Se pare că piese este compusă de Costi Ioniţă, si videoclipul este făcut în România.

Super, eu zic că sună bine pentru nişte puştoaice de 15-17 ani.

Am pus mai jos videoclipurile, cel în engleză cât şi în română.

Oare trebuie sa pierzi .

 If you feel my love 

Nu am auzit de nicio piesa de pian care sa fie cantata doar de o singura persoana. Cert e ca, atunci cand intalnesti pianistul perfect iti doresti sa fi fost el primul care-ti atinge acordurile...

Am fost pentru atata timp prieteni. Am varsat atatea lacrimi. Am crezut ca nu esti pentru mine, am crezut ca va trebui sa asteptam sa crestem ca sa ne putem intelege. Am crezut degeaba si m-am aruncat in brate straine care mi-au luat luciul si m-au invechit. As fi vrut sa fiu un cadou pentru tine iubirea mea, sa am fundita si sa fiu noua. Cu regret, eu..

PARTENER MEDIA : SAPTE SERI

Inainte de spectacol vor fi proiectii cu FREDO & PIDJIN

"Fredo si Pidjin e un webcomic romanesc care exista de 3 ani si si-a format o audenta foarte dragutza, totate aste numai prin propavaduirea raului, ura fata de aproape, si distrugerea lumii !"

Dupa spectactol ne vor delecta:

mesquins

dj logan

dj D ( yann leblay)

PREMIERA

Ce n'est pas une chanson d'amour

Vineri seara merg sa dansez. Ma imbrac frumos is merg sa vad cum se danseaza-n Bucuresti, ma sarut chick-on-chick ca Elena Ceausescu, privesc pantofii fetelor si ce ascund ele sub paiul din care trag zgomotos. Sau bland. Sambata seara nu ies. Sunt cuminte si curata pentru slujba de duminica dimineata de la Biserica Stavropoleos unde ajung pe jos, cu stomacul gol. Seara mananc bine si luni ma trezesc tot in Bucuresti, desi, l-as schimba oricand cu Londra (sau cu aproape orice capitala europeana civilizata).

Bucurestiul nu mai e o poveste de dragoste.

Carmen Lidia Vidu – Regizor – A obtinut Premiile "Capul de regizor" si Premiul de teatru contemporan la Terminal 00 – Slovenia pentru regia spectacolului [o statie...], 2006. Spectacole regizate: Fool for Love, Sam Shepard, Teatrul ACT, (2002), spectacol lectura Fata din matase artificiala, Teatrul ACT, (2002), Bitter Sauce, performance, Teatrul LUNI de la Green Hours, (2004), I Hate Helen de Peca Stefan, ARCUB, (2005) – [o statie...] de Peca Stefan, Teatrul de Comedie, (2006), Baby Smile, performance, Teatrul Undercloud, 2006, Privighetoarea si trandafirul de Oscar Wilde, Teatrul National, 2007.

27 septembrie, Club Fabrica, orele 21.30

Spectacol despre sunetul si imaginea Bucurestiului

Regie: Carmen Lidia Vidu

Video / multimedia: Cristian Gherghel

Sunet / Muzica: Ovidiu Chihaia

Scenografie: Doru Zanfir

Actori: Marius Manole, Florentina Tilea, Istvan Teglas si Paul Dunca

Producator: Asociatia ArtLink

Coproducator: Club Fabrica

Durata: 55`

Piesa face parte din TEMPS D'IMAGES FESTIVAL

Mai multe info aici!

PARTENERI MEDIA FABRICA

Mihai Mironenco [jay]

PR & EVENTS

jay@fabrica-club.ro

-------------------------
+40 722 247 029
+40 753 315 568
-------------------------

www.fabrica-club.ro

Mă opresc un pic, citesc ce am scris şi instinctiv îmi trosnesc un deget[da, ştiu, o să mor şi peste câţiva ani mă vor durea în mod îngrozitor articulaţiile]. Mă joc un pic cu degetele pe tastatură şi aud cum îmi trec degetele peste fiecare tastă care va fi transformată într+o literă aici, pe ecran. Un *poc* îmi aminteşte că cineva mi+a răspuns într+o coinversaţie demult uitată în bară.

