În concepţia creştină diavolul este personificarea Răului, având ca determinare primordială orgoliul. E vorba de pietrificarea în rău a îngerilor de lumină, care datorită mândriei, au devenit generatori ai rpului, exercitând asupra omului trei acţiuni negative: 1. îl împing în ispita păcatului; 2. tulbură minţile oamenilor, aduc maladiile mentale; 3. exercită puteri şi asupra lumii materiale din jur, aducând tot felul de necazuri şi nenorociri.

Faptul ca diavolul incita la rau, despre persoanele pornite sa faca rau altora, manifestand chiar o satisfactie sadica in acest sens, se spune ca sunt "spirite diabolice". De fapt insasi sintagma "diabolic" indica etimologic "actiunea dusmanoasa spre vatamare".

Pe plan moral se poate stabili o legatura cauzala intre pacatul devenit patima si prezenta ispitei diavolului spre rau. Omul devine in patima vinovat, fiindca nu s-a opus ispitei, desi putea sa o faca si chiar sa o biruiasca.

Patima rezultata din pacat are un caracter moral, in sensul ca iti anuleaza libertatea si vointa de actiune, inrobindu-te sub puterea ei dominanta. La fel si ratiunea este subjugata, dar nu anulata. In patima omul isi pierde numai in parte discernamantul. El poate oricand avea licarirea de lumina care sa-l duca la realitatea autentica a vietii sale. Dar patima poate servi posesiei demonice atunci cand omul decade din starea de har si devine -mort- fata de Dumnezeu.

Posesia demonica intra in adancul fiintei rationale, mai ales pentru cei daruiti cu vointa proprie diavolului, cum este, de pilda, cazul lui Iuda, despre care Mantuitorul spune ca "este diavol" (Ioan 6, 70) sau al vrajitorului Elimas, despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca este "fiul diavolului" (Fapte 13, 10). Cei posedati fara voia lor sunt victime. Mintea lor este intunecata prin posesie demonica, incat puterea vointei lor este anulata.

Dar, ceea ce este foarte important de subliniat, rezida in faptul ca natura lor profunda, adica chipul lui Dumnezeu nu poate fi anulat de puterea diavolului. Poate fi intunecat, poate fi oprit sa-si arate lumina si sa-si implineasca menirea devenirii sale ca asemanare cu Dumnezeu, dar nu poate fi anulat. El ramane asemenea unei comori ascunse sub pamant, a unei lumini ascunse sub obroc. Dovada convingatoare este faptul ca prin exorcizare, adica prin alungarea diavolului, cei posedati devin intregi la minte, dispunand astfel de capacitatea de a-si duce viata in normalitate, ca si cum nu li s-ar fi intamplat nimic.

Atitudinea Mantuitorului si a Bisericii fata de posesia demonica Se cuvine sa precizam ca posesiunea demonica este sinonoma cu nebunia, in sensul ca "puternicul, infricosatul si prea iscusitul duh, duhul nimicniciei si al nefiintei" stralucitul duh - cum ii spune F.M. Dostoievski - face ca in om sa se intunece chipul lui Dumnezeu, si sa decada astfel din umanitate prin alterarea mintii si anularea puterii vointei.

Mantuitorul a avut totdeauna atitudine favorabila fata de cei posedati. El a venit sa salveze omul de sub dominatia raului, spre a-i reda chipul lui Dumnezeu. Desi intalnirea cu cei posedati a fost de multe ori dramatica, Mantuitorul nu a ezitat niciodata sa-i elibereze de sub puterea diavolului, aducandu-i la starea de normalitate, redandu-le chipul lui Dumnezeu.

Facandu-i "Intregi la minte" (Marcu 5, 15) le-a redat chipul lui Dumnezeu, integrandu-i in rosturile vietii normale. Pentru a intelege mai bine posesia demonica si exorcizarea efectuata de Mantuitorul, se cuvine sa facem un studiu de caz. Indracitii din Gedara, fiind intrebati cum se numesc, raspund: "legiune". Raspunsul insa nu este al lor. Diavolul era cel ce graia prin ei. Acestia sunt ca un fel de prizonieri ai lui, care executa mecanic ceea ce diavolul le impune. Ei nu pot nici gandi si nici intreprinde ceva din initiativa proprie.

Diavolii din ei il intreaba pe Iisus: "ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu de ai venit sa ne pierzi?". Faptul ca prin alungarea diavolului ei raman "Intregi la minte", inseamna ca prezenta diavolului in sufletul lor nu le-a putut sterge chipul lui Dumnezeu, adica natura profunda, umanul autentic, mintea si libertatea, ci doar le-a anulat posibilitatea de manifestare a lor. Deci nu putem identifica posedatul cu demonul care il poseda. Nu omul savarseste nedreptate, ci diavolul care este in el. De unde si deviza: "uraste boala, dar nu si pe bolnav!".

Aceasta a devenit, dupa cum vom vedea, o atitudine constanta de protectie si ocrotire a celor posedati in Rasaritul crestin, spre deosebire de Biserica apuseana care, identificandu-I pe cei posedati cu diavolul, a pornit secole de-a randul o actiune distrugatoare asupra lor. Inca dintru inceput Biserica a avut o atitudine precisa in favoarea eliberarii omului de sub povara apasatoare a diavolului, alcatuind rugaciuni speciale pentru cei dornici sa se uneasca cu Hristos, devenind crestini prin Taina Sfantului Botez.

Mai departe, ascetii crestini au urmarit viata celor botezati in lupta cu duhurile rele. De pilda, Diadoh, episcopul Foticeii din vechiul Epir (secolul al V-lea), combatand pe unii eretici care "au nascocit ca atat harul cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat", ne spune ca: Inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care ne renastem, diavolul este scos afara, iar harul intra inauntru.

Ca urmare, aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale.

Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercetare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. Harul se ascunde din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Din moment ce incepe cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Suntem dupa chipul lui Dumnezeu prin miscarea cugetatoare (mintea) a sufletului. Caci trupul este ca o casa a sufletului.

Deci fiindca prin greseala lui Adam nu numai trasaturile sufletului s-au intinat, ci si trupul nostru a cazut in stricaciune, Cuvantul cel Sfant al lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) s-a intrupat, daruindu-ne ca un Dumnezeu apa mantuitoare prin Botezul Sau, ca sa ne nastem din nou. Caci ne renastem prin apa, cu lucrarea Sfantului si de viata facatorului Duh.

Prin aceasta, indata ne curatim si sufletul si trupul, daca venim la Dumnezeu din toata inima. Caci Duhul Sfant, salasluindu-se in noi alunga pacatul. Deci noi alergatorii pe drumul sfintelor nevointe credem ca sarpele cel cu multe infatisari e scos afara din camarile mintii prin baia nestricaciunii. Nu trebuie sa ne miram ca dupa Botez gandim iarasi cele rele dupa cele bune. Caci baia sfinteniei sterge pata noastra de pe urma pacatului, dar nu preschimba acum putinta de a se hotari in doua feluri a vointei noastre si nici nu opreste pe diavoli sa se razboiasca sau sa ne graiasca cuvinte inselatoare.

Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am pazit cand erau in starea naturala, sa le pazim, cu puterea lui Dumnezeu, dupa ce am luat armele dreptatii. Domnul nostru ne invata in Evanghelii (Luca 11, 24; Matei 12, 44; II Petru 2, 20) ca atunci cand satana, intorcandu-se, afla casa lui maturata si goala, "atunci ia alte sapte duhuri mai rele decat el si intra si se incuiba in ea, facand cele de pe urma ale omului, mai rele decat cele dintai". De aici trebuie sa intelegem ca atata vreme cat este Duhul Sfant in noi, satana nu poate intra ca sa ramana in adancul sufletului. Dar si dumnezeiescul Pavel ne explica limpede intelesul acestei icoane.

