Cartea, desi are peste 700 de pagini, este usor de citit, ca orice roman semnat de Stephen King dealtfel. Eu l-am considerat, poate si din cauza ca nu am mai citit de mult ceva scris de Stephen King, usor mai sangeros decat celelalte carti ale sale. Pe de alta parte, reactia mea a fost de asemenea natura si din cauza subiectului ales, sau mai bine-zis din cauza victimelor alese de Stephen King.

Se pare ca acest roman este cel de mijloc intr-o trilogie inceputa cu "Talismanul", trilogie ce seamana foarte mult cu "Stapanul inelelor". Numai ca aceasta trilogie nu v-as recomanda-o pentru copii vostri, avand in vedere descrierile prezentate. As spune ca este varianta pentru adultii iubitori de horror a trilogiei "Stapanul inelelor".

Povestea este relativ simpla: intr-un mic orasel tipic american au loc o serie de crime odioase ce par sa fie imitate exact dupa cele ale unui celebru criminal mort de 77 de ani. Celebrul detectiv Jack Sawyer este rugat de seful politiei locale sa il ajute in aceasta ancheta ce scapa de sub control. Dar cum nimic nu este ceea ce pare, va las sa descoperiti lumea de fantezie horror ce este tesuta de catre abilul Stephen King in jurul acestei povesti aparent clasice.

Evident ca aici nu pot vorbi de profunzimea scrierii sau de adevaratele intentii ale autorului, din moment ce romanul este ceea ce se poate citi la prima mana(grozava exprimare!), un roman horror relativ bine scris, antrenant si usor de citit.

Ceea ce am descoperit ca ma deranjeaza oarecum este pierderea printre mii de detalii si descrieri mai ales la inceput, cand nimic nu prea are sens. Mai tarziu intelegi aceste iesiri in miriste ale naratiunii, dar daca nu ai fost atent de la bun inceput, va trebui sa recitesti anumite pasaje. Faptul ca este o continuare a romanului "Talismanul" nu impiedica intelegerea povestii. Oricum primesti destule detalii ca sa ai o idee despre prima parte din ce, probabil, se vrea o trilogie. Povestea din acest roman este de sine statatoare, astfel incat nu dispera daca o citesti cum am facut eu.

Per total merita citita, iar pentru fanii genului sau/si ai lui Stephen King, merita si cumparata. Alte informatii pe Wiki  si pe site-ul editurii Nemira.

Cateodata ma apuca o pofta nebuna de a parasi complet realitatea si de a intra in cele mai ireale, mai fanteziste lumi posibile. In acele momente nu mai suport "literatura grea" sau cea care are legatura cu realitate inconjuratoare. Nu vreau sa citesc despre oameni asemanatori cu mine sau cu cei din jurul meu, nu vreau sa aflu drame psihologice profunde, nu am chef de clasicism, realism, modernism, postmodernism etc. etc. etc. Vreau pur si simplu sa evadez, sa ma plimb printre eroi, zane, elfi, sa ma scufund pur si simplu in tinuturi magice.

In unul dintre aceste momente de saturatie de real am intrat in lumea "stapanilor de inele". Am facut chiar spargere in buget pentru a-mi cumparat toate cele trei volume din "Stapanul inelelor" de J.R.R. Tolkien si apoi m-am inchis cateva zile in casa...si am inceput sa ratacesc...

In primul m-a fascinat geneza acestei carti a carei scriere a durat 13 ani, din 1936 pana in 1949. Cat de pasionat poate fi un autor de un anume subiect pentru a lucra un timp atat de indelungat? Si ce gust imens pentru irealitatea poate salaslui in cineva pentru a imagina atatea taramuri de basm?

Mirarea mea a crescut si mai mult in momentul in care am vazut anexele, deoarece, pe langa o serie de cronici detaliate ale diferitelor semintii care apar in actiunea romanului, apare chiar si alfabetul limbii elfilor (inventat, desigur). Oare preocupandu-te ata de mult sa inventezi o lume, te mai poti intoarce in cea reala? ...

Dintre toate popoarele de fiinte magice din romanul Stapanul inelelor, cel mai mult mi-au placut elfii, cei mai pasivi din tot romanul in aparenta, dar parand totusi ca nimic nu se petrece fara ei. Aceste fapturi superb descrise de Tolkien par a fi oarecum ireale si pentru lumea din roman, fiind un fel de fictiune in fictiune, dar se caracterizeaza totodata prin omniprezenta si omniscienta, sunt un fel de dumenezei ai acestei lumi.