În mod ciudat nu am deschis Media Playerul, probabil că ar fi fost prea multe surse de... sunete pe lângă mine.

Nu ştiu dacă aţi observat conştient, cel puţin inconştient sigur aţi observat, cel puţin în Bucureşti[da, ştiu, am spus de 2 ori cel puţin...Vai!acum chiar de 3] nu ai unde să mergi, poate doar la baie, să nu ai o sursă de sunete, zgomote, ce or fi care să îţi bată în cap. Că este un capac de cola care se desface sau ultimu hit a' lu' Gigi Barosanu' de la 2 -peste vreo 6 luni de la 69 că e mai marfă număru- dat la Pro TV nu mai ai cum să trăieşti fără zgomote, sunete în lumea de lângă tine. Ca o paranteză pătrată, tocmai au pus Iris pe noul radio, ăla cu campania de tizing[teasing].

Chiar fără să ne dăm seama zgomotele ne+au intrat în subconştient şi nu prea mai putem să stăm fără ele, nu  prea mult timp cel mult. Mp3 playerurile, telefoanele cu 69GB mem internă, tarabana sau mai ştiu eu ce pentru ce sunt? Să ne aducă sunete sau zgomote, după caz, acolo unde ele nu există.

Nu există, am spus mai sus. Aţi observat că atunci când mergeţi la ţară sau undeva unde ar trebui să fie o linişte pitorească, de obicei vă simţiţi foarte mici fiind într+o cameră fără zgomote, simţiţi cum se micşorează spaţiul în care sunteţi poate. Şi atunci ce faceţi? Căutaţi după un mp3 player sau un telefon şi le butonaţi, doar ca să auziţi ceva, ca să vă convingeţi că nu aţi surzit sau că nu e lumea mută.

Ce cred că se întâmplă, de fapt, este că nu VREI să auzi ce e în jur, că eşti mult mai confortabil cu zgomotele care îţi aduc aminte de oraş şi de computer şi de străzi şi de maşini decât cu sunetele naturii, care sunt oricum subtile.

Ce ar trebui să faci, ar fi să lasă frumos mobilul în cameră, să te îmbraci cât de sumar poţi indiferent de anotimp şi să ieşi afară la o plimbare, doar tu şi natura. O să vezi cât de diferit o să ţi se pară totul. O să vezi că o să poţi să ieşi în maiou când afară ninge, numai ca să simţi neaua zburând în juru+ţi şi ca să auzi frigul. Şi o să vezi că POŢI să nu îngheţi.

Cam atât am de zis... Poate te întrebi: bine, da acu a venit şcoala, cum mai ajung eu la ţară? Păi, cititorule, ce pot să îţi răspund decât, aşteaptă să vină noaptea, să se mai liniştească apele, sau străzile, şi să ieşi un pic să tragi nişte aer în piept şi să asculţi vântul, e tot ce ajunge oriunde.

În definitiv, şi aici citez în engleză din Ursula Le Guin[scrie chestii fantasy], ceva care mi se pare foarte potrivit pentru articolul ăsta:

''To hear, one must be silent.''

Wiz out.

P.S.: Aţi observat că am tot pus ''sunet, zgomot'', nu doar una din ele. De ce? Pentru că din căte ştiu eu, zgomot e opusul lui sunet, şi ambele există în lume, aşa că am acoperit toată raza auditivă cred.

Imi creste inima, zau!

Adica eu - care pun muzica la podcast pentru doar citeva sute de ascultatori, acolo - sint bagat in seama de artisti pe care ii stie o lume intreaga.

** **
Zilele trecute ma trezesc cu un mesaj de la Sergiu Cioiu!

Cititi cu atentie rindurile de mai jos. Nu sint doar un simplu "multumesc, draga", ci mult mai mult! Un muzician care are o viata in spate comenteaza evolutia muzicii pop si starea actuala a industriei.