Caci privind lucrul acesta din punct de vedere al luptei, zice: "Ma bucur dupa omul dinauntru de legea lui Dumnezeu. Dar vad alta lege in madularele mele, luptandu-se impotriva legii mintii mele si robindu-ma legii pacatului, care este in madularele mele. (Romani 7, 22.23). Iar privindu-l din latura desavarsirii, zice: "Asadar, nu mai este nici o osanda pentru cei ce umbla in Iisus Hristos, nu dupa trup, caci legea Duhului vietii m-a eliberat de legea pacatului si a mortii. (Romani 8, 1.2).

Dar zice si altundeva, ca iarasi sa ne arate ca satana razboieste sufletul ce se impartaseste de Duhul Sfant, din trup: "Stati deci tari, incingandu-va mijlocul vostru cu adevarul si imbracandu-va cu platosa dreptatii si incaltandu-va picioarele spre gatirea Evangheliei pacii, luand peste toate pavaza credintei, cu care veti putea stinge sagetile vicleanului cele aprinse, si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu." (Efeseni 6, 14-17).

Dar a lupta este altceva decat a fi dus in robie. Fiindca lucrul al doilea arata o ducere cu sila, iar cel dintai o lupta cu puteri egale. De aceea Apostolul spune ca diavolul se napusteste asupra sufletelor purtatoare de Hristos, cu sageti aprinse. Caci cel ce nu este stapan pe potrivnicul sau, are trebuinta numaidecat de sageti, ca sa-l poata birui si supune pe cel ce se lupta cu el din departare, prin trimiterea sagetilor. Deci satana, fiindca nu se poate incuiba in mintea celor ce se nevoiesc, ca mai inainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii ca prin firea usor de manuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul sau sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor.

Dupa cum vedem, ascetul nostru se refera la efectele harului Sfantului Botez, insistand cu precadere asupra luptei duhovnicesti, mai precis a posibilitatii diavolului de a poseda mintea prin partea sensibila a trupului.

Sfantul Antonie cel Mare si Sfantul Casian se refera direct la cei posedati si la atitudinea ce se cuvine sa o avem fata de acestia. Sfantul Casian arata ca: "duhul necurat cufunda si inabusa intr-o intunecime foarte deasa puterile mintii. Diavolul, care capatase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul sa intre si in sufletul acestuia, cum se vede din cuvintele: "iata, il predau in mainile tale, dar de sufletul lui sa nu te atingi, adica sa nu-i iei mintea slabindu-i locuinta sufletului, sa nu-i intuneci inteligenta si intelepciunea cand el iti rezista, inabusind cu greutatea ta partea principala a inimii lui". Sfantul Casian se refera la posesiunile demonice ca fiind acceptate de Dumnezeu, sub forma unei pedepse purificatoare a sufletului.

Referindu-se in acest sens la puterea Sfantului Macarie, care a alungat "un demon atat de rau" dintr-un om care "ducea la gura excrementele umane", arata ca acestuia "Domnul i-a trimis aceasta pedeapsa pentru purificare si ca n-a voit sa-l lase decat putin timp in aceasta pata". De aici si concluzia Sfantul Casian ca cei posedati trebuie primiti si tratati cu bunavointa si intelegere ca pe unii care fac parte din aceeasi comuniune frateasca: "De aici se intelege lamurit - spune Sfantul Casian - ca nu trebuie sa-i dispretuim si sa-i ocolim pe cei pe care-I vedem dati duhurilor necurate pentru a fi pusi la diferite incercari."

Noi trebuie sa credem in chip nestramutat doua lucruri: unul, ca nimeni nu este ispitit fara invoire de la Dumnezeu, si celalalt, ca toate care ne sunt venite de la Dumnezeu, fie ca sunt pentru moment bucurii sau necazuri, ne sunt trimise spre folosul nostru de catre Cel mai bun si devotat tata si medic. Cei cu duhuri necurate, ca si cum ar fi fost incredintati pedagogilor pentru mustruluiala, sunt supusi la cate o pedeapsa mai usoara pentru ca, plecand din lumea aceasta, sa treaca in cealalta purificati. Ei sunt, cum spune Apostolul, dati in prezent .satanei pentru uciderea carnii, pentru ca duhul nostru sa fie sanatos in ziua Domnului nostru Iisus Hristos.

La intrebarea: "- Cum se face ca-i vedem pe astfel de oameni nu numai dispretuiti si urati de toti, dar chiar tinuti departe de Sfanta impartasanie, potrivit acestor cuvinte ale Evangheliei: "Nu dati cainilor ceea ce este sfant, nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor", daca este crezut despre ei ca umilinta acestei ispite le este data spre a dobandi purificarea?" se da urmatorul raspuns: "Daca vom avea stiinta sau mai degraba credinta ca toate se fac cu ajutorul lui Dumnezeu pentru folosul sufletelor, nu numai ca nu-i vor dispretui, dar chiar ne vom ruga neincetat pentru ei, ca pentru membrele noastre, si-i vom compatimi din toata inima, cu sentiment deplin (caci "daca sufera un madular, sufera impreuna toate madularele") stiind ca fara ei, care sunt membri ai comunitatii noastre, nu ne putem desavarsi.

Iar Sfanta impartasanie nu-mi amintesc sa le fi fost interzisa vreodata. Ba mai mult, se socotea ca ea trebuie sa le fie data zilnic. Ati inteles gresit aceste cuvinte ale Evangheliei: "Nu dati cainilor ce este sfant", fiindca nu trebuie sa creada ca Sfanta impartasanie are menirea de a hrani pe om, ci ca dimpotriva, scopul ei este de a fi purificare si pavaza trupului si sufletului.

Aceasta primita de oameni, este ca un foc care arde si alunga duhurile care au intrat in oameni, si cauta sa se ascunda in membrele lor. Am vazut ca in acest chip a fost vindecat de curand si parintele Andronic, ca multi altii. Dusmanul il va asalta mai mult pe cel asediat, daca-l va vedea despartit de Doctorul cel ceresc si-l va ispiti cu atat mai des si mai primejdios, cu cat il va simti mai indepartat de leacul cel duhovnicesc".

Daca acesta este atitudinea parintilor filocalici fata de posesia demonica, ramane lipsita de motivatie pozitia adoptata de Biserica Apuseana fata de acesti nenorociti, mai ales in perioada inchizitiei. Mai intai se cuvine sa facem o scurta prezentare a modului cum a fost privit diavolul
in occidentul crestin, dupa perioada patristica. Daca in sec. al IX-lea avea infatisarea umana, in secolele care vor urma va fi prezentat ca un animal monstruos, apoi purtand aripi de liliac.

Intra si in literatura, luand forma unui balaur. Faraon, Pilat, Iuda vor deveni numele lui alegorice, iar Divina Comedie a lui Dante il prezinta ca pe o fiinta vulgara si stupida. Mai tarziu, prin secolele XIV si XV, va deveni o figura de cosmar, fiind facut responsabil de repetatele perioade de foamete si epidemii. Va apare in scene halucinate de cruzimi, desfrau si suplicii, dar putea lua si forma umana, aparand ca fiinta puternica si abila, intelept si seducator.

Dincolo de aceste realitati imaginare, este actiunea legata de puterile malefice ale diavolului, concretizate in persecutarea celor bolnavi mintal, considerandu-se ca avand legaturi cu diavolul, provocau inundatii si ciuma. Unii ca acestia erau tratati cu multa cruzime, apreciindu-se ca prin tortura si infometare diavolul din ei este pedepsit. Cruzimea a culminat cu actiunile indreptate contra vrajitoarelor, considerate de inchizitie in secolul al XIII-lea ca intretin raporturi intime cu diavolul.

Secole de-a randul a fost indreptata actiunea impotriva lor pe motiv ca practica magia neagra prin fortele malefice ale diavolului, in calitate de servitoare si aliate lui. In secolele XIV si XV, tari precum: Italia, Franta, Germania, vor emite legi care condamnau cu moartea prin ardere pe rug a vrajitoarelor. Oficial vrajitoria a fost condamnata de papa Ioan al XXII-lea, incat din secolul al XV-lea pana in secolul al XVII-lea procesele, condamnarile, torturile, executiile capitale prin innecare spanzuratoare sau ardere pe rug se tin lant. Intre 1575-1750 au fost executate peste un milion de vrajitori si vrajitoare.