A, si era sa uit de manuscris! O alta surpriza am avut atunci cand am vazut o poza facuta dupa manuscrisul romanului, care este plin de harti si de desene care infatiseaza locurile decrise in carte. Mi-ar placea tare mult sa vad originalul, dar din pacate nu se afla in Romania...

Daca vreodata veti fi prea plictisiti sau scarbiti de cotidian, nu ezitati sa trececi pe la librarie si sa cautati printre cartile de la edituara RAO acest roman...va veti intalni cu Frodo, Marry, Gandalf, Aragorn, Arwen si multi altii.

Sursa(link complet):

www.getthebigpicture.net

    M-am hotarat, de astazi imi caut nevasta. Nici urata, nici frumoasa, fara plete, nici cheloasa. Vreau sa fie normala...asta pe cat posibil. Sa stie sa gateasca...si cam atat. Desteapta sa fie ca mine...cand dorm...dar nici cand sunt treaz nu sunt mai destept. Harnic nu mai incape vorba.Imi plac persoanele harnice ca si albinele, desigur in acest caz ma refer la trantori, unul din ei sunt si eu. Doritoarele imi pot scrie...aaaa, vreti o poza! Nu am dar va pot face o idee. Pentru cele care au vazut "Stapanul inelelor", eu arat ca si Gollun, fiinta aia mica si dragalasa. Pentru cele care nu au vazut...va spun ca sunt o imperechere intre Antonio Banderas si Brad Pitt.Vorbesc uneori in soapte, insa nu pentru ca as fi tandru, ci din economie de energie. Bolnav...nu stiu daca sunt. Control medical mi-am facut numai la  corp, nu am avut ocazia sa-mi testez psihicul. Poate sunt..poate nu sunt....ma indrept spre normalitate, asta-i sigur.

Astept raspuns de la voi....am destul timp, asa ca nu va grabiti!

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.", scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var"  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  --fizică şi intelectuală--, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  --actualmente Sfântul Patron al Internetului--, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas

Când Charles Darwin nota meticulos în caietele sale observaţia că puiul de om, către luna a opta de viata extrauterină, îşi exprimă triumful individual exclamând “Aha !” ori de câte ori priveşte  imaginea lui în oglindă, funcţia speculară intra în lumea ştiinţei. Charles Darwin constata de asemenea că pruncul priveşte imaginea din oglindă şi când i se pronunţă numele : Deci un “Aha!” pe post de “Eureka !”. Interpretând observaţia darwiniană, psihologul Henri Wallon (1879-1962) afirma că funcţia speculară serveşte unei cunoaşteri a Sinelui. Oglinda fiind platforma de pe care se lansează complexificarea gândirii copilului - dar gândul complex nu-i speculaţie şi pentru adult ? “Ce n’est plus à son Moi proprioceptif  qu’il applique son nom, lorsqu’il l’entend prononcer : c’est à l’image extéroceptive que lui donne de lui-même le miroir”, adică “Nu aplică  numele său Eului proprioceptiv, ci imaginii exteroceptive date de oglindă”, scria Wallon în cartea din 1934, “Les origines du caractère chez l’enfant”.

Anterior stadiului-oglindă,  corpul copilului s-ar defini pruncului  ”...sub forma de membre disjuncte şi organe  figurate în exoscopie, precum acelea fixate în pictura vizionarului Jérôme  Bosch, în ascensiunea din secolul cincisprezece către zenitul imaginar al omului modern.”, deci trupul ca o colecţie de stări în extensiune, nu în comprehensiune,  ne lămureşte Jacques Lacan în Ecrits. Un Jacques Lacan având meritul incontestabil că restituie o legitimitate ştiinţifică psihanalizei când o defineşte ca problemă de reprezentare proprie a observatorului aflat în centrul reprezentării sale despre lume. Observatorul său fiind alt nume pentru “statuia senzualistă” a lui Condillac, însă fără armătura, reţeaua, sistemul de coordonate monadic al intelectualismului. În schimb, Henri Wallon resimţea acut lipsa de originalitate şi legitimitate ştiinţifică  a legislatorului intelectual Sigmund Freud, etichetând psihanaliza acestuia drept chintesenţă a ideologiei burgheze, iar prin act de consecvenţă logică adera la Partidul Comunist Francez !