Admirati grija de a asterne cuvintele, alegerea lor, fluenta ideilor: foarte fain! Mai are cineva in ziua de azi atita rabdare sa scrie cu atita grija?

Multumesc din inima, coane Sergiu!

Dragà George,
Iti multumesc pentru difuzare si pentru faptul de a gasi solutia de a ràmane fidel gustului tàu.

A fi si a ràmane independent,a exprima un unghi de vedere fàrà obisnuitele sau inerentele compromisuri este foarte migàlos, ca sà nu zic dificil, uneori imposibil...
Tràim intr-o lume muzicalà extrem de formatatà iar industria discului este din ce in ce mai dependentà de comert si ieftinàtate. Producàtorii vor sà meargà la sigur. Unde nu e risc si curaj, exceptiile devin din ce in ce mai rare. Gustul publicului alunecà pe o pantà a superflu-ului in care, pe nesimtite, un sunet uniform si-a fàcut aparitia. Oamenii trebuie sà batà neapàrat ritmic din palme, sà miste ceva si sà nu distingà bine decat onomatopeiele repetate. Vorbesc, fireste, despre industria pop-muzic si despre faptul de a fi violentati atunci cand dispare mesajul poetic si cand CANTECUL dispare acoperit de un anume "sound". Nu contest culorile sau curentele, stilurile sau diversivitatea adusà de diferite genuri la modà, dar ce poate fi mai modern decat ceeace nu se demodeazà?...

[...]

Cu prietenie,
Sergiu Cioiu

Un al doilea avantaj major al revolutiei sunetului consta in faptul ca unea doua forme de divertisment asemanatoare insa care se excludeau reciproc: cinema si vaudeville. In timp ce Hollywood lansa filme cu noile tehnici de sunet, filme precum The Broadway Melody (MGM, 1929, Harry Beaumont), 42^nd Street (Warner Bros., 1933, Lloyd Bacon) si Top Hat (RKO, 1935, Mark Sandrich), intreaga comedie bazata pe burlesc si gesticulatie sustinuta cu atata efervescenta de Charlie Chaplin si Buster Keaton era pe moarte.

In locul acestui tip de comedie se nasteau alte doua. Comedia tip repartee si comedia tip screwball, cum sunt denumite de americani. Mai precis, reprezentanti ai stilului repartee erau Fratii Marx – Animal Crackers, Duck Soup si A Night at the Opera, produse cu Paramount si MGM, incarcate de ridicol, anarhie si satira, si W.C. Fields – The Pharmacist , The Fatal Glass of Beer, The Barber Shop. In tipul screwball se incadrau comediile romantice, cu accent pus pe replici rapide si inteligente, stil reprezentat cu strasnicie de actori precum Clark Gable, Cary Grant, Katherine Hepburn, Irene Dunn si Rosalind Russell – in Battle of the Sexes, The Awful Truth, Bringing Up Baby si His Girl Friday, filme ce au permis aducerea sunetului la nivel de dialoguri sofisticate, adevarate capodopere pentru aceste inceputuri ale sonorului.

Introducerea sunetului in film a scos multi actori din teatru, plasandu-I pe marele ecran. In acelasi timp, a scos actritele care facusera cariera in filmele mute, deoarece vocile lor sterse nu se potriveau catusi de putin cu personajele feminine pe care le interpretau in filmele cu sunet. In timp ce acest conflict dintre sunet si film este expus intr-un mod colorat si pregnant in Singin’ in the Rain (MGM, 1952, Stanley Donen), un film precum Sunset Boulevard (Paramount, 1950, Billy Wilder) exprima decaderea erei filmului mut.