De acum vor face cariera tot felul de intrigi, calomnii, delatiuni si inselatorii de tot felul, facand tot atatea victime ale inocentei. Un singur exemplu: Filip cel Frumos, regele Frantei, pentru a sechestra imensele averi ale Ordinului Templierilor ii acuza in 1312 de vrajitorie.

Nebunia si posesia demonica

Inca din cele mai vechi timpuri persoanele cu tulburari mentale erau considerate la unele popoare, precum: egipteni, evrei, chinezi, etc ca fiind posedate de duhurile rele. Pentru alungarea acestora se practicau incantatiile, magia si purgativele preparate din ierburi. Nu existau institutii de ingrijire. Cei violenti erau tinuti in izolare cumplita, ferecati in lanturi si obezi. Erau neingrijiti, biciuiti, infometati. Se luau chiar masuri de exterminare a lor prin lapidare sau ardere pe rug.

Hippocrates (460 - 377 i. Hs) a aratat pentru prima data ca tulburarile mentale sunt rezultatul unui dezechilibru al fluidelor din corp. De aici si pledoaria lui pentru un tratament uman, prin crearea unei ambiante placute, regim alimentar, exercitii fizice, masaje, bai calmante. Se aplica purgatia, iar cazurilor violente li se aplicau schingiuirile. Neexistand institutii specializate, medicii greci si romani ii ingrijeau in temple. Abia in partea a doua a Evului Mediu s-au creat primele azile pentru bolnavii psihici. In fond acestea erau inchisori, unde "detinutii" erau tratati asemenea animalelor, tinuti in lanturi in celule murdare si intunecate. Abia in 1792 Philippe Pinel autorizeaza inlaturarea lanturilor. Gestul lui a fost considerat ca fiind o adevarata aventura. Nu dupa mult timp au aparut efectele benefice.

Tratati cu bunatate, in camere insorite si curate, multora dintre ei li s-a imbunatatit starea sanatatii, incat au fost chiar eliberati din azil. Aceasta noutate care a creat senzatie in Apusul crestin, in Rasarit a fost o situatie permanenta. Institutiile de binefacere si mai ales manastirile au dus un incontestabil aport in favoarea dezmostenitilor soartei, prin rugaciune, post, psalmodiere, harul sfintitor si viata curata.

In alta ordine de idei J.C. Larchet pe buna dreptate atrage atentia ca trebuie sa deosebim nebunia de posesia demonica. In Biserica crestina primara exista harisma deosebirii duhurilor (I Corinteni 12, 11) continuata de ascetii diakritici. Unii ca acestia puteau face distinctie dintre duhuri. "E adevarat ca este deosebit de dificil" spune Larchet, de reperat interventia diabolica, de precizat modurile ei de actiune si de evaluat importanta ei. O astfel de perceptie scapa privirii profane. E nevoie de multa rugaciuni si de asceza, ca primind cineva prin Duhul darul deosebirii duhurilor, sa poata cunoaste cele ale lor: care dintre ei sunt mai putini rai, care mai rai, decat aceia si in ce uneltire se straduieste fiecare dintre ei si cum poate fi invins si scos fiecare. Caci multe sunt mestesugurile lor si multe cursele lor". Daca medicul / psihiatrul - spune J.C. Larchet - opteaza sistematic pentru ipoteza organicista si daca observatorului, a carui privire nu este exersata spiritual, ii e permis sa ezite intre aplicatia fiziologica si explicatia demonica, in ceea ce-l priveste pe omul inzestrat cu putere duhovniceasca, el nu ezita. Capacitatea lui de discernamant ii permite sa sesizeze imediat adevarata cauza a tulburarii, sa distinga ceea ce este de origine organica de ceea ce nu este, ceea ce este demonic de ceea ce este de alta natura. In - Viata lui Theodore de Sykeon - ni se prezinta mai multe cazuri de boli datorate unei actiuni demonice, fara ca bolnavul sa fie constient de ele.

"O femeie numita Irina, care, de multa vreme avea spirite necurate ascunse in ea si, ca urmare a acestei actiuni, cazuse la pat, victima a numeroase boli si atacuri, fara sa aiba ea insasi cunostinta de actiunea demonilor"; "Servitoarea unui inalt personaj avea in ea, de 28 de ani, un demon ascuns, astfel incat era mereu bolnava la pat, fara sa stie ce boala avea"; "Exista un om care zacea paralizat datorita actiunii unui demon, duhul necurat fiind ascuns in el de un numar de ani, fara sa se lase descoperit".

Theodoret al Cirului ofera exemplul unei doamne care "isi pierduse mintile" Aceasta era o actiune demonica, in timp ce medicii spuneau ca e "o boala a creierului". Sunt apoi multe cazuri de vindecari relatate in "Vietile Sfintilor" de vindecare prin exorcism. Date fiind aceste situatii delicate, parintele diakritic, daca poate defini o cauza organica, n-o face, totusi, in virtutea unei cunoasteri a organismului si a patologiei acestuia, ci indirect, prin constatarea absentei tuturor cauzelor anorganice posibile asupra carora e capabil sa aiba o cunoastere spirituala totala si imediata. Ce vede, totusi, nu spune intotdeauna: "ceea ce-l preseaza este sa actioneze, ceea ce il intereseaza, inainte de toate, este sa aduca alinare".

In cele doua cazuri relatate de Theodoret din Cir, parintele diakritic nu a spus nimic, ci le-a eliberat de boala lor. In concluzie putem spune ca nebunia este boala dereglarii psihice, cu implicatii somatice specifice, pe cand posesia demonica este o maladie spirituala manifestata prin tulburarea mintii, ce poate fi inlaturata prin exorcizare.

Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma

Este un eres, o sectă numită “penticostali”, am fost la aceştia la casa lor de rugăciune la Vicovul de Sus, la Straja, că ei ziceau că au dreptul de a boteza cu Duhul Sfant. “Cine v-a spus vouă aşa ceva, de ce atâta mândrie în capul vostru? Căci botezul cu Duhul Sfânt nu se cere la creştini, acesta numai Apostolii l-au avut, care a venit în limbi de foc şi le-a dat Apostolilor putere să vorbească în toate limbile şi să facă minuni şi să învieze morţii. Deci, pentru noi este rânduit botezul cu apă şi cu Duh Sfânt”.

Sectarii sunt ramuri rupte de la Biserica lui Hristos. La Efeseni se spune, că noi suntem Biserica lui Hristos şi mădulare în parte, pe unul l-a pus Dumnezeu Apostol, pe unul prooroc şi altele, fiecare suntem mădulare ale Bisericii, nu că noi suntem Biserica, ci mădularele Bisericii, Biserica Universală este Trupul lui Hristos. Iisus a spus că toată viţa care rămâne în El aduce roadă, iar care nu rămâne în El se taie şi se aruncă în foc.

Cu omul sectar atâta ai voie să vorbeşti: odată şi de două ori (Tit 3, 10) şi apoi să-ţi fie ca un păgân şi vameş. Sf. Ioan Evanghelistul zice, să nu-i primim în casă, nici ziua bună să nu le dăm. Sectarul spune: Uite ce scrie aici şi omul crede; aşa spun baptiştii, penticostalii şi toţi sectarii, dar n-avem voie nici să vorbim cu ei, n-avem voie să-i primim, nici să mergem la adunările lor. La adunarea lor mergi, numai dacă încerci să tragi pe cineva de acolo.