Mărturisit inspirat de Henri Wallon, psihanalistul Jacques Lacan repeta că Eul este dintru începutul său exteroceptiv ori nu este deloc. La Jacques Lacan, care îl contrazicea uneori pe Sigmund Freud în principiile fondatoare, psihanaliza propunea o soluţie de contiguitate între structura observatorului lumii şi viziunea sa asupra lumii. Celălalt, imaginea din oglindă, ar fi situat în domeniul simbolului, chiar în semnificaţia rădăcinilor greceşti ale termenului. Dar dând valoare lucrurilor doar în contextul strict al psihanalizei, freudiană ori lacaniană, stadiul-oglindă mai arată că există jubilaţie înainte de a exista juisare : Între şase şi optsprezece luni, pus în faţa unei oglinzi plane, care nu deformează, copilul manifestă interesul şi jubilaţia stârnite de speculum.

Lacanian explicată, jubilaţia copilului la vederea imaginii sale ar fi demonstraţia manifestării individului ce se interpretează a posteriori ca un signifiant, element al discursului ce reprezintă subiectul şi îl determină pentru el însuşi. Sau, altfel spus pentru că folosind altă definiţie a Eului, imaginea sa din oglindă formează tiparul apt să organizeze ansamblul experienţelor sale fragmentare. Jubilaţia copilului când se vede în oglindă s-ar produce la acea spontană  şi naturală constituire a Eului, prin legarea inductivă a capetelor de experienţe combinată cu interpretarea deductivă a acestei noi experienţe (observarea propriei imagini în oglindă) de către Eul abia format. Până la acest punct este greu de separat vreo distincţie între conceptul wallonian şi cel lacanian privind semnificaţia celei dintâi experienţe speculare a individului, experienţă  care îl marchează, experienţă care, într-o măsură, îl creează ca individ !

Mergând însă mai departe, Lacan, psihanalistul, se desparte ca  într-o derivă continentală de Wallon, psihologul, în concepţiile despre stadiul oglindă. Une totalité unifiée, o totalitate unificată ori mai curând unificatoare, se mărginea să spună în esenţă Wallon. Însă Lacan adăuga după naşterea Individului prin oglindă – toţi sîntem într-un fel copila Alice, ne sugerează aici Lacan- şi o imediată, instantanee, neaşteptată intrudere a valorii. Deci dincolo de acel “Aha !” de coloratură  euristică, s-ar afla un distinct  “Eureka !” de coloratură societală. O confirmare, construită doar de el, a tezei proprii despre stadiul – oglindă : “C’est l’aventure originelle par où l’homme fait pour la première fois l’expérience qu’il se voit, se réfléchit et se conçoit autre qu’il n’est – dimension essentielle de l’humain qui structure toute sa vie fantasmatique.”

De unde această observabilă  şi extraordinară  apetenţă  pentru fantasmaticul constructiv la Jacques Lacan ? Ne putem întreba cât anume din gândirea şi fabulaţia lui Jacques Lacan e tributară imaginilor construite de Jérôme Bosch, picturi ce au fost, şi pentru alţii, sursă de inspiraţie productivă. “Omul copac” al lui Hieronymus Bosch nu-i înrudit oare cu personajul - copac Treebeard Fangorn din Stăpânul inelelelor ? Chiar dacă regizorul Peter Jackson nu a căutat, el însuşi, inspiraţia surselor medievale, ajungându-i, se pare, efectele speciale ale geometriilor rapid calculate cartesian, J.R.R. Tolkien a navigat pe lângă idei medievale, în lumi nadirale şi zenitale. Apoi, “Oamenii copaci” nu formează ei pădurea protectoare zugrăvită de Mihail Sadoveanu în "Genoveva de Brabant” ? Căci supranumele pictorului flamand Ieronim din veacul al XV-lea este chiar faimoasa pădure din Brabant. În alt tablou, sub penelul lui Ieronim Bosch fragmentul uman se întâmpla să fie asociat suprarealist cu fragmentul străin, dacă nu chiar de-a dreptul “alien”. Dar în descrierea psihanalitică lacaniană, stadiul-oglindă  desparte fragmentele, pentru că în ştiinţa lui Jacques Lacan lucrează “legea conservării oglinzii” ! Numai identificarea umanului cu străinul ar însemna spargerea oglinzii !