Sunetul a mai obligat filmul la dezvoltarea partii narative. Pana la aparitia coloanei sonore, spectatorii nu aveau nici un sunet inregistrat care sa fie un indicator al autenticitatii. Ba chiar, spectatorii aveau ca placere observarea limbajului trupesc, al contactului vizual nuantat, precum si din gradatiile subtile de lumina, umbra si alte elemente de mizanscena, pe langa un storyline puternic. Sunetul in film reprezinta cam ceea ce a reprezentat si Impresionismul in pictura – o a treia dimensiune a unei arte.

In timp ce Singin’ In The Rain ilustra un minunat inceput al sunetului, a reusit sa mute filmul si intr-o directie de regresie, limitand serios miscarile camerei. Primele camere echipate cu microfon erau instrumente grosolane si greoaie, ducand lipsa totala de finetea si eleganta miscarilor de aparat permise in filmele mute. Actorii erau obligati sa isi adapteze replicile la pozitii mai putin liniare; realismul vizual s-a pierdut practic in favoarea simplei conversatii.

Imbunatatirile tehnice – microfonul boom si post-sincronul, introduse la sfarsitul anilor ’30 – au rezolvat aceste conflicte timpurii dintre film si imagine, dand nastere altora la fel de provocatoare. Astfel, in timp ce camera isi recapatase mobilitatea, amplasarea corecta a boom-ului si productia post-sincron au devenit probleme pregnante, necesitand o acuratete imensa, nemailasand loc filmarii improvizate sau experimentarii. In doar cativa ani, filmul devenea o industrie a preciziei, ce necesita enorm de multa munca si o multime de dialoghisti si ingineri de sunet.

Sunetul optic – incepand din 1927 pana in anii ’50, sunetul de film era inregistrat pe un singur canal si plasat optic pe rola. Sunetul optic este un sistem unde lumina, modulata de valurile de sunet, este inregistrata pe pelicula de film. Incepand cu 1951 insa, s-a apelat la caseta magnetica pentru inregistrare; inregistrarea era apoi transferata pe canalul optic al filmului iar sunetul era, ca si inainte, generat de trecerea filmului printr-un senzor de lumina.

Surround sound – Dolby surround sound a fost urmatorul mare pas facut pentru un sincron mai bun in film; Dolby este un sistem stereo de 4 pana la 15 canale folosit pentru inregistrarea dialogurilor, efectelor sonore si muzicii, folosit pentru a acoperi toate aspectele de sunet ale unui film. Sistemul a aparut in anii ’70 pentru a inlocui microfoanele stereofonice si pentru a reduce zgomotul de fundal.

Sunetul in film a determinat aparitia unei noi profesiuni – inginerul de sunet. Acesta aranja sesiunile de inregistrari cu producatorii si artistii implicati in proiect, se ocupa de setarea si aranjare microfoanelor si echipamentului de sunet in studio, se ocupa si de setarea nivelurilor de sunet precum si a dinamicii acestora. Inginerul de sunet opera echipamentul folosit pentru inregistrare, mixaj, mastering si sampling; inregistra fiecare tip de sunet sau instrument pe un canal separat, pentru ca apoi sa monitorizeze si sa balanseze nivelurile de sunet; inginerul de sunet mixa apoi canalele pentru a realiza canalul master, respectiv intregul ansamblu de sunete, dialoguri si muzica ce erau difuzate alaturi de pelicula de film. Aceasta meserie implica o buna cunoastere a tehnologiei muzicale si de inregistrare, precum si a fizicii si electronicii.

Sunetul a cunoscut apoi o dezvoltare chiar in inima Hollywood-ului, prin intermediul studiourilor Warner Bros. In 1925, la rugamintea lui Sam Warner, studioul a fost de acord cu extinderea productiei de film prin adaugarea sunetului sincron. Harry Warner, in schimb, s-a opus ideii, insa pierderile de peste 300,000 de dolari inregistrate pana in februarie 1926 l-au facut sa ia totusi in considerare ideea de sunet sincron.

Utilizarea sunetului sincron ar fi acoperit numai aspectul muzicii de fundal, cel putin asta era conditia impusa de Harry Warner. Studiourile au semnat un contract cu o companie de ingineri de sunet, respectiv Western Electric, punand bazele Vitaphone.