După canonul 9 şi 34 al Sinodului de la Laodiceea şi Conoanele Apostolice “Este oprită mergerea creştinilor la cimitirele lor şi la adunările sectarilor, ereticilor” Canonul 45 Apostolic, din anul 50 de la Ierusalim, “Preot, diacon, creştin, care se roagă cu ereticii - sectarii să se afurisească (blesteme), dacă a slujit cu ei să se afurisească (Preotul)” să se scoată din preoţie. Canonul 46 apostolic spune: “Episcop, preot, diacon, care botez sau jertfă ia de la ereticii sectari să se “caterisească” să i se ia preoţia”, cu atât mai mult cad sub blestem creştinii ce merg la ei.

Cum să ne purtăm cu sectarii?

“De omul eretic (sectar) după întâia şi a doua mustrare depărtează-te” (Tit 3, 10). Pe omul sectar după mustrare îl părăseşti şi-ţi este ţie ca un păgân.

Când este vorba să-l ajuţi pe fratele tău, ajuţi pe orice om din lume, e în boală, se îneacă dă-i mâna, e în primejdie ajută-l, dar când este vorba de credinţă îl urăşti, căci ei sectarii urăsc adevărul. Hristos a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”. Iar în psalmul 138 se spune: “Pe cei ce Te urăsc pe Tine, I-am urât” şi zice Psalmul: “Cu ură desăvârşită I-am urât pe ei, căci neprieteni mi s-au făcut mie”. Pentru că ei urăsc adevărul n-avem voie să-I iubim. In privinţa credinţei nu discutăm, îi spui aşa: “Mai, eu discut cu tine cel mult odată, de două ori, pe urmă îmi eşti păgân şi vameş!”

Ei zic că sunt fraţi cu noi. Eu nu sunt frate nici cu lupul, nici cu câinele, nici cu porcii, nici cu lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, nici cu leii, nici cu vulpile, eu sunt prieten numai cu oamenii, voi sectarii nu sunteţi oameni. Voi sunteţi draci fără de coarne, că voi căutaţi să distrugeţi Biserica şi să-i rupeţi pe oameni de la ea, ca să-i duceţi în iad. Măcar dracii au coarne, iar voi nu aveţi deşi faceţi ca ei.

Când am discutat aici, vine un predicator baptist din Piatra Neamţ, cu două autocare de baptişti. Era Vineri, când nu aveam vreme să vorbesc cu oamenii, căci Vinerea îi Spovedesc pe călugări. Vine la mine o femeie bătrână: Părinte, soţul meu a înnebunit acum la bătrâneţe a trecut la baptişti şi-i tâmplar. Eu zic: Adu-l încoace! Nu vrea să vină; a zis că vine numai cu predicatorul, care l-a făcut baptist pe el. Acest predicator a atras la el vreo 50 de familii, ei vin cu dolari, cu fonduri să cumpere oameni.

I-am zis femeii: Să vină cu predicatorul de vrea, eu sunt bucuros! Mă duceam la Spovedanie, vine femeia către mine: Părinte, vine soţul meu, uite acela e predicatorul, aieştea sunt toţi baptişti!
Le-am spus călugărilor, că-i Spovedesc mâine, eram cu Crucea, cu Felonul şi cu Epitrahilul şi mă duc la chilia mea să văd de vin acolo. Numai ce-i văd, că au intrat pe sală toţi. Vine şi omul cu femeia, cu şeful baptiştilor, avea un doctorat la Londra, iar celălalt în Austria, doctoratele lui, două în răutăţi!

Îi poftesc pe scaun şi-i întreb cine sunt:

- Suntem baptişti, eu am făcut studii în Anglia.

Am întrebat:

- De ce aţi venit dumneavoastră la noi?

- Am venit să-ţi arăt adevărul!

Dar eu am zis un cuvânt mai puţin politicos:

- Mi se pare că ai venit să înveţi pe popa carte.

- Am să te învăţ, a zis el.

Îi zic eu: Cum să mă înveţi tu pe mine adevărul, când tu propovăduieşti minciuna. Adevărul este o singură linie, nu pot fi două adevăruri. Hristos a spus: “Eu sunt adevărul!”. Cum poate să fie adevărul şi la dumneata şi la mine? La tine nu poate să fie adevăr, căci Biserica este de 2000 de ani, iar voi aţi ieşit ca ciupercile după ploaie. Toţi aveau Biblii de ale lor în mână. Ia să vă întreb eu pe Voi: Câţi ani au fost de la începutul lumii până la potop?

Se uită predicatorul la mine şi zice: Au fost 1500!

Zic eu: Prost ai răspuns, au fost exact 2243 de ani. Iar el a zis: unde scrie? Căci în Biblie nu scrie.
Iată aici Hronograful lui Gheorghe Chedrinos, care este tradus de pe limba caldeilor de pe timpul lui Avraam!

Câţi ani au fost predicatorule de la Adam până la Avraam? Ei n-au Sfânta Tradiţie, vor să zboare cu o aripă şi să meargă pe un picior. Îi spun eu: Au fost exact 3487 de ani.

Ia să-ţi spun eu: de la Adam şi până la ieşirea poporului evreu din Egipt, câţi ani au fost, predicatorule? Îi zic eu: Au fost 4068 ani. În anul 4108 se dau cele 10 Porunci pe Muntele Sinai. Ia să-mi spui unde era atunci Scriptura în care crezi? Unde era, mă? Cu ce s-a mântuit lumea 4108 ani? Că nu era Biblia voastră atunci?

- Zice el: A fost ceva…

- Ce este acel ceva, de la zidirea lumii şi până la Moise? Se uitau unii la alţii…

- Măi hoţule, nu te da după deget, ci spune cum îl cheamă pe acel ceva? Tot zicea că a fost ceva.,. vedeţi aşa vă îmbată de cap, aşa vă înnebuneşte, mă tu eşti predicator, mă mincinosule. Spune mă: A fost Biblia de la zidirea lumii până la Moise? N-a fost, dar a fost ceva, ai venit acasă la mine ca să-mi spui că a fost ceva, dar nu-mi spui cum îl cheamă pe acel ceva. Ce a fost?

- Apoi - a zis el - a fost o tradiţie.

- Dar vezi că se numeşte Sfânta Tradiţie, că s-a trimis prin viu grai. Ai văzut cu ce s-a ţinut credinţa timp de 4108 ani, prin grai viu din tată-n fiu. Vezi că Biblia vine după 4108 ani, dar Biblia n-a scris tot. Ai văzut că rădăcina Bibliei este Sfânta Tradiţie, ai văzut, că voi baptiştii şi toate sectele acestea protestante mergeţi cu un picior şi zburaţi cu o aripă şi nu se poate aşa? Sfânta Tradiţie este prin viu grai şi apoi, oare Scriptura s-a scris toată? Numai un rezumat din cele ce au fost transmise din Tradiţie acestea s-au scris. Pentru ce? Pentru că Moise a scris mai pe scurt istoria lumii, în Muntele Sinai. Îl auzi apoi pe Sf. loan Evanghelistul; că spune: “Sunt încă multe altele pe care le-a făcut Iisus, care de s-ar fi scris una câte una, nici în lumea aceasta n-ar fî încăput cărţile ce s-ar fi scris”. De la moartea lui Hristos, înviere şi înălţare şi până la anul 42 când s-a scris prima Evanghelie de ce s-au folosit creştinii, căci Iisus n-a scris nimic? Din Sfânta Tradiţie, din gura Apostolilor s-au scris în Evanghelie numai cele de cuviinţă, ca să le ţină minte oamenii şi să le fie de folos.

- Măi, predicatorule, ştii tu când s-au scris Evangheliile? Evanghelia de la Matei s-a scris în anul 42 după Hristos. A lui Marcu la anul 44, a lui Luca la anul 48, a lui loan la anul 65 după Hristos, iar ultima carte a Scripturii - Apocalipsa a scris-o în insula Patmos, loan Evanghelistul, la anul 96 după Hristos. Deci între anii 42-96 s-a scris tot Noul Testament. De la anul 33, 3 luni şi 20 de zile anul morţii lui Hristos până la anul 42 sunt 9 ani, vreme în care n-a fost Noul Testament, ci doar Sfânta Tradiţie despre Hristos, în Vechiul Testament 4108 ani s-a folosit lumea de Sf. Tradiţie, iar în Noul Testament, vreme de 9 ani, vezi că Sfânta Tradiţie este întâi şi apoi Scriptura?

