studii-recente « WordPress.com Tag Feed

ARGUMENTE - Zenovie Cârlugea : „In istoria literaturii se impune o nouă periodizare“

ARP — Sat, 11 Aug 2007 16:45:06 +0000

În prefaţa la monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, G. Călinescu, punând tranşant problema „începuturilor“, sesiza, mai întâi, că există trei feluri de specialişti angajaţi în a scrie istoria literaturii: primii ar începe cu literatura veche (de la Macarie la Conachi), alţii „o iau de la Cârlova, dezinteresându"*-se cu totul de epoca anterioară, pentru ca p a treia categorie de cercetători literari („singurii cercetători ai esteticului*) să se ocupe numai cu epoca modernă, de la 1900 încoace: „Discuţiile au forma cea mai fantezistă pentru că nici una din părţi nu se sprijină pe documente incontestabile. în definitiv, tradiţie nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii şi nu este îndoială că organicul există în literatura română. Se cade doar să-l descoperim, fără prejudecăţi, şi mijlocul nimerit este a scrie>o istorie literară bine informată, însă de substanţă, nu de nume proprii şi de cifre“
Cu ce elemente şi fapte de cultură (integrate într-o concepţie de ansamblu) trebuie să înceapă, aşadar, o istorie a literaturii române? Cu recunoaşterea a priori a unei literaturi populare, în care identificabile sunt motivele, temele, figurile, miturile specificităţii naţionale (v. Tratatul Academiei)! Cu evocarea spiritualităţii geto-dace şi a complexului de etnogeneză sau cu acea cultură feudală timpurie (sec. X-XII), cum procedează G. Ivaşcu în Istoria literaturii române (voi. I, 1969) şi cu care îşi începea G. Călinescu memorabila operă?
Prejudecata conform căreia o istorie a literaturii nu trebuie să părăsească sfera esteticului (v. obiecţiile făcute „Istoriilor“ lui Iorga!), făcând concesii culturalului, funcţionează încă şi, din această cauză, o periodizare completă a literaturii române, într-o sinteză reprezentativă, rămâne un deziderat. Se ştie că suportul oricărei literaturi e cultura >>>>>Zenovie Cârlugea>>>>>

Artur Silvestri: „Alfabetul «Aethicus»“

ARP — Thu, 21 Jun 2007 10:20:48 +0000

Posibilă prin procese îndeajuns de complexe, între care stăruinţa dacilor liberi în teritoriul extra-provincial este cel mai de seamă, conservarea unei culturi dacice, poate chiar în forme scrise, chiar dacă esoterice şi practicată în comunităţi foarte izolate, se pot documenta, în planul ipotezei, şi prin alfabetul Aethicus, prezentat într-o erudită cercetare care va fi urmată de o alta, îmbogăţită şi de aspect monografic, de Nestor Vornicescu. Conservat în manuscrisele medievale care conţin abrevierea Cosmografiei lui Aethicus Histricus, acel savant păgân din Histria pontică, din jurul anului IV 400 e.n.) acest alfabet conţine 23 de litere, însoţite, după deziderate care aparţin epocilor străvechi de cultură, de câte o denumire care particularizează şi, deopotrivă, indică, prin iniţială, litera exemplificată de fiecare semn. Alfabetul, susţine Nestor Vornicescu, ar apărea în cîteva locuri ale „Cosmografiei“, unde s-au consemnat detalii enigmatice, slujind drept element secret şi ar fi, poate, deşi neobişnuit ca procedură, un alfabet propriu, o creaţie a lui Aethicus Histricus, ceea ce, însă nu este plauzibil. Denumirile literelor, foarte curioase, se alătură şi ele la caracterele grafice de asemenea ciudate şi cărora nu li s-a găsit până în acest moment analogii în alfabetele cunoscute. O anumită eleganţă, evidentă mai ales în copia de pe Cosmografie din secolul al VIII-lea, aparţinând lui Hieronim de la Freising, în Bavaria, impresionează în grafia acestor litere „fără familie“, ale căror denumiri sunt şi ele la fel de stranii şi misterioase: alamon, becach, cathu, delfoy, efothu, fomethu, garfou, hethmu, iosithu, kaithu, lethfu, malathy, nabaleth, >>>continuarea aici>>>

_________________________________________

Comentariu datand din anul 1986

Mihai Andrei Aldea: "Străromânii în secolele III-IV"

ARP — Sat, 12 May 2007 23:31:05 +0000

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou ¹ .

Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate~>>>>>>

Dr. Diana Nedelcea : Începuturile creştinismului "scitic"

ARP — Sat, 12 May 2007 23:24:56 +0000

Începând cu secolele I-II î.H., Imperiul roman cucereşte treptat regiunile sud- dunărene; în 155 ocupă teritoriul locuit de dalmaţi, reorganizat, împreună cu alte teritorii, în provincia Illyricum. În anul 15 d.H. s-a creat provincia Moesia, împărţită în timpul împăratului Domiţian, în anul 86 d.H., în Moesia superioară (Jugoslavia de mai târziu şi Bulgaria nord-vestică) şi Moesia inferioară (Bulgaria dintre Dunăre şi Balcani şi Dobrogea) sau Schythia Minor. După întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim (în ziua Cincizecimii), Sfinţii Apostoli îşi încep măreaţa lucrare de răspândire a creştinismului în neamurile păgâne. În Schytia Minor, cuvântul Evangheliei a fost propovăduit de Sfântul Apostol Andrei, ucenic al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române titlul de Biserică Apostolică. Prezenţa Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea este atestată de Sfântul Ipolit (c.170. c.236), episcopul Eusebiu din Cezareea (265- 339/340), de călugărul Epifanie (sec. al VIII-lea), de Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), iar la români, pe lângă menţionarea numelui său în colinde şi creaţii folclorice, primul care consemnează această tradiţie este mitropolitul Dosoftei (în Vieţile Sfinţilor). Însăşi Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei apostolice în România (7-9 mai 1999), oficiază caracterul apostolic al Bisericii Ortodoxe Române, aducând un pios omagiu rolului României de ţară-punte între Orient şi Occident: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras […]. Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului", vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!"¹⁷.