In 1926, Vitaphone a inceput productia filmelor cu muzica si sunete de efect, cel mai bine observate in Don Juan; filmul era unul mut, insa beneficia de numeroase pasaje de sunet in timpul proiectiei, prin sunetul sincron. Pentru a populariza si mai mult lansarea peliculei Don Juan, Harry Warner a achizitionat Picadilly Theater din Manhattan, numindu-l Warner Theater.

Don Juan a avut premiera la Warner Theater in New York pe 6 august 1926. La inceputurile proiectiilor de film, salile de cinema angajau orchestre care sa interpreteze concerte pe post de coloana sonora. Prin Vitaphone insa, fratii Warner au produs opt partituri de muzica, pe care le difuzau la inceputul lui Don Juan, reusind sa ridice un semn de intrebare companiilor de productie film: mai era sau nu necesara angajarea orchestrei?

Desi Don Juan a inregistrat mari succese la box-office, acesta nu a reusit sa incaseze costurile productiei, iar Lubitsch a parasit Warner pentru MGM. Pana in aprilie 1927, the Big Five – cele cinci mari studiouri de film (First National, Paramount, MGM, Universal si Producers Distributing) ii adusesera pe fratii Warner in ruina financiara, in timp ce Western Electric reinoia contractul Vitaphone pentru a permite si altor companii producatoare de film sa testeze sunetul in proiectii.

A urmat un gest de disperare al fratilor Warner, gestul ce avea sa ii scoata din ruina financiara: lansarea unui film cu sunet si dialog, revolutionand industria filmului. Filmul, intitulat The Jazz Singer (Cantaretul de Jazz), cu Al Jolson in rolul principal, a fost o adevarata senzatie, lansand era cinematografului “vorbitor” si ingropand definitiv filmele mute.

Gratie succesului Cantaretului de Jazz, studiourile Warner, cu Jack aflat la conducere in urma mortii lui Sam Warner, au cunoscut incasari fantastice. Urmatorul film al lui Al Jolson pentru Warner a fost The Singing Fool, un alt mare succes, contribuind si mai mult la ridicarea studiourilor pe scara Hollywood-ului. Astfel, Warner Bros. au devenit suficient de puternici pentru a se muta din “sectiunea saracilor” Poverty Row din Hollywood, cumparand un studio mai mare in Burbank, California.

In acelasi timp au achizitionat si Stanley Corporation, un lant major de Sali de proiectie. Aceasta miscare le-a oferit si actiuni in compania rivala First National Pictures, din care Stanley detinea o treime. In urma unei alte licitatii, Warner Bros. au reusit sa acapareze mai multe actiuni din compania cu pricina. Pe langa aceasta, Harry Warner a reusit sa adune o mana de producatori de muzica, formand si Warner Bros. Music, pentru a dezvolta si mai mult relatia dintre film si sunet. In ciuda rateului in achizitia Brunswick Records, Harry s-a incapatanat si a mai acaparat o serie de companii de radio, brevete straine de sunet si chiar o companie producatoare de litografuri. Warner Bros. parea sa se extinda tot mai mult si pe partea de sunet.

Sunetul in cinematografie s-a nascut in primele experimente ale cuplului Edison-Dickson.

Cel mai celebru dintre experimente este filmul Dickson Experimental Sound Film, din 1895, restaurat si resincronizat de catre Walter Murch, filmulet de cateva secunde in care Dickson canta la vioara, iar doi dintre colegii lui dansau. Multi inventatori incercasera sa lipeasca sunetul de imagine, insa Edison si Dickson au gasit o modalitate, prin introducerea fonografului in Kinetoscop – Kinetofon. Astfel, spectatorul viziona imaginile miscatoare si prin intermediul unor tuburi din cauciuc conectate la cilindrul de celuloid al fonografului, ascultau si sunetul inregistrat. Intreaga maiestrie consta in sincronizarea dintre imagine si sunet.