- Apoi, alta, unde era Sâmbăta voastră, măi predicatorule, atâtea mii de ani?

Zice el:

- Avraam a păzit poruncile!

- Care porunci? - i-am zis eu. Scrie undeva ca Avraam a ţinut Sâmbăta? Arată-mi scris în Biblie, cutare, la Geneză că a ţinut Sâmbăta. Sâmbăta s-a pus zi de odihnă, când? Când au ieşit evreii din Egipt în anul 4068 şi au ajuns în pustia Sinai, prima dată când le-a spus Dumnezeu aşa: “Coaceţi ce aveţi de copt azi, frigeţi ce aveţi de fript azi, căci mâine este zi de odihnă” de-abia atunci la Ieşire se spune că a pus Dumnezeu Sâmbăta şi Sâmbăta n-a pus-o pentru toate popoarele, ci numai pentru evrei: “Amintire că aţi fost robi în Egipt şi v-am scos cu mână tare şi va fi legătură veşnică între Mine şi tine Israile” nu pentru toate popoarele. Când a venit Ezdra să zidească Ierusalimul au venit şi celelalte popoare să le ajute la zidirea Ierusalimului şi le-a spus Ezdra şi Neemia: “Voi n-aveţi făgăduinţă şi n-aveţi Sâmbătă dată de Dumnezeu, noi avem Sâmbătă dată de Dumnezeu nu voi şi de aceea nu veţi zidi împreună cu noi!” Vezi că popoarele n-au avut Sâmbătă.

- Dar oare au spus proorocii, că au să vină popoarele la credinţă şi au să aibă zi de sărbătoare?
Da!

- Unde scrie, a zis predicatorul?

- Ia caută la Ieremia 31,31: “Şi alt Testament voi încheia cu casa lui Israel, nu ca cel ce l-am încheiat pe Mantele Sinai şi altă zi de sărbătoare voi rândui poporului Meu”. Ai văzut că n-avem nevoie de sâmbătă, zice Apostolul Pavel, către Coloseni: “Nimeni să nu vă învinuiască pe voi pentru ziuă nouă, sau sărbătoare sau sâmbătă, cele vechi au trecut, toate s-au făcut noi!”. Că mutându-se preoţia s-a făcut legii mutare şi înnoire. Deci, ziua evreilor a fost Sâmbăta, iar a creştinilor este Duminica.

Ai văzut că Legea Veche şi Scriptura are ca rădăcină Sfânta Tradiţie. Auzi ce spune Apostolul Pavel către Tesaloniceni: “Mă bucur de voi, că aţi ţinut predicile (Tradiţiile)” (II Tes.)

- I-am zis predicatorului: Măi băiete, aici este o stână de oi, dar intrând în stână aţi dat peste un câine rău, voi sunteţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, la turma asta să ştiţi că eu am fost cioban, acum eu sunt câinele mănăstirii acesteia, dar de veţi sta de vorbă cu stareţul, atunci veţi vedea voi! Aţi crezut că la stâna asta nu-i nici un câine rău, iaca s-a găsit un câine. La urmă a zis predicatorul: Aşa ne socotiţi pe noi? Dar scrie, că-l vei iubi pe aproapele tău?

Dar voi sunteţi ap’roapele meu? Pe eretici, sectari, Scriptura nu-i numeşte oameni, ci câini, porci, vulpi, lupi îmbrăcaţi în piei de oi, lei însetaţi, pui de vipere, aşa sunteţi voi, cum să-i iubesc eu pe aceştia?

- Dacă-i aşa - zice predicatorul - plec!

- Trebuia să nici nu vii, nu putem iubi lupii, noi îi iubim pe oameni. Tu fiind lup am nevoie să te alung până nu te-oi mai vedea pe la stână. După ce am discutat, numai văd, că s-au dus la Biserică mai mult de jumătate din baptişti - era zi de post, Vinerea - şi au luat anaforă şi şi-au făcut cruce oamenii, dar oamenii au spus: Câte zile avem noi nu mai mergem după predicatorul acesta, care ne-a rătăcit. Iar bărbatul acelei femei, când a văzut că el nu poate răspunde la întrebări, zicea:

- Ce-ai spus, predicatorule: Că Biblia este de la începutul lumii, vezi că 4108 ani nu a fost Biblie?

A mers bătrânul acasă şi n-a mai mers la adunarea lor şi i-a zis predicatorului, că de mai vine la casa lui îl loveşte în cap. [...]

Luther era tata sectarilor din lume. Luther un călugăr de 120 kg, catolic, se căsătoreşte cu o călugăriţă Ecaterina şi apoi face protestantismul. A păţit şi el cu călugăria, ca şi vulpea cu strugurii, ca văzând Vulpea că strugurii-s dulci şi buni, dar îs sus şi nu-i putea ajunge a zis vulpea, că-s acri şi nu-s buni. Aşa a păţit Luther cu călugăria, a zis că nu mai trebuie călugări, văzând că a căzut el din călugărie, a desfiinţat monahismul - mare păcat! Mama lui Luther a fost de origine catolică, ca şi Luther la început, iar într-o zi după ce Luther s-a lepădat de catolici şi de călugărie şi şi-a făcut sectarismul lui vine să-l întrebe: “Fiul meu, ce zici tu, să mă las de catolici şi să mă fac şi eu protestantă ca tine?” Luther i-a răspuns: “De vrei să trăieşti uşor şi să mori greu fa-te protestantă ca şi mine, dar de vrei să trăieşti greu şi să mori uşor, rămâi în religia catolică!”. Văzându-şi greşala Luther, că a stricat credinţa, a zis: “Vai de mine, că rătăcirea mea nu se va sfârşi niciodată!” El şi-a dat seama de rătăcirea lui, că greşeala lui este pierzare veşnică. Asta a fost la 1514.

sursa: Bataiosu

Aşa se făcu, că era odată la vorbă moş Ion - cu Vasile, un băiat tânăr, îmbrăcat modest. Vasile ăsta, de vreun an şi jumătate o întrat la baptişti, şi după ce o grăit oleacă cu moş Ion despre varza care trebuie pusă, despre vremea de afară, despre apa din fântână, Vasile o început a trece cu vorba şi la credinţă… Şi începe el aşa vorba: „Moş Ion, dacă ai să mori, unde crez că ai să ajungi, în rai sau în iad?”. Moş Ion cugetă un pic, apoi răspunde: „Nu ştiu, măi Vasile, că-s păcătos rău, şi tare mă tem să ajung în fundu iadului…”. Vasile face o faţă zâmbitoare şi îi spune: „Dar eu am să ajung în rai!” „Da?” „Da, şi ştii de ce? Pentru că m-am pocăit.” „Şi, vreai să spui că eşti atât de drept?” „Da, nu am făcut niciun păcat după asta. Eu amu, cu baptiştii, trăiesc după Biblie, şi de aceea voi ajunge în Rai…”.

Numa asta o prins Moş Ion să audă de la neamul său… Cugetă, cugetă, cu amărăciune, apoi când îi dă o palmă din fundul grădinii, drept în obrazul stâng al lui Vasile, că acela tocmai cade pe jos. Vasile repede se scoală, se năpusteşte la moş Ion, dar nu îndrăzneşte să-i facă nimic, căci îl priveau oamenii dimprejur. Apoi Vasile se porneşte spre casă, iar moş Ion îi replică din urmă: „Ei, nu mai trăieşti tu după Biblie, Vasile… Te-am lovit în obrazul stâng, şi nu mi l-ai dat pe cel drept… Aşa că n-ai ce amăgi nici pe oameni, nici pe tine!”. Vasile se întoarce: „Moş Ion, da ce, matale mi-ai fi dat obrazul drept, dacă ţi-l loveam pe cel stâng?”, la care aude răspuns: „Măi Vasile, neam din neamul meu nu a spus că este drept şi că trăieşte aşa cum trebuie, ci întotdeauna am spus: „Sunt păcătos, Doamne, învaţă-mă să umblu după legea Ta…” şi am depus străduinţa să mergem creştineşte. Ne bazăm pe credinţa noastră, dar uităm şi de necredinţa noastră. Nu avem credinţă nici cât un bob de muştar, dar ne vrem mântuiţi. Să ne bucurăm cu lacrimi, şi să plângem în bucurie!”.