Scriitorii creştini ai primelor veacuri de creştinism mărturisesc că religia lui Iisus a pătruns la geto-daco-romani de la nordul, cât şi la cei din sudul Dunării. Astfel, Sfântul Iustin aminteşte în lucrarea sa, Dialog cu iudeul Trifan (165), de sciţii care aduc „rugăciuni şi euharistii în numele lui Iisus cel Răstignit, Părintele şi Creatorul tuturor". În Comentariul la Evanghelia după Matei, scriitorul alexandrin Origen menţionează pe dacii şi sciţii care, „au auzit cuvântul Evangheliei" încă din secolul al II-lea. În Hristos – scrie scriitorul latin african Tertulian, în lucrarea>>>>>>>

Elena Calugaru Baciu : " Inceputurile crestinismului in Dacia si provincia romana Dacia in secolele I-IV d.H.

ARP — Fri, 02 Mar 2007 23:04:09 +0000

Romanizarea Daciei şi Creştinismul sunt două fenomene care au evoluat în paralel. Intensitatea şi creşterea romanizării au influenţat direct puterea Creştinismului.Centrele urbane sunt cele care oferă cea mai bună imagine a romanizării şi în acelaşi timp ele devin în primele trei secole ale erei noastre focarele Creştinismului.

Dar care era religia geto-dacilor înainte de creştinare?Vasile Pârvan afirma că „spre deosebire de restul tracilor, care erau politeişti „ geţii se arată în credinţele lor henoteişti*¹. Părerea că la ei am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian nu se poate întemeia pe nici un document. În legătură cu menţiunea grecilor că zeul geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului din cer când Zamolxis când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt „simple atribute explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii. „Zeul unic n-avea deci nevoie de un nume propriu, ci doar de atribute explicative ale puterii sale, care era infinită şi ca atare şi atributele ar fi putut să fie oricât de numeroase. Şi totuşi chiar aceste atribute lipsesc la geţi: căci „Zamolxis e aproape exclusiv întrebuinţat, în vreme ce Gebeleizis e cu totul excepţional aici ca apelativ al Zeului suprem". Împotriva henoteismului preconizat de Vasile Pârvan au fost: C. Daicoviciu, I.I. Russu, L. Blaga, Silviu Sanie, iar caracterul politeist al religiei geto-dace este punctul dominant exprimat în toate sintezele istoriografiei postbelice (N. Cojocaru, Creştinism ortodox). Istoricul Silviu Sanie vorbind despre religia getică menţionează: „cu toată diversitatea ei de elemmente, reprezintă o formă unitară şi închegată. Geto-dacii aveau o divinitate supremă, fie că o numeau Zamolxis sau Gebeleizis, în care credeau, cu toată dificultatea de a o înţelege la nivelul scriitorilor antici grecii, de pildă sau romanii".

Totuşi, Niceta de Remesiana, episcop dac, scrie în textul „De symbolo" că atunci când încerca să explice catehumenilor daco-romani pe Dumnezeu-Tatăl din Crez întâmpina greutăţi deoarece mitologia păgână făcea aproape din fiecare zeu, un tată, evident, în sens deosebit de cel creştin. Astfel Niceta dă monoteismului un temei împotriva politeismului păgân, însă prezent simplu, pentru puterea de înţelegere a celor ce-l ascultau. Divinitatea geto-dacilor era concepută ca existentă în cer, e cerul senin. De aceea, dacii îi aduceau un cult celest: aveau altare şi sanctuare de adorare a zeului pe munţi înalţi(conform V. Pârvan), unde se rugau, probabil, cu credinţa de a fi mai aproape de divinitatea lor (Niceta de Ramasiana, De symbolo, în Pr.prof.dr. Ioan G.Coman, Scriitori bisericeşti…p.116)*².

După tradiţie, Creştinismul s-a introdus la noi încă din veacul apostolic. Se ştie că, după „Înălţarea la cer a Domnului, Sfinţii Apostoli n-au întârziat mult în Ierusalim. Ei se răspândesc în lume pentru a propovădui Evanghelia lui Iisus după cum scrie Origenes: „Toma a mers să predice Parţilor, Matei a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în Scythia, Petru în Pont, Galatia, Bithynia şi Capodokia, Paul a mers din Ierusalim până în Illyria.Despre predicarea Evangheliei lui Iisus de către Sfântul Apostol pe teritoriul Scythiei şi însuşirea noii învăţături creştine, de timpuriu, de către geto-daci, a întocmit un studiu şi P.S.Epifanie Norocel care sintetizează menţiunile autorilor bisericeşti asupra predicii Sf.Andrei în părţile noastre, chiar prin epistola către Coloseni a Sf. Pavel care spune că „nu mai există iudeu nici elin, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob sau liber, ci toate şi întru toţi Hristos (Colos. III, 11).Unii istorici şi oameni ai bisericii pe baza unor date istorice presupun că în Dobrogea au existat creştini chiar din primele secole ale erei noastre.>continuare aici>>>

_____________________________________________________________________________________

PENTRU NUMERELE ANTERIOARE- apasa aici >>>>