Desi initial masinaria hibrid promitea multa atentie din partea publicului, afacerea kinetoscopului a intrat in declin in urma plecarii lui Dickson din compania Edison, intrerupand orice alt experiment cu kinetofonul pentru urmatorii 18 ani.

In 1913 era introdusa o noua versiune a kinetofonului. De data aceasta insa, sunetul era sincronizat cu o imagine proiectata pe ecran. O inregistrare pe un cilindru din celuloid era folosita pentru fonograf, iar sincronizarea era realizata prin legarea proiectorului de fonograf printr-un scripete.

Edison a produs 19 filme “vorbitoare” in 1913, tip de filme pe care le-a abandonat in 1915 in cele din urma, unul din motive fiind obligativitatea imputata proiectionistilor de catre sindicat de a opera kinetofonul, desi nu aveau minima pregatire pentru asa ceva. Aceasta obligativitate a dus la grave rateuri in ceea ce priveste sincronizarea film-sunet. O alta cauza a distantarii lui Edison de filmul cu sunet este disolutia Motion Picture Patents Corp. in 1915, aceasta companie de brevetare fiind cea care ii permitea drepturi de autor asupra inventiilor sale.

M-am gandit la 6 solutii pentru o boxa. Le gasiti mai jos. Sper sa va placa. :)

1. Pui monede in boxa :P

2. Pastrezi pixurile in boxa :P

3. Betisoare de urechi sprijinte pe o boxa? De ce nu?

4. Igiena personala si boxele :D

5. Medicina naturista are loc bun pe o boxa

6. Pe o boxa poti pune carti, carti, carti

Well, the big races are getting closer!  Today, KING 5 TV (Seattle) and Survey USA released a new poll showing that McCain has whittled the gap between him and Obama to 7 points here in WA State.  Last month's Survey USA poll had Obama cruising with a 17 point lead.  McCain has strength east of the Cascades where he leads Obama by 13 points.  That contrasts with Obama's 15 point lead in the metro Seattle region.  The poll did not return enough results to measure Native American, Black, or Hispanic preferences, but among Whites, Obama leads by 5 points and among Asians, Obama leads by an astounding 50 points! 

Of course, we're 80 days out from the election, and both the GOP and the Dems have to have their conventions, but the results tell us that, um, say a 60-40 or even 70-30 edge among Native American voters could decide the fall election. 

As we've said before, there are about 110,000 eligible Native Voters in WA, and we estimate that if one candidate, say McCain, were to carry the Native vote here by a 60-40 margin, that would likely translate into a 21,000 vote cushion, based on a 65% turnout rate. 

On the Gregoire - Rossi front, the KING 5 / Survey USA poll shows them in a statistical tie. 

There are a lot of fairs and pow wows and events going on all over WA reservations, so now is the time for the candidates to make hay.

On a totally different note, we love the sunsets and moonsets that the Creator blesses us with.  Above are a couple of pics overlooking the Puget Sound and the Olympics.  Great to be a Washingtonian (or Washingtonienne)!

Eu sunt unul dintre aceia care nu au facut vreodata o afacere din pasiune, din contra, am pierdut multi bani pentru a o intretine, sunt unul dintre cei care fac sacrificii enorme pentru a-si putea trai pasiunea intr-un mod sanatos, sunt unul dintre cei care - pentru a nu incalca acel cod -, atunci cand vede un camarad din peluza gresind, nu il toarna dusmanilor nostri comuni, ci il urecheaza pentru a-l face sa nu mai repete greseala. Sunt unul dintre cei care au macinat, realmente, atatia mii de kilometri, in acesti ani de peluza, incat nu pot sa spuna exact despre cati este vorba. Sunt unul dintre cei care au petrecut nopti si zile la pregatirea mesajelor si coregrafiilor, pe care multi le apreciaza.