Putem învăţa câte ceva din povestioara aceasta. Noi foarte des uităm de pilda vameşului şi a fariseului… Iată, o punem aici:

„Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18 9:14)

Foarte des, neoprotestanţii se aseamănă cu fariseii care, numărându-şi virtuţile „m-am pocăit, trăiesc după Biblie etc.” – se consideră drepţi, iar mulţi ortodocşi se aseamănă cu vameşii care îşi recunosc păcatele. Desigur că sunt şi ortodocşi care pot fi în locul fariseului, sau al lui Vasile. Mulţi adaugă aici: “Hristos vorbea de Legea Veche, nu de timpurile când El a înviat”, şi consideră că ea nu e valabilă… Dar, să fim serioşi - toate pildele Lui Hristos sunt predicate în perioada Legii Vechi! Tâlcul lor este înnălţarea şi coborârea, mândria şi smerenia, care sunt valabile în toate planurile, de ce nu şi în cel al mânuirii?

De asemenea, ne mai putem smeri şi citind aceste cuvinte:

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.” (Matei 5 : 21-22)

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5 : 27-2 8)

Oare asta nu ne arată nivelul nostru? Nu suntem majoritatea curvari şi ucigaşi, vrednici de iad? Aceasta e diferenţa cea mare dintre Ortodoxie şi neoprotestantism: însăşi atitudinea faţă de mântuire, faţă de Dumnezeu.

Sursa: Despre Ortodoxie

Parintele Calistrat a venit acasa si-i spune staretului. Staretul meu era din Sfantul Munte: Ieroschimonahul Ioanichie, care m-a calugarit. El manca numai sambata si Duminica. In celelalte zile, nimic. Sambata ma intreba: "Ai oleaca de zeama de varza si oleaca de grau fiert?" El a slujit 20 de ani Sfanta Liturghie singur si se intarea numai cu Sfanta Impartasanie. Cand s-a indreptat calendarul, a postit 23 de zile. N-a gustat nimic, pana i s-au aratat Sfintii Trei lerarhi si i-au spus sa asculte de Biserica! Sa tina cum zice Biserica!

Odata slujea parintele Calistrat Bobu. Eu eram paraclisier. Anafora de la staret era alba si dulce, iar, de la parintele Calistrat, verzuie si acra. Am intrebat :

- Parinte staret, de ce cand slujeste parintele Calistrat, anafora este verzuie si acra?

- Mai, baiete, slujeste cu indoiala! S-a dus la nebuna aceea de Isidora, care a facut atatea boroboate in manastire, si ea i-a spus ca nu vine darul Duhului Sfant din cauza calendarului. Si i-am spus ca are s-o pateasca, fiindca el se indoieste ca nu vine Duhul Sfant!

Eram paraclisier. Cand a chemat harul Duhului Sfant, numai ce vede ca Agnetul s-a facut carne, curgea sange pe Sfantul Disc, pe Sfantul Antimis. Si cand se uita in potir vede sange. Ma cheama pe mine:

- Costica, ia vino incoace! Ce vezi?

- Vai, parinte Calistrat! S-a facut carne si sange! Staretul ti-a spus ca ai s-o patesti, sa nu mai crezi in calendar, caci calendarul nu-i sfant sau dogma. El este un ceas al vremii. A mai fost indreptat canonic inainte de cateva ori pana acum.

Staretul, cand a venit, a pus sa se citeasca Psaltirea la strana.

- Ei ! Acum crezi ca vine Duhul Sfant si preface Darurile?

- Iarta-ma, parinte! Si a cazut in genunchi.

- Ia uite! A venit Duhul Sfant! S-a facut carne! S-a facut sange! Te mai indoiesti de acum, parinte?

- Cred, parinte, iarta-ma!

- Ia si strange Sfintele Taine!

Si a facut cu dalta o gaura in piciorul Sfintei Mese, ca Sfanta Masa este mormantul Domnului, si a ingropat acolo Sfintele Taine. Iar potirul l-a sfintit din nou si l-a spalat la sfanta spalatoare si Sfantul Antimis, toate. Si am stat pana s-a citit Psaltirea toata, patru ore, si apoi a inceput Liturghia de la Sfanta Proscomidie : "Si unul din ostasi cu sulita in coasta..." a luat-o de acolo. Si a facut Sfanta Liturghie si nu s-a mai repetat.

- Vezi? Acum crezi?

- Cred, parinte!

Staretul i-a dat canon 40 de zile. "De ce nu crezi, cand eu iti spun, si te duci la babe sa te invete despre calendar?" Asta a fost in anul 1932. In vara anului 1932 eram aici. Eu am venit in anul 1929 aici.

- Parinte, ce-i cu cei de la Slatioara? Ei spun ca noi ne-am vandut credinta.

- Stilistii sunt caterisiti de Sfantul Sinod, ca tin mai mult la calendar decat la dogmele Bisericii si au cazut din ascultare.

- Stilistii se lauda ca ei au dreapta credinta si noi nu.

- Ei au intr-insa mandrie si nesupunere.

In vara anului 1992 au venit din Sfantul Munte staretul Manastirii Xeropotamu cu cativa calugari si au facut un pelerinaj prin tara cu Sfanta Cruce, facuta tocmai din secolul V, de imparatul Marcian si imparateasa Pulcheria, ce pastreaza o mare parte din crucea Mantuitorului. Si am sarutat Sfanta Cruce, udata cu sangele lui Hristos. De doua ori am sarutat-o.

Cei din Muntele Athos tin pe vechi. De ce nu au mers la stilisti la Slatioara, ci au mers numai la manastirile ortodoxe pe stil nou?

Au fost in multe locuri in tara si calugarii in Sfantul Munte sunt pe vechi toti; dar cand m-am dus acolo, ii blestemau pe cei din Romania pe stil vechi. Ca atonitii nu s-au rupt de ascultarea Bisericii. Ei sunt pe vechi, dar asculta de Sfantul Sinod din Grecia, doar grecii sunt pe nou, dati din anul 1924. Ei nu fac diaconi, preoti, biserici, nu fac nimic fara aprobarea Sfantului Sinod. Si mi-au zis: "Spune stilistiIor de la voi ca sunt eretici. S-au apucat sa faca manastiri si biserici fara voia Sfantului Sinod".

N-am fost eu acolo? N-am slujit cu ei? Cei de pe vechi nu slujesc cu noi, dar cei din Athos au slujit. Ne-am impartasit cu ei. Ii au ca pe niste pagani pe cei cu stilul vechi de la noi. Raman exact ca lipovenii din Rusia!

Calendarul nu-i sfant! M-am dus la instalarea mitropolitului la Iasi si le-am vorbit. Am vorbit in mitropolie de atatea ori, erau mii de oameni. Erau episcopi si mitropoliti, dar m-au pus pe mine sa vorbesc. La sala de mese, unde erau atatea oficialitati, am vorbit aproape o ora.

A doua zi am vorbit la Facultatea de Teologie din Iasi si le-am aratat cum calendarul vechi a mai fost indreptat pana acum. Le-am aratat si anul si luna si timpul; si cand va mai ramanea in urma - cum spune in Pidalion -, iar se va indrepta. Calendarul este un ceas al vremii.

Pentru calendar sa ne sfadim?

sursa

Stareţul: Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, pâna la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (Începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării.

Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr - şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni.

Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, "ca să se mărturisească numelui" Domnului (Ps. 141, 7). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneste (Ps. 142, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (1Tim. 6, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este "trupul şi sângele", care "nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este "învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns.

Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare" (Începutul Cuvântului al 3-lea).

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut, minciuna (Fac. 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi.

Cuvântul "dintru început" arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor.

Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos! Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei - protopărinţii! Protopărinţii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră:

"Şarpele m-a amăgit", a zis ea, "şi am mâncat" (Fac. 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde "cu voie şi fără voie" spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. "Cu voie" pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. "Fără voie" - pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică. Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.

Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.

Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, în cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Filocalia; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răscumpărat pe om.

Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; şi ca această libertate să se arate nesiluită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai inainte şi de totdeauna - minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre - aceste înrâuriri bolnăvicioase - el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor.

Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin către puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc.

Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol.

Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi, însă, care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

Ucenicul: Înşiră-mi felurile amăgirii drăceşti care se nasc din îndeletnicirea nepotrivită cu rugăciunea în chip necuvenit.

Stareţul: Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. "Dacă cineva - spune Preacuviosul Grigore Sinaitul - în încrederea în sine întemeiată pe părerea de sine, (în original se spune: "dacă visează cineva să ajungă prin părere la cele înalte". Am întrebuinţat aici o expresie lămuritoare, ca să arăt mai limpede înţelesul cuvântului părere), visează să ajungă la stări înalte de rugăciune şi a dobândit râvna nu adevărată, ci satanicească: pe acela, diavolul îl prinde repede în laturile sale, ca pe un slujitor al său".

Oricine se sileste să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în veşminte curate şi luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie şi amăgire de sine este aruncat în întunericul dinafară: în înşelarea drăcească.

"Te sfătuiesc - spunea Mantuitorul celui chemat la preoţia cea de taină - sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor "ochii tai" cei simtiti si ochii "mintii" ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste" (Apoc. 3, 18-19).

Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri, chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incredinteze darurile cele din urma.

"Oricat de inalte ar fi nevointele noastre - a spus Sfantul Ioan Scararul - daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte" (Scara, Cuvantul al 7-lea).

Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau ster-piciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi.

Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei.

Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa - asemenea lui Klopstock si lui Milton - sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea in aceasta lucrare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici una din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste - caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate - insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic" (Despre primul chip al luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1).

Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu seama in linistire. "Nu primi nicicum - spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul - daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lumina. Fii cu luare-aminte si paza! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de-ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea si instrainat, pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare - cel putin, isi descopera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare - iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare-aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetand aceea cu toata osardia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere" (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).

Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: "Amfilohie! mergi in oras si paste oile cele duhovnicesti". Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium." (Vietile Sfintilor, 23 noiembrie).

Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecerska, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeniile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna-mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska).

Monahii incercati in viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa.

Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. "Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pncmuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni" (Patericul Lavrei Pecerska).

Cat de adevarat este cuvantul! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra. "Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si inchipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere.

Cetatea incepatorilor - intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei - se afla inca sub stapanirea balaurilor. Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele viclene. Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite; demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: ingamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau - daca este Dumnezeiasca sau de la satana".

Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator - insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat vreodată să vezi pe cineva venit în stare de înşelare drăcească din pricina zburdării închipuirii în vremea rugăciunii?

Stareţul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petrersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul.

"Starea ciudată în care a ajuns funcţionarul din pricina nevoinţei - a spus cu mult bun-simţ protoiereul - ar putea fi lămurită mai lesne de nişte trăitori în mănăstire, ca unii ce sunt mai deprinşi cu amănuntele şi întâmplările neprevăzute ale nevoinţei ascetice".

Monahul s-a învoit. După oarecare vreme, funcţionarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el şi monah am fost şi eu de faţă. Funcţionarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale - că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bună-mireasmă, iar în gură o dulceaţă neobişnuită şi aşa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcţionar: "Nu v-a trecut prin gând să vă puneţi capăt zilelor?". "Cum să nu!" a răspuns funcţionarul: "m-am aruncat, deja, odată în Fontanka (un pârâu mare), dar m-au scos". S-a arătat că funcţionarul întrebuinţa acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea şi sângele, omul căpătând, între timp, o putere nemaipomenită de postire aspră şi priveghere.

La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti.

Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita.

Monahul a inceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu incapatanare. "Cum sa ma lepad de un har vadit!" - a răspuns el împotrivă.

Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare: "Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare?" Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii.

Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov). In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, presupunand ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in Manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras.

Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-l inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.

Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata?".

Monahul a răspuns: "Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite!

Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca. Vai! inceputul inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin sinucidere.

La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intaistatator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intaistatatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa".

Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: "Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult!". In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: "Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit?" si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru.

Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog: "Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti".

Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat sa-mi fie povatuitor - si o, groaza! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el - era intr-o infierbantare grozava! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca.

Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete! Vei locui in Petersburg - sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos!". "De ce asa?" a intors cuvantul atonitul. "Pentru ca - am spus eu - daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te alegi doar cu lovituri usoare".

"Inchipuie-ti - mi-a raspuns atonitul - de cate ori, deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos!" S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa.

Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea-aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap. 17).

In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: "Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1).

"Dupa ce faci pe tine incercarea - i-am spus atonitului - adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc". Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune: "Ce mi-ai facut?". "Dar ce s-a intamplat?". "Pai cum am inceput sa ma rog cu luare-aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele".

Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83. Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat.

Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luare-aminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii).

Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie Sinaitul).

Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).

Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina).

Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in toate privintele.

Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20).

In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10, 1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o.

Acesti păruţi sfinţi se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica.

Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor, inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul.

Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa.

Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea).

Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. in sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate - a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul - foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).

Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si inselarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.

Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri.

Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele - tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.

O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slujire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului - acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. "Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi" (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu iti sunt bineplacute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. "Jertfa lui Dumnezeu - duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18,19).

Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jertfele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse buna-voirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat.

Domnul este Drept si Atotsfant: numai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le aduca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bineplacute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta! "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei" (Ps. 50, 21): simtirile renascute ale omului innoit prin Sfantul Duh.

Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: "a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantuitorul le-a zis nu o data: "Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa" (Matei 9, 13).

Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cuprinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu doreste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta.

La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: "Nu am venit", a zis El, "sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Pe cine numeste drepti? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, fie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. "Vai sufletului - spune Preacuviosul Macarie cel Mare - care nu-si simte ranile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. "Nu au nevoie de doctor - zice El - cei sanatosi, ci cei bolnavi" (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap. 16).

Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a milostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele.

De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de pocainta poruncit ei de catre Dumnezeu insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa curatirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55).

Despre acest caracter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar simtirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.

Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh.

Acest fel de amagire este inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, "parere". (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4).

La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: "Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca". (Col. 2, 18).

Cel tinut de aceasta inselare nutreste "parere" despre sine, alcatuieste despre sine "parerea" ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh. "Parerea" este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-a-ntregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii - diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavand putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute.

Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, necontenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca - "parerea".

"Parerea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta" - a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie.

Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu "parerea", prin aceasta "parere" ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni.

Pentru cei molipsiti de "parere", deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14).

Proorocul Isaia a zugravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin "parere" s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel. "Tu", ii graieste satanei proorocul, "zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pamantului". (Isaia 14, 13-15).

Pe cel molipsit de "parere", Domnul il mustra in felul urmator: "Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol". (Apoc. 3, 17).

Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste "cumparaturi" sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin "parere".

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare?

Staretul: Cei molipsiti de inselare prin "parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furiseaza in noi "parerea" intr-unul din chipurile sale si, dand innta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere". Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incercari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu.

"Nu voim, fratilor", scrie Apostolul catre Corinteni, "ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti" (2 Cor. 8, 9).

Din aceasta pricina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care sa nu-l fi primit" (1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu?