Astfel, la doi ani după studiul lui Henri Wallon despre copil şi oglindă, Jacques Lacan are sentimentul unei mari descoperiri : Funcţia speculară are şi semnificaţia unei judecăţi de valoare. Pe care o comunică, ori cel puţin încearcă să o comunice lumii, într-un  text pentru cel de al XIV-lea congres psihanalitic de la Marienbad : Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la constitution de la réalité, conçu en relation avec l'expérience et la doctrine psychanalytique. Sigmund Freud era reprezentat de cea mai mică dintre fiicele sale, Anna Freud, specializată în psihologia copilului. Lacan e întrerupt inoportun în expunerea noilor principii ale “fazei oglindă” de psihanalistul britanic Ernest Jones, cel mai fidel dintre discipolii pe care Sigmund Freud îi numea “hoarda sălbatică”. Jacques Lacan se enervează, foaia cu textul iniţial chiar s-a pierdut atunci, liniile esenţiale ale expunerii rămân doar în memoria sa, şi părăseşte congresul de la Marienbad pentru a privi spectacolul Jocurilor olimpice de la Berlin. În lumea ideilor europene, de la Emmy Noether era deja bine-ştiută corespondenţa dintre simetrie şi conservare, iar filosoful Ernst Cassirer îi arătase utilitatea de metaforă mitopoetică. Simetria alinierii, a repetării corpurilor atletice aproape identice pe un stadion ori la o mare paradă ce transforma sărăcia (cum să interpretezi altfel adunarea atâtor tineri în tenişi, maieuri şi boxeri ?) într-un pageant triumfător este considerată de Jacques Lacan ca substitut la fel de bun pentru reflexia corpului în oglindă. O chestiune de esenţă antropologică şi economică este înălţată de Lacan la rangul de principiu psihanalitic : “L’autre c’est Moi !”. Jacques Lacan pune în marile spectacole atletice perfect ordonate, deci în imagini incorporând foarte multă simetrie, văzută deja, de el şi Wallon, ca fondatoare a Eului în reflexia speculară, sursele rasismului !

Asupra Eului psihanalitic, între Lacan şi Freud constatăm concordanţa : La Freud, Eul nascent este identificat narcisismului primar ; la Jacques Lacan, Eul este un obiect libidinal narcisic. Era  moment de Hiatus Irrationalis ? Astăzi, promotorii ştiintelor umane ar vrea să ne facă să credem că nimeni n-a început să gândească înaintea lor. Este falsă această pretenţie  şi dezastruoasă în consecinţe, ne avertiza Brice Parain. “Eul” veacului XVIII şi “Eul” veacului XX marchează deosebiri majore şi contrariante. În concepţia despre Ego a veacului XVIII, omul devine conştient de sine prin unitatea apercepţiei. Apercepţia fiind antonimul abstractizării. La romanticii germani, apercepţia este dezvăluirea chipului zeiţei din Sais. Deşi apercepţia nu mobilizează prin ea însăşi organele senzoriale precum urechea, ochiul sau receptorul proprioceptiv, apercepţia utilizează totuşi resursele neuronale ale percepţiei. După felul în care a fost construit, cuvântul apercepţie arată şi dificultăţile în folosirea limbajului care face o discriminare între actele ce se raportează la realitatea materială şi cele ce se raportează la realitatea mintală. În spaţiul intelectual românesc, primul care surprindea conceptul a fost Ştefan Odobleja, care a scris febril, a scris concentrat, a scris bine şi a scris cantitativ enorm, dar care a fost cel mai puţin citit, datorită ostracizării sale de establishmentul academic.

Contrastele între cele doua tipuri de “Eu”-uri rezultă din deosebirile de metrică noţională ce separă psihanaliza de toată istoria culturală care conduce la lumea modernă, o istorie a întrebărilor, a chestiunilor fundamentale. Întrebarea e moneda cea mai puternică pe piaţa liberă a schimburilor botezată Lalangue, limbajul completat lacanian, căci şi “l'inconscient est structuré comme un langage” activat  “sitôt que tout verbe a péri dans ma gorge”, cum sugerează Lacan în sonetul Hiatus Irrationalis. Înţelegerea antică a omului centra criza oedipiană pe supărătoarea practică a Sfinxului din Beoţia de a pune întrebări, Sfinxul fiind un fel de Socrates terorizant. Dar în analiza freudiană  şi completarea lacaniană, nu întrebarea Sfinxului, ce cade sub semnul repetabilităţii, un concept drag ştiinţei moderne, produce criza, ci incestul, aflat sub semnul accidentului, pentru care cei vechi n-aveau o ştiinţă, iar cei moderni încearcă să o construiască, este apogeul crizei.

Repetabilitatea aminteşte apa care curge. Repetabilitatea permite statistica. Numărul mare al bărbaţilor beoţieni ucişi de Sfinx era o asemenea statistică, şi ea provoca teroarea. Nu accidentul înspăimântă, media induce teama. Cei întârziaţi acum într-un con de Lumină care se stinge interpretează  mitul oedipian drept avertizarea că limbajul nu-i totuşi o piaţă  liberă a schimburilor. Ei consideră ca Sfinxul care vrea să ucidă animalul ce nu-i purtător de simbol din om păzeşte de fapt intrarea în târgul tranzacţiilor conceptuale. Statistica omuciderilor din Beoţia pe vremea Sfinxului era dovada că bărbaţii beoţieni nu puteau negocia intrarea în piaţa ideilor. Din aceasta cauză, atributul “beoţian” era dat unui individ voinic şi chipeş, dar cu I.Q. minor. (Prin contrast, femeile beoţiene erau nu doar frumoase, ci şi extrem de inteligente, precum provocatoarea Corina care îl întrecea pe liricul Pindar.) Sigmund Freud ignora adesea claritatea tranşantă a iluminărilor din gândirea ilustră care l-a precedat. Astfel, un geniu matematic precum Carl Friedrich Gauss folosea epitetul beoţieni, atât de strâns legat de mitul lui Oedip ! când vorbea despre cei care nu-i înţelegeau opera ! Între cele două interpretări distincte ale mitului oedipian, care este în esenţă lui mitul Sfinxului din Beotia, se situează cumpăna apelor din lumea post- Belle Époque : separaţia între Ideologia ce continua spiritul Luminilor, pe un versant, şi toate ideologiile deformante iniţiate de secolul XIX, pe celălalt versant.

Urmărind deducţiile unui personaj, de pildă Hercule Poirot în seria de romane poliţiste ale Agathei Christie, poti afla ceva despre “sinele” sau despre personalitatea lui, căci deducţia este o legătura constitutivă între un Sine definit ca o conştiinţă de tipul Cogito ergo sum,  şi experienta sa privind lumea concretului. Dar pentru un personaj mult diferit de Hercule Poirot, cel puţin pentru motivul că nu-i caracterizat printr-un exces de înclinaţii deductive ? Dacă Sinele, Eul, leagă "capetele de experienţe", atunci se naşte speranţa că forţând cumva apercepţia într-un test psihologic intenţionat, se poate eventual revela o porţiune, pavată cu valori şi relaţii, din personalitatea individului. Acesta-i principiul testelor proiective, acceptat oficial şi de U.S. Army încă din cel de al doilea război mondial. Cele mai cunoscute şi utilizate dintre testele proiective sunt Rorschach şi TAT. Testul de Apercepţie Tematică TAT a fost dezvoltat de Christiana Drummond Morgan şi Henry Alexander Murray în deceniul 193X.

La ora actuală există discuţii privind sursa ideii testului TAT, însă convenţia majoritară favorizează prioritatea lui Murray. Preocuparea lui Henry Alexander Murray faţă de psihologie devine la el temă intelectuală dominantă după ce citeşte lucrările lui Carl Jung şi Sigmund Freud. În 1925, Murray l-a vizitat pe Carl Jung în Zürich. Va povesti mai târziu în memorii : “We talked for hours, sailing down the lake and smoking before the hearth of his Faustian retreat.” Întâlnirea cu Jung l-a determinat să aleagă psihologia ca pe o carieră. În 1927,  Murray a început să predea psihologia la Harvard University, iar între 1929 şi 1938 a fost directorul clinicii psihologice de la Harvard. Christiana Drummond Morgan (1897-1967) lucra la Harvard Psychological Clinic pe vremea când acolo a fost dezvoltat testul de apercepţie tematică. Însuşi Murray va admite jumătate de adevăr : “La început, rolul lui Chris Morgan a fost să ajute în alegerea imaginilor (căutând prin paginile revistelor etc.) : să redeseneze câteva dintre imaginile selectate ; şi să administreze testul la jumătate dintre subiecţi (ori jumătate din test la toţi subiecţii, nu-mi amintesc prea bine). Am scris articolul împreună într-un tempo rapid, în aproximativ două săptămâni.” Şi Christiana Drummond Morgan a fost puternic influenţată  în viaţa ei profesională  de analizele lui Carl Jung. Care-i natura imaginilor pe care le căuta Christiana Morgan prin reviste ? Într-o reclamă pe web găsim următoarea prezentare : “Un test proiectiv care ajută procesului de evaluare a relaţiilor interpersonale. Cele 31 de imagini enigmatice pe carduri incluse în TAT stimulează evocarea unor istorii şi descrieri de relaţii şi situaţii sociale, ajutând identificării unor tendinţe interioare dominante, emoţii, sentimente, conflicte şi complexe.”

Deci imaginile de pe carduri trebuie să fie enigmatice, dacă nu chiar ambigue. În fine, reclama de pe web ne mai dezvăluie ceva esenţial despre natura, ea însăşi ambiguă, a testului TAT : “Căutarea complexelor” arată că un test psihologic proiectiv, construit pe baza ideii despre "Eul" secolului XVIII, este folosit şi pentru a identifica trăsături, caracteristici, într-un cuvânt “complexe” ale "Eu"-lui psihanalitic definit de secolul XX ! Observăm o însemnată abatere aici de la o banală regulă de etică normativă care cere aplicarea aceleeaşi metrici noţionale când se analizează o situaţie. Cine va sesiza această contradicţie ? Prima versiune a studiului clasic realizat de Morgan şi Murray, intitulat Metodă pentru investigarea fanteziilor inconştiente,  era gata încă din anul 1934 şi a fost trimisă spre publicare la International Journal of Psycho-Analysis. Unde a fost respins de redactorul revistei, acelaşi Ernest Jones care peste doi ani va “tăia” discursul lui Jacques Lacan la Marienbad ! Sesiza Ernest Jones, el însuşi modelat în gândire de tradiţia spiritului britanic empiric, intersecţia celor două  tipuri de “Eu”-uri, considerând-o îndepărtare de la psihanaliza propriu-zisă, originară, freudiană ? Oricum, textul din 1935 a fost revizuit ţinând cont de comentariile extrem de pertinente formulate de Ernest Jones ; iar în 1935, cu titlul modificat în A Method of Investigating Fantasies : The Thematic Apperception Test,  articolul ce consemna inventarea testului TAT a fost publicat în Archives of Neurology and Psychiatry. În anul 1938, Murray şi colaboratorii vor publica Explorări ale Personalităţii, text devenit clasic, unde autorii descriu testul de apercepţie TAT. Acolo, autorii erau încă numiţi în ordinea : “Morgan şi Murray”. Când se impune prioritatea, exclusivitatea apoi, lui Murray ca autor al testului TAT ? Se pare că participarea la efortul cerut Americii în cel de al doilea război mondial va crea diferenţa între cei doi. În 1943, Murray a părăsit munca la Universitate şi clinica psihologică de la Harvard pentru o poziţie în Army Medical Corps. În cadrul corpului medical al armatei, a înfiinţat şi a condus o agenţie care selecta după criterii psihologice voluntarii cei mai potriviţi în misiuni de tip James Bond. Prin această activitate, ce dădea un suport academic îndrăznelii, Henry A. Murray va deveni, pentru psihologie, aproape ceea ce era Albert Einstein pentru fizică, în imaginaţia publicului dimensiunea profesorală  şi autoritatea lui academică vor căpăta dimensiuni uriaşe. Însăşi personalitatea lui Henry A. Murray va constitui prototipul “profesorului  cu ştiinţă  şi autoritate” din filmele de la Hollywood derulându-şi acţiunea aventuroasă  şi patriotică în cel al doilea război mondial ori chiar în Războiul Rece (să amintim doar faimosul North by Northwest al lui Alfred Hitchcock, unde personajul interpretat de Cary Grant are scene demne de James Bond doar pentru că fusese cu grijă ales prin studiul aplicativ al “profesorului”!). Ca pierdere colaterală, probabil că atunci a fost uitat numele Christianei Drummond Morgan în istoria testului de apercepţie. Însă, reamintim, amândoi erau tributari intelectual influenţei lui Carl Jung.

Cel de al doilea test proiectiv larg folosit în psihologie este Rorschach ori testul cu petele de cerneală. Desenele aleatoriu formate de petele de cerneală ori grafia petelor de cerneală, Kleksographien  în limba germană, au dat titlul unei cărţi publicate în 1857 de medicul şi pictorul german Justinius Kerner, cu poeme inspirate de imaginile create aruncând picături de cerneală pe o foaie de hârtie albă, împăturită  apoi în două. Rezultă o figură  confuză, cu simetrie bilaterală.

În spaţiul cultural de limba germană, cartea "Kleksographien” era destul de cunoscută. Ea a dat naştere şi unui joc, care îl delecta în copilărie pe Hermann Rorschach (1884-1922), fiul unui profesor elveţian de desen. Hermann Rorschach, crescut de părinţii săi într-o atmosferă intelectuală  şi artistică, dorea să devină pictor, dar a studiat medicina şi a devenit psihiatru. Citindu-l pe Sigmund Freud, revine spre asocierile stârnite de imaginile petelor de cerneală. Şi primele denumiri ale constelaţiilor au fost asemenea asocieri, dacă stelele sunt doar puncte luminoase pe foaia neagră a cerului limpede. Betelgeuze, Bellatrix, Rigel şi alte stele mai mici din preajma lor au fost asociate cu povestea vânătorului beoţian Orion. Totuşi, pe cerul astronomic ori astrologic nu întâlneşti simetria bilaterală a reflexiei speculare şi a kleksografiei. Înainte de Hermann Rorschach şi Justinius Kerner, un pictor renascentist, Leonardo da Vinci, ale cărui texte nu pot fi citite decât în oglindă, a fost primul om ce şi-a pus întrebări (ori despre care au fost puse întrebări) privind legătura dintre simetria bilaterală kleksografică  şi eventualele resorturi ascunse din firea omului. Pentru Sigmund Freud, după  Oedip, Leonardo da Vinci a fost obiectul de studiu preferat. Cu un an înainte de a muri, Rorschach publica lucrarea fundamentală : Psychodiagnostik. Unde isi prezinta metoda, legând-o de apercepţie, într-un alineat destul de abscons : “Percepţiile apar din faptul că  senzaţiile, ori grupurile de senzaţii, ecforizează imaginile memorizate ale altor grupuri de senzaţii păstrate înlăuntrul nostru. Această  ecforizare (reînviere în memorie, n.n.) produce în noi un complex de amintiri ale senzaţiilor, ale căror elemente, în virtutea prezenţei lor simultane în experienţe mai vechi, posedă o extraordinar de fină  coerenţă şi sunt diferenţiate de alte grupuri de senzaţii. În percepţie, deci, avem trei procese : senzaţia, memoria, şi asocierea. Această  identificare a unui grup omogen de senzaţii cu nişte complexe analoage, anterior dobândite, o desemnăm ca apercepţie.” În testul de apercepţie Rorschach, subiectul uman supus examinării psihiatrice este confruntat cu o situaţie în care i se cere rezolvarea unei probleme. Rezolvarea cu succes a unei probleme, vezi cazul Alexandru Macedon şi tăierea nodului gordian, presupune o strategie cu un anumit grad de violare a realităţii.

În esenţa lui benignă, testul Rorschach ar putea fi o măsură pentru evaluarea acestui grad de violare a realităţii la care este dispus individul supus testării, respectând în acelaşi timp propria sa integritate. În firmele care au angajat un psiholog, testul Rorschach este obligatoriu pentru selectarea personalului. Testul Rorschach s-a impus în societate anevoios, dar s-a impus dominator. Este tocmai ceea ce vrea să ne spuna Thomas Harris, în romanul Silence of the Lambs, transformat de Jonathan Demme în scenariu de film. În "Tăcerea mieilor”, blândul şi bine-intenţionatul profesor de psihologie analitică Henry A. Murray a fost folosit ca model pentru crearea personajului doctorului psihiatru Hannibal Lecter, un geniu al răului. Premiul Oscar primit de scenariul filmului este confirmarea relevanţei societale a testului Rorschach. Întreaga “construcţie ştiinţifică” din Tăcerea mieilor se bazează pe detaliile simbolice cu simetrie bilaterală : molia şi fluturele ale metodologiei testului Rorschach. “Ştiinţific validate”, desigur, numai de către cei care cred în valoarea testului Rorschach, sau care aleg să creadă în valoarea normativă  a testului Rorschach. Vedem, în ”Tăcerea mieilor”, mecanismul genezei şi dezvoltării groazei la intersecţia nepermisă, creatoare de grave confuzii de atitudine (umană, antropică, “alien”), între “Eul” secolului XVIII şi “Eul” psihanalitic freudian.Titus Filipas