că s-a'ntamplat şi-a fost e-un lucru bun,

istoria (lor) e-o formă de contur şi-o umbră amintirii de prezent.

mă folosesc de-a lor şablon ca de o poartă pe care intru cateodată larg iar cateodată stramt.

***

cu ani puţini, sandale ude şi un toiag de lemn tăiam lăţimea de hotar prin rau, iar mersul meu curgea istoria mea...

se întalnesc din nou 'nacelaşi loc (fără să fie şi acelaşi timp) toiagul, raul şi-al meu mers (fără să fiu acelaşi eu), iar mersul e întors şi emoţionat.

ca doi boboci pe-acelaşi ram am fost, însă m-am rupt şi l-am lăsat lipsit şi înşelat, doi gemeni ce-au ajuns atat de diferiţi, dar totuşi fraţi.

că am plecat e cert, cu pumnii goi şi fără plan, puţin religios; şi mă întreb, religia mea s-a trasnformat sau eu? că m-am rugat, eu care n-o făceam; şi ce-am promis am dat, eu care înşelam, şi am muncit, eu care am iubit caştig uşor...

mă doare şoldul drept; azinoapte n-am închis un ochi şi m-am bătut... am dat din mine tot ce-a fost de dat şi L-am ţinut ca niciodată pan' acum;

mi-e mersul şchiopătat căci m-a lovit,

căci L-am ţinut,

şi nelăsat,

cand a plecat m-a binecuvîntat

în mersul Lui şi-n mersul meu...

tanjirea-i ca o foame
durerea-i ca o sete
speranta-i ca o apa
ce-alina si adapa
in lacrima e plansul
trairea ce se varsa
in vestea buna-i mana
ce-apuca si revarsa
in ochii plini de ura e-o noapte fara stele
in dragoste-i lumina
ce vede cele bune ascunse printre rele
ca funiile e cearta
ca lantul libertatii
iertarea-i o cheita:
o lovitura sortii...

considerand moartea si invierea lui Isus Cristos un fapt istoric, dovada suprema ca Dumnezeu a facut ispasire pentru pacatele omenirii prin jertfa de la cruce a Fiului Sau, evenimentul de temelie al religiei crestine si a sperantei ca exista inviere si viata dupa plecarea din lumea aceasta, scriu "patania" unui pastor in duminica de Paste

era deci un pastor care iubea fotbalul si nu rata nici un meci. intamplarea a facut ca in sambata dinaintea Pastelui sa stea pana seara tarziu la televizor prins de microbul sportului preferat.

dimineata s/a sculat (putin cam somnoros :) ), s/a imbracat frumos si impreuna cu familia s/a dus la biserica sa sarbatoreasca impreuna cu intreaga congregatie invierea lui Cristos. a venit si timpul sa predice (era slujba lui) si a citit din evanghelia dupa Ioan pasajul acela in care Petru si Ioan alearga la mormantul gol nestiind ce sa creada despre vestea invierii lui Cristos:

a se citi rar/ normal la inceput, apoi din ce in ce mai repede, asa cum a citit el:

Petru si Ioan alearga spre mormant. Alearga amandoi impreuna...Ioan alearga mai tare si il depaseste pe Petru, Petru alearga si el dar  nu reuseste sa il ajunga pe Ioan...Ioan alearga intra in mormant...mormantul GOOOOOLLLLLLLL!

Va doresc un Paste fericit tuturor, PLLLIIIIIINNNNN de bucuria invierii Lui! :)

Ai făcut altar din două lemne 

şi-ai legat iar cerul de pământ

Te-ai făcut o punte peste stele, 

legământ semnat în sânge sfânt.

A tremurat pământul de groaza 

poverii ce-o purtai pe umeri goi

Judecătorul şi-a rostit osânda. 

Te-a legat de moarte cu un cui;

Iubind, 

spre răsărit Tu ai întins o mână

Iar cealaltă s-a încleştat de-apus

Coroană de sârmă înghimpată

ca gard peste frunte ţi-au pus.

Le-a fost frică de ce era după

Si dop de piatra la gură au adus

Cuvintele şi-au revărsat ecoul

Dând piatra in lături

Fără vorbă

Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!

Ca un pilon, un stâlp statornic al învăţării lui Isus.

Nu doar de sus ci prin istorie, a anilor mormane din veacurile sure

În crunta’mpotrivirea a minţilor fireşti

Cuvintele-au format coloane. A fericirii temelie

Printre coloanele lumeşti.

Le-a înălţat pe-un deal din lume ce-l poate vizita oricine

Prin geografice locaţii, sau buchisite printre file.

Vai greu ne vine s-acceptăm, şi e cumplit de grea schimbarea

Dar dacă surpi betoane seci parcă schimbi picurii cu marea.

Pe un pilon, din cap în cap, cioplit în slove înţelese

Precum columna mult cioplita, simţind din veacuri biruinţa

De la-nceput pân’ la sfârşit

Primul pilon este credinţa.

Dar cum ar sta deasupra lui în tremuri sfinte fericirea

Dacă pe lângă el n-ar fi, precum citim şi-acum în file

Ca apogeu al existenţei, de la’nceput pân’ la sfârşit

Ce’lalt pilon numit iubire. 

A fost scrisă pe pietre cu deget de foc ca primă şi mare poruncă

Priveşte spre stele, priveşte şi-n jos

Te-nchină, contemplă, iubeşte, valoarea-i eternă şi-adâncă.

De zică că nu poţi, cămara ţi-e goală, 

Te uită cum norul se zbate

Picurii mari de rouă şi trudă ogoru-ţi adapă şi udă

Făr’ să te-ntrebe de rău eşti sau bun, golindu-se tot făr’ de ciudă. 

Şi soare şi aer, şi râuri şi tot

Ţi-s date şi ţie şi mie

Ştiind că eşti orb şi bolnav şi sărac

Iubirea cea mare ce el ne-a purtat, ne este odihnă în trudă.

Unindu-ţi paşii tăi pe drum te întâlneşti cu-n oarecare

Şi-o mare lipsă de avânt îi stă povară

În spinare. 

Iubire-nseamnă ca să dai puţinul tău, cu bucurie

Şi-n slăbiciune să goleşti şi să te umpli cu tărie. 

Şi stând deasupra învăţăturii, din lipsa lui să nu-ţi faci parte

Te sprijineşte în cuvânt

În vorbă, ’n faptă, în gândire. Când alţii iau, aşteaptă, vând...

Tu fi ferice prin iubire!

Şi a crescut iarba pe deal de zeci de ori şi înc’o mie, însă

Citind se’nalţă clar acest pilon numit iubire. 

pe o tavă întinsă cu colţuri sub formă de cercuri

şi cercurile au încpeut să se răsucească în linii drepte

şi lungi cu noduri pană la cer.

 cădeau zarurile

şi feţele lor se loveau cu zbierăte de tavă şi goneau bube mici ce dispăreau şi apăreau la loc

s-a întins peste tavă un şerveţel de catifea

şi aşa a apărut teatrul; prima cortină

şi bubele de pe feţele zarurilor care tot apăreau

şi fiecare şervet dureros împins de rostogolul zarurilor

ce strigau soarta! soarta!

 :) emanaţie a prietenului meu Cătălin P.

Dar ştiu că tu mă ştii puţin.

Cum eu mă ştiu nu ştiu de când încerc

Mai mult să ştiu din cât mă ştiu,

Dar ştiu că tu încerci ca să mă ştii

aşa cum mă ştiu eu

Chiar dacă eu

nu ştiu nici cât mă ştiu nici cât mă ştii,

Să ştii!

la capătul îndepărtat şi negru nu curge nici o rază

cei de la administraţia luminii au închis robinetul

nu se vede decat un strop  ce stă să cadă fără să se ştie ce o să întample după...

ochii se opresc în colţul stang, apoi în cel drept, nepricepuţi la socoteli;

pas cu pas stropul e stropi

robinetul o roată pe care merg

ce se învarte prinsă de paşi

lăsand prin palnia capătului îndepărtat şi negru să curgă materia primă a celor de la administraţia luminii

tot mai mult

Curajul nu-i deloc absenţa fricii. E încăpăţânarea de-a’nainta!”

Dai de-un loc, apuci o lopată

Din picioare, foame şi fier

Tot ce ştii

Faci o groapă.

Mormânt pentru aşteptările tale 

Cuib de bolovani

Setea arde

În tine ţi-e fruntea sudoare

Băltoacă

Pământ plin de gropi

Ele lipsă de tine

Trudă deşartă

Coli de ţărână

Nu mă sperie volumele voastre

Locul în care vă odihniţi praful 

 mi-e mână.

O să vă sap, o să vă sap, 

o să vă sap

Să fie fântână!

ce alte sintagme (legate sau nu de inima) va vin in minte?????

Norii gândurilor noastre înnegresc a vieţii rază

şi cereasca ei căldură care se revarsă-n zâmbet ne îngheaţă în privire.

Umbra-i început de noapte, libertatea-i îngrădire.

Vorba curge greu şi parcă `n-urma ei doar ran`apare,

Viaţa pare fără noimă. Şi-ncet, făr` a da de ştire,

bezna se revarsă-n alţii semănând nefericire.

 Dac-am fi singuri pe lume, condamnaţi am fi de-a pururi.

Nici un vânt de alte gânduri n-ar începe ca să bată,

Gându` nost l-am bate-n cuie,gândul ne-ar fi lumea toată.

Când in zarea altor gânduri vântul bate numai soare

Norii se prefac în picuri, sau dispar in depărtare,

Norii curg ca nişte raze stropi de binecuvântare. ]]> http://calatorru.wordpress.com/2008/02/14/eu-nam-chef-sa-scriu-despre-valentines/ Thu, 14 Feb 2008 23:07:10 +0000 calatorru http://calatorru.wordpress.com/2008/02/14/eu-nam-chef-sa-scriu-despre-valentines/ prea scriu toti, si oricum a trecut:)