De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastra este cu neputinta de platit! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica "parerii", stare pe care Domnul a numit-o "saracie cu duhul", pe care a fericit-o. (Mat.5, 3).

Mare nenorocire este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este "inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti". Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem "ascultarii lui Hristos" (2 Cor. 10, 4,'5).

- Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de inselare si cel de-al doilea?

Staretul: intre aceste doua feluri de inselare intotdeauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu "parerea". Celui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vrajeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se "pare", din nefericire, ca aceasta priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har.

Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata "parere", lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin "parere" capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara.

Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin "parere", insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a salaşuirilor şi camarilor de sus, a luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus ("Urmarea lui Hristos" a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impreuna-vorbire cu El ("Urmarea", cartea 3, cap.1), descoperiri tainice ("Urmarea", cartea 3, cap. 13), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere mincinoasa despre sine si despre nevointa crestina, zideşte îndeobşte, un fel mincinos de a gândi şi o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beţia de sine, ba la înfierbântare şi extaz.

Aceste simtiri felurite apar prin lucrarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt starnite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al "parerii".

O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vatamare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura "stricare a mintii" (2 Tim. 3, 8) - ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare.

Cei molipsiti de "parerea" despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrancenata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc - de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca, starea in care se descopera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti?

Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in crestinii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului.

Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul.

Avand scopul de a ne folosi cu adevarat, Judecatorul si Dumnezeul nostru "rabda indelung" pentru noi, si nu degraba "va rasplati potrivnicului" (Luca 18, 7) nostru - pacatul. Atunci cand patimile slabesc - aceasta se intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii (Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska) - atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre "parere".

Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o curateste si o albeste pentru primirea darurilor care urmeaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).

Darurile duhovniceşti sunt împărţite cu Dumnezeiască înţelepciune, care veghează ca vasul cel cuvântator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi (Mat. 9,7). E vrednic de luare-aminte faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, "parerea" isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.

Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adanca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omului ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insingurare.

Aici nu prea este loc pentru "parere", intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevărata mărturisire a Răscumpărătorului, în a-şi pune în El toată nădejdea şi reazimul: iar "parerea" sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului.

Dumnezeu este proslavit de înşelat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de "parere" sunt dedati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemaipomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpaneste pacatul pacatelor - trufia.

Ucenicul: Din inselarea numita "parere" pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite şi văzute?

Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Nefericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele - un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de "parere" se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca "parerea", aducand mintea in cea mai cumplita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine.

Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului apusean Toma de Kempis, despre "Urmarea lui Hristos", si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din "parere".

Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care "pustia" lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au preintampinat, zicandu-i: "Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: gheata de-abia ce s-a facut, si e tare subtire". "Pustia" lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu parută umilinţă: "Deja am devenit uşor". A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tulburat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întâmplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsufleţit.

Ucenicul: Spui că lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisă din amăgire de sine; totuşi, ea are o mulţime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

Stareţul: Tocmai că aceştia, fiind extaziati de valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara să aibă nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - editia din anul 1834, tiparita la Moscova - se spune: "Un foarte luminat barbat - rus, ortodox - obisnuia sa spuna: "Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura".

Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti.

In scrierile Parintilor se afla pastrata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vadit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist.

("Urmarea" atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propaganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea invataturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului sau - chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli).

Aceasta este amagirea de sine! Aceasta este inselare! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii.

Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca.

Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara "rastignirea trupului cu patimile si poftele" (1 Galat. 5, 24), prin lingusirea starii de cadere.

Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare - Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: "il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; il vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o a doua Evanghelie". In aceste cuvinte a fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii "Urmarii".

Întocmai, în duhul său, cu această fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, d-na de Sévigné, în legătură cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. "Il iubeşte pe Dumnezeu - şi-a îngăduit să spună d-na de Sévigné - asa cum isi iubea mai inainte amantele". Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si schimonosit de catre el, incuviintand rostirea d-nei de Sévigné, a spus: "Cu aceeaşi inimă este iubit Creatorul cu care este iubită şi creatura, deşi urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult între ele pe cât se deosebesc şi obiectele lor".

Racine a trecut de la desfrâu la înşelarea numită părere. Această înşelare se vădeşte cât se poate limpede în cele din urmă două tragedii ale poetului: în "Esthera" şi în "Gotholia". "Înaltele" cugetări şi simţiri creştine ale lui Racine şi-au găsit un loc larg în templul Muzelor şi al lui Apollo; în teatru - au stârnit entuziasm, aplauze. "Gotholia", socotită drept cea mai reuşită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul şi acelaşi cu duhul "Urmării".

Noi credem că în inima omenească se află o poftă dobitocească, semănată în ea de cădere, şi care se afla in legatura cu poftele duhurilor căzute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc şi legiuit pe Dumnezeu şi pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri.

Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul duhovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.

Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma.

Stareţului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: "O! Acestea au fost scrise din "parere". Nu-i nimic adevarat aici! Totul este nascocit! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cercare", inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin - ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calauzirea sa sa citeasca "Urmarea"; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: "Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de suflet".

Ieroschimonahul Leonid, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre "Urmarea lui Hristos". Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i-am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita "lume mare", adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea "Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia citirea cartii, zicand: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu". Iata cea mai buna judecata facuta asupra cartii.

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare?

Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales lucrarea "parerii". Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmirea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul.

Acestia nu pot scapa de "parere", dupa cum lamureste staretul Vasile de la Poiana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog.

Semnul ca "parerea" s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici, dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)

Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rodnica doar atunci cand este impreunata cu luarea-aminte, lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).

Sfantul Ignatie Briancianinov

din Site-ul Parohiei Ortodoxe Măcin 4

Click aici pentru a citi şi "Ereticii nu au Duh Sfânt. Cei ce s-au despărţit de Biserica Ortodoxă nu au mântuire" de Părintele Cleopa Ilie.

Ortodoxia dezveleşte păcatul omului, Ortodoxia smulge masca fiecăruia dintre noi, lăsând loc goliciunii sufleteşti a fiecărui păcătos să iasă la iveală, Ortodoxia este incomodă, este stânjenitoare, este denunţătoare, este acuzatoare şi omul păcătos, aşa cum ştim, suportă tare greu critica divină. Păcătos fiind, m-am lovit de toate acestea, dar nici o religie din lumea aceasta nu mi-a dat siguranţa, dragostea, calea, certitudinea mântuirii şi legăturii cu Hristos. Trăind de mai bine de 13 ani în Germania, sunt familiarizat cu aşa zisul creştinism apusean şi, credeţi-mă, sunt lumi între noi şi ei. Abia aici am ajuns să-i mulţumesc lui Dumnezeu că sunt român ortodox, că mi-a dat acest mare dar al credinţei celei adevărate, pe Hristos clădită şi dată nouă pentru mântuire. Aşadar, prin Ortodoxie, şi mulţumesc Domnului pentru aceasta, am simţit chemarea şi siguranţa vieţii în Hristos, liniştea şi bucuria, dragostea şi pacea Dumnezeului Cel Viu. Mă rog Domnului să ajungă toţi duşmanii Ortodoxiei să simtă măcar cinci minute adevărata credinţă în sufletul lor şi sunt convins că nu şi-ar mai dori altceva nimic. Domnul nostru Iisus Hristos să aibă în grija Sa pe toţi copiii săi şi să se îndure de noi a ne arăta calea cea adevărată. Doamne ajută.

Preotul: Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.

De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut 3678 de ani, şi cu 430 de ani, cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. cap. 3), fac 4108 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai; şi numai vreme de 1400 ani – cât a fost de la Moise până la venirea Domnului – s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a semănat învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic, ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască la toată lumea Evanghelia, spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).

Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate şi scrise de Sfinţii Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris, îl trăia prin Tradiţie.

Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina ambelor Testamente – al celui Vechi şi al celui Nou – şi de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate ca şi Sfânta Scriptură.

Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care este cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Iar apoi: Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta… zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci ale oamenilor (cf. Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată