul lui Dumnezeu” reafirmă şi în alte împrejurări că demnitatea de Păstor a lui Hristos este veşnică şi netransferabilă:

“Eu sunt păstorul oilor Mele. Eu păstoresc, am păstorit şi voi păstori. Eu sunt şi prin Mine intră cine vine şi prin Mine iese cel ce trebuie să iasă. Eu sunt trup din trupul Tatălui ceresc”(7 august 1978.)

Cuvintele “prin Mine întră şi vine” arată că Domnul nu a încetat să fie uşa oilor. Dar, liderii uzurpatori de la Pucioasa s-au făcut pe ei “uşi” de mântuire pentru oi, iar apoi şi-au zis “porţi”, ca să ascundă prin cuvânt meşteşugit uzurparea lor.

Dacă “Domnul Iisus Hristos S-a făcut prooroc” şi “nu a mai trimis prooroc”, atunci nici Verginica Tudorache, nici Maria Tudorache, nici Mihaela Tărcuţă, nici Nicuşor Nedelcu, nu sunt prooroci, ci falşi prooroci, adică prooroci mincinoşi. Pentru că nu s-a zis aici că Domnul “S-a făcut prooroc” doar pentru scurtă vreme, apoi că S-ar fi răzgândit şi ar fi dat proorocia altora. Această “zicere” este datată 25-26 mai 1978, cu 2 ani înainte de moartea Verginicăi, şi la 23 de ani de la începerea acestei “proorocii” (anul 1955). Deci Domnul “era prooroc” de 23 de ani şi nu dăcea semne că are de gând să renunţe la “proorocie”, căci “proorocia” era însuşi “Cuvântul”, care a continuat să “apară” din 1955 şi până astăzi. Deci ceilalţi pretendenţi la demnitatea şi cinstea de “prooroc” erau (care muriră între timp) şi sunt ( care rămăserărămaseră) nişte bieţi prooroci mincinoşi.

La Dumnezeu se vine numai prin Hristos. El este uşa oilor (v. Ioan, 10,7 ) . Liderii pucioşi însă au inventat alte uşi, pe care le-au denumit “porţi” : Mihaela şi Nicuşor, prin care se intră în Împărăţia cerurilor. Adică, s-au inventat pe sine. Ei sunt consideraţi de către creştinii pucioşi “izbăvitorii” neamului creştinesc. A fost folosită expresia “porţi” şi nu “uşi”, pentru ca în niciun chip creştinul să nu seseizeze frauda şi substituirea de persoană.

32. Preoţii vor pieri cu toţii, în afară de preoţii pucioşi

“ … Ţineţi minte ce se spune: nu vor mai fi preoţi. Cine vă va mai împărtăşi şi cine vă va mai mărturisi? Să ştiţi de la Mine, de aceasta să nu vă îngrijiţi voi, ci Stăpânul se va îngriji de plata robului Său. Ştiţi care preoţi vor pieri? Preoţii lui Baal care urăsc pe copiii Mei. Iar preoţii Mei vor fi ascunşi şi vă vor adăpa. Totul sfârşitu-s-a. Amin!...” (19 iunie 1978.)

Această “proorocie” exprimă o mentalitate defetistă a anilor în care puterea comunistă era în deplină stabilitate şi aparentă ascensiune. Practic, nimeni nu mai credea în posibilitatea unei răsturnări de situaţie, astfel încât opresiunea exercitată de ideologia comunistă şi corifeii ei asupra Bisericii şi asupra religiei să înceteze. Vizionarii tupeişti, de teapa Virginiei Tudorache-Stoica, preziceau deci cu uşurinţă şi cu uşurătate ceea ce lor li se părea a fi o evidenţă de neînlăturat. Anume, că puterea comunistă va reuşi cânva să ducă la sfârşit şi acest vis al ei: distrugerea deplină, prin propagandă ateistă şi prin educaţie dirijată, a sentimentului religios din om, eliminarea oricăror exprimări şi manifestări religioase în societatea comunistă, distrugerea vieţii religioasepublice şi private, desfiinţarea preoţiei şi a Bisericii.

Din fericire, lucrurile au evoluat altfel decât a prezis “proorociţa” Verginia. Preoţii nu numai că au rămas, dar acum sunt atât de mulţi, încât nu mai au biserici îndeajuns unde să slujească. Mulţi teologi trebuie să aştepte cu anii până ce li se iveşte o ocazie concretă care să le permită a se preoţi, aşa cum ei o doresc.

Paradoxal, tocmai preoţii pucioşi au fost, mai în toată vremea, mult prea puţini decît era nevoie. Mulţi creştini pucioşi au rămas nespovediţi şi neîmpărtăşiţi cu anii, din cauza nepăsării liderilor pucioşi, care au avut grijă să-şi asigure cu preoţi pucioşi doar pe acoliţii lor direcţi de la Pucioasa şi de la Târgovişte ( dintre care unii se împărtăşesc acum zilnic), dar de ceilalţi interesându-se prea puţin , sau deloc, după principiul: Nu e în responsabilitatea noastră să ne ocupăm de toţi. Ceilalţi, din celelate “obşti”, să se descurce cum or şti! În ultima vreme le-au sugerat însă şi acestora că va avea loc o reglementare în acest sens, dar lucrurile trenează.

Oricum, şi canonicitatea preoţilor existenţi în comunităţile pucioşilor este incertă, având în vedere că nici un episcop ortodox n-a făcut vreodată vreo hirotonie validă în aceste comunităţi! Singura tentativă de “recunoaştere” a bisericii pucioşilor vine de la episcopul Ioan Preoteasa (şi el necanonic, fiind caterisit de B.O.R. înainte de “hirotonia” lui întru arhiereu, primită de la o biserică din diaspora ucraineană), care le-a făcut cîteva vizite pastorale la Pucioasa, în tentativa ( neizbutită) de a-i asimila pe pucioşi în “biserica” sa, o biserică-fantomă, zisă “a vlahilor de pretutindeni” (şi de nicăieri, având în vedere câţi vlahi are de fapt această “biserică”)

33. Preoţii din lume au acum haina lui Antihrist

“… Aveam un mare număr de preoţi, tată, care mult iubeau credinţa şi oiţa Mea, dar acum au fost ameninţaţi cu suferinţă să se lepede. Şi pe mulţi i-au ucis şi i-au omorât. Şi cei care au mai rămas, le-au plătit tată să tacă şi i-au înveşmântat în haina lui anticrist…”(29 august 1979)

34. Predicatorii şi proorocii nu sunt preţuiţi în casa lor

“...De ce pedicatorul şi proorocul nu este preţuit în casa sa, în familia sa? De ce? Pentru că e vremea când se scoală doi împotriva a trei şi trei împotriva a doi şi curvia şi toate celelalte, dar mai întâi este invidia care a făcut ţăndări poporul Meu.”(29 august 1979)

35. Preotul este doică

“Ştiţi cine e doică, tată? Preotul, acela e doică, cel care a iubit Stăpânul pe viaţă şi pe moarte. Doica de astăzi lasă copiii şi pleacă. Doica de la început nu era arvunită pe bani.” (7/20 mai 1973)

…………………………………………………………………

Anca Estera

27 martie 2008

…………………………………………………………………

Insa de la aceasta dorinta pana la implinirea ei este cale de o viata, toata viata cautam sa ne transformam in mai buni, cautam sa ne lepadam de pacat si sa viem doar lui Dumnezeu. Toata viata facem aceasta si desi vedem ca multi sfinti pana in ultima clipa a vietii lor doreau sa mai traiasca putin ca sa faca pocainta si nu erau nici ei siguri ca o sa ajunga in rai, totusi nu incetam sa ne inchipuim ca ar putea exista o spovedanie care sa ne schimbe total si instant, si mai ales incercam in desert sa o programam, sa ne pragatim, sa cautam conditii proprice, cam cum ne pregatim pentru un examen auto: invatam legislatia, repetam toate grilele, speram sa dam peste un politai cumsecade, speram sa nu fie trafic, etc

Nu vreau sa ma refer la pregatirea pentru spovedanie care ne-o cere Biserica, la cercetarea cugetului, iscodirea pornirilor inimii si a adancului sufletului noastru sa vedem ce murdarii putem sa descoperim sau la rugaciunea pe care trebuie sa o facem ca sa ne lumineze Dumnezeu si sa ne daruiasca pocainta. Aceasta este nu doar de dorit ci chiar obigatorie pentru o spovedanie adevarata.

Vreau sa ma refer la socotirea rationala, "contabilizarea" pacatelor, imaginarea unor conditii favorabile, gen un parinte "sporit", lume putina, o stare a noastra interioara potrivita, etc. Imi spunea o data o verisoara ca ea nu se spovedeste la un parinte paroh ca e prea lumesc, ea s-ar spovedi doar la un calugar batran in varf de munte si cu barba mare, ca si cum barba calugarului aluia ar fi garantia ca prin el lucreaza Dumnezeu. Si in asteptarea barbii asteia albe si mari zace in pacate mari si duce o viata fara Dumnezeu, deoarece fara spovedanie nu avem harul lui Dumnezeu si nu putem face nimic bun, spovedania este inceputul vietii noastre duhovnicesti si din ea ne hranim ca sa crestem in noi omul cel nou, omul duhovnicesc cu care ne vom prezenta la Judecata de Apoi. Oricate fapte bune am avea si oricat de acord am fi cu toate cate ne invata Biserica, oricate lumanari am aprinde si oricate acatiste am da, daca nu ne spovedim, suntem morti.

Tocmai datorita importantei spovedaniei, apar si problemele care spuneam mai sus, cu imaginarea unor conditii ideale. Aceasta imaginare este de fapt o ispita a dracilor care incearca sa ne impiedice sa punem inceput unei vieti noi in Hristos. Daca nu am avut sansa sa fim invatati de mici sa ne spovedim si sa ne intre in obisnuinta, spovedania este una dintre cele mai grele marturisiri de credinta pe care le facem. Imi amintesc ca eu m-am luptat aproape sapte luni din momentul in care am hotarat ca trebuie sa ma spovedesc si mi-am dorit cu ardoare sa pun inceput nou si pana in momentul in care mi-a ajutat Dumnezeu sa ma dezleg de toate lanturile "ideilor" in care dracii ma prinsesera, care idei erau tot de genul: sa gasesc un parinte "luminat", sa gasesc un moment "de liniste", sa nu ma vada prea multi oameni etc

In viata duhovniceasca, stim ca in general amanarea hotararilor bune este de la diavol. Mai ales in cazul amanarii spovedaniei, orice clipa de amanare poate sa ne fie fatala, moartea poate sa vina oricand. Iar daca nu moartea, parerile noastre se pot schimba, ne putem pierde credinta pe care am dobandit-o pana in acest moment sau ne putem pierde mintile si astfel ratam sa punem inceput bun, continuand viata noastra intr-o stare de nelucrare, mai pe sleau spus, fara nici un folos. Ce folos are viata noastra daca nu ii dam un sens? Fara Dumnezeu traim aiurea, mergem catre neant, nu putem realiza nimic bun in perspectiva vesniciei, ci doar vegetam, precum animalele, rumegam "iarba verde", sub orice forma ar fi aceasta.

Insa ispita spovedaniei "perfecte" nu apare doar la prima spovedanie. Din cauza mintii noastre cazute, cat timp nu am dobandit o pocainta adevarata, cautam inainte de orice spovedanie sa ne pragatim cum putem, in sufletul nostru exista o dorinta sincera de pregatire, dar, din pacate, felul cum o facem este gresit si neproductiv. Diavolul incearca si gaseste de fiecare data cu ce directii sa ne "deturneze" actiunile si sa ne puna in minte ganduri straine care fie ne vor consuma energiile aiurea, fie ne vor crea asteptari in legatura cu rezultatele spovedaniei care neavand sanse sa se implineasca ne vor duce din nou in deznadejde.

Fara o schimbare a mintii, fara cautarea luminarii de la Dumnezeu si fara rugaciunea pentru dobandirea harului Duhului Sfant, nu putem avea o spovedanie adevarata si nici atat o spovedanie perfecta. Pana cand nu vom intelege ca toata viata noastra este o lupta continua pentru paza mintii si curatia inimii, nu vom inceta sa avem conceptii gresite despre cum trebuie sa ne spovedim si sperante iulizorii referitoare la rezultatele spovedaniei noastre. Este adevarat ca spovedania ne elibereaza si ne da puteri noi, prin iertarea pacatelor si binecuvantarile care ni le da Dumnezeu, dar starea de pace si de bucurie se dobandeste doar prin nevointa si osteneli. Spovedania este o nevointa dar nu este de ajuns pentru a ne aduce starea de pace si bucurie pe care ne-o dorim, oricat de perfecta ar fi ea. Spovedania este mai ales o taina, si fiind taina, lucrarea ei asupra noastra este mai ales tainica, nu o putem percepe si nici nu trebuie sa cautam sa o percepem.

Ce trebuie insa sa facem, este ca dupa fiecare spovedanie sa dam slava si multumire lui Dumnezeu si sa cautam macar pacatele marturisite sa nu le mai facem si macar cu o iota sa sporim in viata noastra duhovniceasca, prin lucrarea invataturilor si sfaturilor primite de la duhovnic, pentru care am si primit har si binecuvantare de la Dumnezeu sa le plinim.

Sursa

Nota: In relatiile mele cu prietenii m-am ciocnit de mai multe ori cu asemenea situatii; cand cei care vor sa se spovedeasca (sau cel putin astfel declara pentru ca sa-mi linisteasca grija uneori justificata, alteori nu) cauta un context ideal in care s-o faca si anume: preot super-evlavios si inmiresmat, lume putina (sau in alte cazuri ar fi preferabil cat mai multa, ca nu cumva "sa aiba timp sa ma intrebe ce pacate am facut") si programare exacta (de dorit in "timpul liber", ca "sambata am zi de nastere si Duminica dimineata am olimpiada sau excursie pe la manastiri"). Ma doare cand prietenii mei stau la usa Bisericii lui Hristos tocmai pentru ca nu inteleg ca Sf. Taina a Spovedaniei este o Taina a Bisericii si nu un punct din agenda personala care trebuie bifat cat mai repede si fara eforturi. Pentru a te apropia de duhovnic (sau de preotul la care vrei sa te marturisesti, desi, in esenta, pentru inceput nu are o deosebita importanta la ce preot te vei marturisi, intrucat orice preot hirotonit canonic si drept-invatator are Har pentru a lega si dezlega pacatele) nu este nevoie decat de smerenie (nu "smerenie") si un de pic de pregatire duhovniceasca, de atenta cercetare launtrica. O spovedanie curata si eficienta duhovniceste este cea care se face firesc si sincer, fara mega-pregatiri gen pregatirile pentru "summitul NATO". Cand omul se simte apasat de boala si simte nevoie de grabnica vindecare - alearga la doctorul trupesc, la Urgenta... fara nici un fel de pregatire prealabila. Ai cazut - te-ai ridicat ! Iarasi ai cazut - iarasi te-ai ridicat ! Si tot asa. Aceasta nu e o joaca de-a cazutul si ridicatul. Aceasta este esenta vietii in Hristos. Dumnezeu nu-i ajuta pe soldati (crestini bineinteles) decat daca acestia vor sa castige.

Scriind aceste cateva randuri tot mai mult m-am convins ca nu sint eu cel care imi pot permite asemenea "povete". De fapt, cele despre care am scris aici nu-mi sint straine. Adica ma confrunt si eu cu astfel de ispite diavolesti si am nevoie si eu de sfaturile duhovnicilor, chiar mai mult decat multi dintre prietenii si cunoscutii mei (nu ca as fi deosebit, ci ca sint greu de inima si am nevoie sa mi se spuna de mai multe ori ca sa inteleg si sa aplic in viata). Consider ca este foarte necesar sa public (nu sa scriu, ca nu-i de nasul meu) cateva articole despre relatia ucenic (mirean) - duhovnic in ziua de astazi, fiindca observ clar cum aceasta relatie a cazut intr-o criza profunda, determinata mai ales de neintelegerea rolului duhovnicului in viata noastra de crestini. Cu iertare si Domnul sa ne intareasca in lupta cea buna !

Eram prin clasa a 5-a sau pe undeva prin vremea aia cand m-am spovedit pentru prima ora, fiind "impins" dorinta de a mai absenta o zi de la scoala, nu neaparat de constiinta incarcata de pacate pe care o aveam la 11 ani. Eram cu cativa prieteni de pe strada care mai experimentase asa ceva, copii care mergeau in fiecare duminica la Biserica din centru impreuna cu familia in timp ce eu preferam sa stau cu familia mea acasa. Deci eram total pe langa, tot ce puteam face e sa ma iau dupa ei si sa vad ce iese... se iarta sau nu? La locul faptei m-am intalnit cu multa lume cunoscuta, colegi si alti prietenii, oameni cu care intindeam o codata de cateva ore in care muream de foame, ca cica asa se face, nu mananci pana nu se termina tot. Nu prea aveam ce sa ii zic la popa la vremea respectiva, si am scapat usor doar cu rugaciuni, trebuia sa zic"Tatal nostru..." de cateva ori.

Am fost foarte dezamagit in clasa a 9-a cand am realizat ce mare mizerie e spovedania in sine. Evident ca era a doua oara cand ajung acolo, tot folosindu-ma de prilejul de a mai scapa de o zi de la scoala. Am mers cu o gramada de colegi in biserica, intr-o zi care nu erau asa multi pacatosi dar aveam materii najpa. Pana sa ne vina randul sa ne zicem pacatele stateam ingramaditi pe un rand, impartind cateva pungi de pufuleti, si le bagam in cap la tipe ca odata ce o sa fie acoperite cu "sfantul prosop", ingenuncheate la picioarele parintelui o sa ne gandim ca o sa ii faca blow job. Chestie destul de rautacioasa pentro zi de spovedanie, deoarece am reusit sa le facem pe doua sa se razgandeasca. Noi baietii ne gandeam sa ii dam un pum in coaie la ala. Dupa ce am stat la coada mantuirii, ne-am spus pacatele si popa a inceput sa faca ceva mini slujba, ca nu a durat mai mult de vreo 5-10 minute dupa care sa ne "impartaseasca" din trupul si sangele lui Iisus. Paine si vin de proasta calitate amestecate intr-o cana mai aurita. Toata lumea trebuia sa ia din chestia aia care era impartita cu aceeasi lingurita. Atunci m-am decis ca nu mai vreau sa mi se ierte nici un pacat, mai ales vazand o baba scarboasa care luase din mizeria aia, si m-am gandit la gestul aia oribil, la cum trece lingurita respectiva prin gura pe la toti pana cand am cedat si am rupt randul inainte sa ajung din nou la popa si disparut din Biserica.

Manat de curiozitate, si de insistentele unei prietene pe care am iubit-o foarte mult, si ce nu faci din cauza asta, am incercat si faza cu dulapul unde la sfarsit iti ti se da chipsuri. Nu cred ca mai e nevoie sa ma duc la Biserica sa ma spovedesc pentu ca intotdeauna o sa ma gandesc la acea lingurita dezgustatoare si nici nu cred ca o fiu adeptul unei secte ca penticostalii, baptistii sau ce mai or fii ei, nu neaparat pentru ca ei nu practica ritualul spovedaniei dar eu nu ma consider asa pacatos. O sa vorbesc cu Dumnezeu in felul meu si o sa ma inteleaga, ca de la un pacatos la altu.

Sa fiu un exemplu rau.

Fii binevenit!

Intaia pazire: Aducerea aminte a pacatelor

Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savarsit. Asa iti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: “Eu sunt Acel Care sterge pacatele tale si nu isi mai aduce aminte de faradelegile tale!” (Isaia 43, 25-26). Aceasta sa faci - adica sa-ti amintesti pacatele tale - nu ca sa-ti chinuiesti cugetul, iti spune dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia IV la Statui), ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu zburde in patimi si sa nu mai cada iarasi intr-aceleasi. Ca sa cunosti, prin aducerea aminte, marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu, ca sa-ti ierte atat de multe pacate, precum si Pavel si-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cat de mare este harul lui Dumnezeu pune Gura de Aur (Cuvantul 36 la I Corinteni).

Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cand si-o aminteste, tremura si se infricoseaza, si frica aceasta il face sa nu mai cada iarasi in aceeasi primejdie. Astfel David, si dupa ce i-au fost iertate pacatele, si le amintea intotdeauna si le avea inaintea ochilor lui. De aceea si zicea: “Si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 14).

Daca voiesti - iti spune Sfintitul Augustin - sa-si intoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea inaintea ta, sa le privesti si sa plangi pentru ele. Daca tu vei scrie si-ti vei aminti pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te incredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, Dumnezeu le va scrie si-Si va aminti de ele. Si iarasi, spune acelasi: “Caci nu este nici un alt asemenea leac, pentru iertarea pacatelor, precum neincetata lor aducere aminte si necurmata lor osandire” (Cuvantul 2, Cum ca spre folos este ca proorocirile nu sunt limpezi).

Te sfatuieste insa Sf. Marcu Pustnicul, ca atunci cand iti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa-ti amintesti de ele nu dupa felul lor, aducandu-ti in inchipuire imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fie din pricina ca, fiind tu, inca, impatimit si iubitor de placeri, poftesti iarasi la ele si te tulburi; fie ca, aducandu-ti aminte de ele, dupa chipul lor si cu durere, sa nu cazi in deznadejde.

Mai cu seama aceasta sa te feresti cand este vorba de pacatele trupesti pe care le-ai savarsit: sa nu-ti aduci in minte imprejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca iti intinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savarsit multe pacate, cu care ai maniat pe Dumnezeu.

A doua pazire: Sa fugi de ceeea ce este pricina a pacatului

A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca, potrivit cu legile filozofilor, aceleasi pricini aduc intotdeauna si aceleasi urmari. Fugi, dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si intovarasirea cu cei fara randuiala si, mai cu seama, fugi de vorba si prietenia cu oamenii cu care ai pacatuit trupeste; fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se indeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai in casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat si - pe scurt - fie ca este unul dintr-ai tai, si prieten. Caci despre acestia a vorbit Domnul: “Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena” (Matei 5, 29).

Si sa nu te increzi niciodata, zicand: eu pot sa ma intovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam. Inselator este gandul acesta, fiindca sta scris: “Nu te increde in dusmanul tau niciodata” (Isus Sirah 12, 10).

Si unii dascali sunt de parere ca acel prea intelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapanei sale, de buna seama ar fi cazut in pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea intr-insa, dar cine o indrageste, acela va cadea: “Cel ce iubeste primejdia, in primejdie va pieri” (Isus Sirah 3, 24). De aceea si dumnezeiescul Gura de Aur, spune: ” Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea intr-insele” (Cuvantul 15 la Statui).

A treia pazire: Marturisirea cea deasa aduce cinci lucruri bune

De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa incat, daca este cu putinta, sa alergi indata la duhovnic, nu doar cand vei savarsi un pacat mare si de moarte, ci si cand vei savarsi unul mic si care se iarta. Fiindca, dupa cum ranile care sunt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele, cand sunt marturisite, nu sporesc, dupa cuvantul Scararului: “Vanataile, care sunt date la iveala, nu se vor inrautati ci se vor tamadui” (Cuvantul 4, pentru ascultare).

Berzele au un obicei: cand li se strica cuibul, nu se mai duc acolo; asa si demonii fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, isi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus demonii insisi unui barbat imbunatatit, ca - adica - nu au inlesnire si nici putere impotriva cui se spovedeste des. Si pe langa acestea au mai spus ca, in vreme ce omul se afla nespovedit, toate madularele lui sunt ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a savarsi binele. Si, cand se va fi spovedit, numaidecat ele sunt dezlegate.

Si pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scaldat doar o singura data in Iordan, ci de sapte ori - decat pentru a ne invata pe toti, mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti - sa ne spovedim de sapte ori, adica des si de multe ori ( pentru ca numarul sapte se foloseste pentru: “de multe ori”, in dumnezeiasca Scriptura). Si, ne mai invata sa ne scaldam in apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca intr-insul boteza Inaintemergatorul “Botezul pocaintei, intru iertarea pacatelor” (Marcu 1, 4).

Am spus sa se marturiseasca des si prea cinstitii patriarhi si arhierei si duhovnici si preoti, ca sa rastorn obiceiul prea rau, care domneste in multe locuri, ca asemenea sfintite fete sa nu se spovedeasca. Intr-adevar, ma minunez din ce pricina se indeamna sa faca aceasta.

Daca, pe de o parte, socotesc ca ei nu fac pacate, sa ma ierte, dar socoteala aceasta a lor este gresita, fiindca Evanghelistul Ioan striga: “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine” (I Ioan 1, 8). Si, deoarece, numai Papa, ca un mincinos, si-a luat indrazneala sa se laude a fi fara de pacat dar niciodata vreunul din patriarhii sau arhiereii rasariteni.

Iar, pe de alta parte, daca socotesc ca, fiind fete sfintite, nu au datoria sa se spovedeasca des, ca si mirenii, nici aceasta socoteala a lor nu este indreptatita, fiindca dumnezeiescul Iacov, cand a spus: “Marturisiti-va unul altuia pacatele” (Iacob 5,16), nu a deosebit pe cei sfintiti de mireni, ci, de-a dreptul si fara osebire, a spus sa se spovedeasca si cei sfintiti si mirenii.

Fiindca, si doctorii cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, si prooroci de alti prooroci, cand pacatuiesc, dupa dumnezeiescul Gura de Aur, care spune: “Atunci a mers catre David Natan, prooroc catre prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tamaduieste pe sine? Ci, precum doctorii, cand se imbolnavesc, au nevoie de alti doctori, pentru ca boala le vatama mestesugul, la fel si aici” (Talmacire la Psalmul 50).

Iar daca se si rusineaza, sa ia pilda, de la arhiereul Potamon, care s-a marturisit, nu inaintea unui duhovnic, ci a unui intreg sinod. Daca un Ioan Evanghelisul a dat marturie: “Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele” (1 Ioan 1, 9), aceste sfintite marimi de ce sa nu se marturiseasca?

Pentru aceasta, prea sfinti Parinti, ma inchin voua si va rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, sa va spovediti si sa nu dati o rea pilda mirenilor, sa nu se spovedeasca nici ei. Ci precum va faceti chip al tuturor bunatatilor si pilda pentru ei, asa sa va faceti si o buna pilda pentru deasa marturisire. Ca si Simeon al Tesalonicului spune ca arhiereii si preotii trebuie sa slujeasca si sa se cuminece cu luare aminte si cu umilinta si cu marturisire.

Pentru ca deasa marturisire, pe langa ca slabeste puterea demonilor, precum am spus, mai aduce inca si alte cinci lucruri bune celui ce se marturiseste des.

Intaiul folos al marturisirii dese

Dupa cum copacii care se raresc des nu pot sa prinda radacini adanci in pamant, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adanci in inima celui ce se spovedeste des.

Sau, mai bine zis, dupa cum un copac batran si mare nu poate fi doborat dintr-o singura lovitura, tot asa un obicei si o deprindere, vechi si rele, nu le poate desradacina si nimici cu totul doar o singura suferinta a inimii - si aceea, poate, nedesavarsita - pe care a aratat-o cel ce se pocaieste, la spovedanie. Cu toate ca pacatul lui a fost iertat, prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.

Al doilea folos al marturisirii dese

Cine se spovedeste des, are mare usurinta intru a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale. Deoarece, usurandu-se neincetat de multimea pacatelor sale, prin deasa marturisire, acestea raman tot mai putine. Pentru aceasta, poate si el sa le gaseasca mai bine si sa si le aminteasca.

Iar cel care nu se marturiseste des - datorita numarului mare de pacate care se ingramadesc asupra lui nu poate nici sa le afle ca amanuntime si nici sa si le aminteasca, ci, de multe ori, uita multe si grele pacate de ale sale care, daca raman nemarturisite, raman - prin urmare - si neiertate. Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca in ceasul mortii sale, si atat de mult il va stanjeni, incat il vor trece sudorile mortii si va plange, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.

Al treilea folos al marturisirii dese

Cel ce se marturisite des, chiar de va savarsi vreodata un pacat de moane, indata, insa, dupa ce s-a marturisit, intra in harul lui Dumnezeu, si cate fapte bune va face, il vor invrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca - sa zicem - savarseste si el acelasi pacat de moarte si nu alearga neintarziat sa se spovedeasca, cata vreme ramane nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine: posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i castiga plata si viata vesnica Pentru ca sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este inceputul si temelia tuturor faptelor care duc la mantuire.

Al patrulea folos al marturisirii dese

Cel ce se marturiseste des este mai incredintat ca moartea il va afla in harul lui Dumnezeu si astfel ca va fi mantuit. Si diavolul, care este pururi obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor, cum spune Marele Vasile (in talcuirea Psalmului 7) si inca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvantul: “Vine si stapanitorul acestei lumi si el nu are nimic in Mine” (Ioan 14, 30), si diavolul, zice, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic, fiindca acesta i-a luat-o inainte, si socotelile lui sunt limpezi, iar catastifele lui sunt bine cumpanite, datorita desei marturisiri.

Iar cel ce nu se spovedeste des, este foarte cu putinta sa moara nespovedit si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta in pacat si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.

Al cincilea folos al marturisirii dese

Al cincilea si cel din urma folos pe care il pricinuieste deasa marturisire, este ca ii impiedica si-i infraneaza pe oameni de la pacat. Fiindca, cel ce se spovedeste des, cand isi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca isi are gandul la pacat, este impiedicat, socotind rusinea pe care o va simti cand se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic.

Pentru aceasta si Sf. Ioan Scararul a scris: “Nimic nu da diavolilor si gandurilor vinovate atata putere asupra noastra, cat faptul de a le lasa pe acestea - nemarturisite - sa fie hranite in inima”. Si, iarasi, “Un suflet care intelege marturisirea este oprit, ca de un frau, sa mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savarsim fara sfiala, cum ar fi in intuneric” (Cuvantul 4).

De aceea, acelasi Sfant graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o descrie, ca ei aveau cate o tablita atarnata de cingatoarea lor, pe care isi scriau gandurile in fiecare zi si le spuneau, spovedindu-se, acelui mare staret.

Asadar, frate al meu pacatos, afland de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cat mai des mergi la aceasta baie, cu atat te vei curata. Nu amana timpul potrivit zicand: sa fac acest lucru si pe urma merg sa ma spovedesc. Fiindca Dumnezeu, desi de multe ori se arata indelung rabdator, dar totdeauna soseste la timp. “Sa nu zici: Am pacatuit si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este indelung-rabdator. Ca mila si mania de la El sunt si peste cei pacatosi se va odihni mania Lui” (Isus Sirah 5, 4 si 7).

Adu-ti aminte mereu de Samson, care desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care il legasera cei de alt neam cu el, dar, a patra oara, n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. “Voi face ca mai inainte si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul se departase de el” (Judecatori 16,20).

Asa si tu, frate, cu toate ca o data si de doua ori si de trei ori, pacatuind si zabovind sa te indrepti si sa te spovedesti, mai tarziu te-ai invrednicit sa te spovedesti si sa te indrepti. Dar daca a patra oara pacatuind, amani vremea potrivita pentru martusirire, poate ca nu te vei mai invrednici de ea, ci vei muri nespovedit. Care lucru sa dea Domnul sa nu se intample niciodata vreunui crestin.

A patra pazire: Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi

Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de apoi ale tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la infricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea, aminte si teama de acestea patru, se fac intru tine ca un frau puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfant prin Sirah: “in tot ce faci, adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata” (7, 38).

Asadar, atunci cand gandul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale se lupta cu tine si te indeamna sa pacatuiesti, intai pune in fata ta moartea si cugeta ca insusi acest trup al tau, care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure, sau sa savarseasca vreun pacat, acesta va sa moara si sa-si piarda frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui si sa ajunga un hoit, slut, fara de chip, fara frumusete, fara suflet.

Gandeste ca acesta are sa fie inmormantat intr-un mormant prea intunecat si acolo are sa se risipeasca si sa ajunga hrana viermilor, imputiciune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cata spaima, cata durere, cata groaza vei incerca atunci cand sufletul ti se desparte de trup, cand iti stau in preajma diavolii ca sa te rapeasca, si nu se afla nimeni ca sa te ajute.

Sa iei aminte ca acelasi lucra are sa se intample si acelui ins cu care doresti sa savarsesti pacatul. Fiindca acest trup pe care acum tu il iubesti si-l poftesti atat de mult, peste putin are sa se faca - dupa moarte -deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si imputiciune.

Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca insasi moartea este ca un fur atat de neasteptat, incat nu stii niciodata cand vine la tine. Se poate sa vina in aceasta zi, in acest ceas, in aceasta clipa si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pana seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: “Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului” (Matei 25,13).

Trage invatatura din acestea, frate al meu, si spune asa in sinea ta: daca eu am sa mor si poate de o moarte napraznica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci daca ma voi bucura de toate placerile lumii? Ce voi castiga daca savarsesc acest pacat? Ce-mi va ramane, daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi inapoia mea, satano, si tu, gand viclean; nu vreau sa te ascult si sa cad in pacat!

In al doilea rand, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti in fata ziua infricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor intampla atunci, cum, adica, cerul se va infasura ca o hartie, cum stelele vor cadea din cer; cum soarele si luna se vor intuneca; muntii si colinele se vor topi ca ceara; marea se va spaimanta si va scadea; stihiile vor arde; pamantul se va cutremura; mormintele se vor deschide si vor invia toti oamenii, de la Adam pana la sfarsitul lumii, ca sa se infatiseze inaintea infricosatului Judecator; cum de frica se vor clinti pana si ingerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmand sa dea socoteala in amanunt pentru faptele lui rele pe care le-a savarsit si pentru gandurile rele pe care le-a gandit.

Asadar, pacatosule, asa sa graiesti gandului tau: daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, in ziua si in ceasul acela infricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel Judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah! cata teama si cutremur voi incerca, nenorocitul de mine. Vai! vai! cum voi putea sa ma tin pe picioare, cand voi auzi hotararea aceea cutremuratoare: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentm ingerii lui”. Vai! vai! cata rusine voi incerca atunci, cand voi sta gol, dat in vileag, inaintea a toata acea adunare a intregii lumi: a ingerilor, a sfintilor, a dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea.

Desigur, neputand sa indur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu mai ma arat in ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea infricosat Judecator: “Strigand muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti pe noi de fata Celui ce sade pe tron si de mania Mielului” (Apocalipsa 6, 16).

De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune inaintea ta toate felurile infricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, intunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plansetul cel nemangaiat, scrasnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite.

Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea intovarasit cu insisi acei demoni, dusmanii tai, pe care ii urasti atat de mult, pentru ca ti-au pricinuit atatea suferinte. Lucru care este mai cumplit decat celelalte feluri de pedeapsa, potrivit cu Sf. Maxim. Caci, spune acesta, in cuvantul de sfatuire catre Gheorghe eparhul Africii, urmatoarele: “Si, ceea ce este mai josnic intre toate si mai greu de spus cu adevarat, lucra pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atat mai mult sa-l indur (izbaveste-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si demonii sai vicleni, care sa tina o vesnicie. Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea deapurari impreuna cei ce urasc cu cei ce sunt urati”.

Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor, nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci in vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va pune capat vreodata.

Asadar, asa sa-ti vorbesti in tine insuti: daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu, cand iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, indepartarea vesnica de Dumnezeu, care este tot ce e mai launtric in fiinta mea? Daca eu nu pot indura sa fiu aruncat doar pentru un ceas intr-un cuptor, chiar daca mai inainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie in cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatosule, care ma stanjenesti!

Nu, nu te voi savarsi, si pentru o singura marunta placere sa dobandesc o vesnicie de suferinte si sa plang, nemangaiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: “Doar am gustat putina miere cu varful toiagului pe care il aveam in mana, si iata trebuie sa mor” (IRegi 14, 43).

A cincea pazire: Cunoasterea pacatului

A cincea pazire foloseste-o, frate, cunoscand bine ce lucru rau este pacatul si, mai ales, cel de moarte. Fiindca toti oamenii pentru aceasta savarsesc pacatul, fiindca nu stiu cat de mare rau este. De aceea si in multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se simteau nesocotiti si nestiutori.

Astfel, noi aici iti vom da putinta sa cunosti rautatea pacatului, nu in deplinatatea lui, fiindca nici o minte nu poate sa-l inteleaga pe deplin: “Greselile cine le va pricepe?” (Psalmul 18, 13), ci numai cat este cu putinta:
1. Din insusi pacatul.
2. Din imprejurarile lui.
3. Dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1. Cunoasterea pacatului din el insusi

Si, deci, ca sa incepem cu pacatul, in el insusi, este un rau nemarginit, fiindca este o ocara fata de Dumnezeu cel nemarginit si o defaimare a nemarginitei Sale maretii. Deoarece, atunci cand - sa zicem - tu ai sa savarsesti un omor, sau curvie, sau furtisag, sau vreun alt pacat, gandeste-te ca Dumnezeu sta de o parte a ta si diavolul de cealalta parte.

Dumnezeu iti spune: omule, sa nu faci acest pacat, fiindca este ceva impotriva legii Mele, fiindca - daca nu-l vei face - vei castiga un Rai vesnic, iar daca il vei face vei dobandi o pedeapsa vesnica. Diavolul, iarasi, iti spune: savarseste acest pacat si nu mai tine seama nici de ocara pe care acesta i-o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei capata mai pe urma.

Tu, asadar, daca vei asculta de diavol si vei savarsi acest pacat, ce faci? Aduci ocara lui Dumnezeu, dispretuiesti Legea Sa, injosesti maretia Sa, si daca nu cu vorba, insa cu fapta se vede ca-I spui cuvintele lui Iov: “Ii spun Domnului: in laturi de la mine, nu vreau sa cunosc caile Tale” (21,14). Mie nu-mi pasa de Tine, eu nu doresc Raiul Tau, nu pun pret pe pedeapsa Ta, nu ma tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept stapan al meu. Pentru aceasta nu vreau sa ascult glasul si porunca Ta. Asemanandu-te si tu cu incapatanatul Faraon, care spune: “Cine este acela Domnul ca sa-I ascult glasul. Nu cunosc pe Domnul” (Iesirea 5, 2).

In acest chip, deci, ocarand si dispretuind pe Dumnezeu, gresesti intru toate, precum sta scris in Lauda celor trei tineri: “Gresit-am intru toate”. Fiindca dispretuiesti pe Datatorul legii, nevoind sa pazesti legea Lui; il dispretuiesti pe Stapan, nesupunandu-te stapanirii Lui. il dispresuiesti pe Atoatefacatorul, intorcand impotriva Lui fiinta ta, mintea ta, vointa ta si toate cate le-ai primit de la El.

Gresesti intru toate, fiindca il dispretuiesti pe El, ca si cum n-ar fi telul nostru cel mai de pe urma, neingrijindu-te de fericirea pe care ti-a fagaduit-o; il dispretuiesti, ca si cum n-ar fi Rascumparatorul, nesocotind sangele pe care l-a varsat si moartea dureroasa pe care a suferit-o pentru tine. Il dispretuiesti ca si cum n-ar fi Judecatorul, netemandu-te de infricosata Lui hotarare, nici de mania Lui, nici de pedepsele Lui. il dispretuiesti, ca si cum n-ar fi un prieten, nedorind prietenia Lui, nici darurile Lui. il dispretuiesti ca si cum nu ar fi Tatal, lepadandu-te de mostenirea Lui si de vrednicia de a fi intre cei infiati de El.

Gresesti intru toate, fiindca dispretuiesti milostivirea Lui, folosindu-te de ea ca de o unealta, ca sa pacatuiesti fara nici o infranare. ii dispretuiesti bunatatea Lui facand-o sa te rabde pe tine, cel ce te-ai lepadat de El, si sa-ti slujeasca la acele fapte pe care ea le impiedica. Ii dispretuiesti dreptatea Lui, nesocotind pedepsele la care aceasta ii supune, in toata lumea, pe atatia si atatia nelegiuiti cum esti si tu. Dispretuiesti vesnicia Lui, faptuind pacatul care, daca ar fi vreun mijloc sa strice fiintele lui Dumnezeu si toata maretia Lui, precum si marirea si viata si imparatia Lui, pacatul tau le-ar strica pe toate acestea.

Si, ca sa vorbesc pe scurt, tu in toate pacatuiesti, fiindca dispretuiesti toate insusirile, intru totul desavarsite, prea frumoase si nemarginite ale lui Dumnezeu, si folosesti toate bunatatile firii si toate bunatatile dumnezeiescului Sau har, ca si cum ar fi tot atatea arme, cu care sa te lupti cu insusi Acela care ti le-a daruit. O, trufie nesabuita! O, dispret fara de margini!

Deci, pe cat de nemarginite sunt desavarsirile si bunatatile lui Dumnezeu, pe cat de multe sunt harismele, cele firesti si cele mai presus de fire, cele de obste si cele impartite, cele ascunse si cele vadite, pe care Dumnezeu ti le-a harazit tie ca om, pe atat de nemarginita este rautatea pacatului tau, omule, rautate care dispretuieste si defaima pe toate acestea.

Ca acestea nu sunt niste ganduri oarecare, ci adevaruri fara tagada, insusi Dumnezeu da marturie, uneori plangandu-Se si spunand despre pacatosi ca au incalcat Legea Sa si ca l-au nesocotit: “Ei sunt ca un om care a calcat asezamantul Meu; acolo M-au nesocotit” (Osea 6,7). Alteori spunand ca i-a nascut si i-a crescut pe cei care il ocarasc: “Nascut-am feciori si i-am crescut, iar ei s-au razvratit impotriva Mea” (Isaia 1, 2). Si altadata, zicand ca El ii iubeste ca un iubitor si ei il dispretuiesc si-L urasc: “Intocmai cum femeia necredincioasa inseala pe iubitul sau, asa si voi, casa lui Israel, v-ati purtat cu inselaciune fata de Mine” (Ieremia 3, 20). Iar alte ori, ca mania si trufia lor I se impotrivesc Lui. “Intaratarea