Multi ani de deplasari mi-au oferit ocazia sa vad totul, din Paradis pana in Iad. Am avut de-a face cu unele calatorii fara bilet, dar fara a-i stresa pe cetatenii obisnuiti, am vazut trenuri vechi (din lumea a treia), sefi de tren suparati, dar si oameni de treaba care au inteles ca nu suntem animale.

Am vazut intruniri la nivel national in care se adunau rivali la un singur loc, pentru o confruntare de idei si gasirea unor linii comune, ce, normal, erau date uitarii si incalcate. Am vazut abuzuri de putere: privarea de propriile drepturi fundamentale, precum cel de a cumpara mancare si bautura (sunt din Sud si aproape mereu, in ultimii 10 ani, am jucat in Serie A, deci mai toate calatoriile erau mai lungi de 10 ore), si era vai de noi daca incercam sa ne folosim de aceste drepturi.

Sa fii sechestrat ore intregi intr-un autobuz in diverse statii, din cauza (dez)organizarii celor care gestioneaza ordinea publica. Nu mi-am camuflat niciodata fatza, iar atunci cand am facut lucruri “ilegale” motivul era ca aveam convingerea ca e bine ce fac si nu simteam nevoia sa ma ascund.

Am folosit torte, fumigene si petarde fara a rani pe cineva, pentru ca singura mea intentie era sa colorez peluza. Astazi, indiferent daca esti sau nu un derbedeu, statului putin ii pasa. Eu si cei ca mine suntem persoane incomode unui sistem stricat in interior, in care echipele “mici” (ca a mea) sunt sacrificate in fiecare an pe altarul celor puternici, ce au nevoie de sange proaspat pentru afacerile lor. Pentru infractiunile acestora plateste doar cine e slab, pentru ale mele platesc inainte de a le comite (sunt clarvazatori).

Si acum, te vei intreba, probabil, pentru ce motiv iti rapesc timpul, dar iti raspund repede. Eu mi-as da viata pentru acest fenomen, insa pentru acel fenonem pe care eu il cred potrivit, nu pentru cel pe care ni-l impune sistemul.

Imi sangereaza inima, dar, dupa multi ani de peluza si deplasari, la sfarsitul anului ma voi retrage, pentru ca nu cred ca e cazul sa le fiu complice. Lasand sectoarele noastre goale si stadioanele in liniste, insa, mai ales, buzunarele lor goale, vei vedea, Lorenzo, ca vor intelege ca nu pot sa se descurce fara noi.

Totusi, trebuie sa renuntam la anumite ipocrizii existente in lumea noastra. Cine distruge un tren si este interzis nu poate avea solidaritatea mea, deoarece nu este unul care crede in idealurile noastre, cine injunghie nu trebuie sa acuze represiunea, cine infrunta familiile galeriilor adverse sau ataca in numar disproportionat (50 contra 10, spre exemplu) este un infam si nu imi merita solidaritatea. Cine face pagube doar pentru placerea de a o face nu este ca noi. Dar aceste lucruri nu scuza faptul ca, in peste 10 ani de decrete, aceste lucruri nu au fost luate niciodata in seama.

Sper ca intr-o zi, cand voi avea un fiu, sa-l pot aduce in peluza si sa-i pot vorbi despre ultrasi, nu asa cum o facem in cazul disparitiei dinozaurilor. As avea multe de povestit, la fel de multe ca ochii pe care i-am intersectat in acesti ani de peluza, dar va fi mult prea mult. Ciao, Lorenzo, si scuze…

Un ultras privat de pasiunea sa, dar nu si de idealurile si visurile sale.

Sursa:RomanianUltras<a

2. cutremur 1977 wikipedia - pai ce cauti, frate, pe blogul meu, daca tu ai vrut sa obtii informatii de la wikipedia ? cand mai treci pe aici sa vii cu flori, poate te iert....

3. mircea badea personaj desene animate - e o idee foarte buna :))... acum sa vedem cine o s-o puna in practica :))

4. cum a inceput google? - pai...cam cum incepe si acum ...cu g... de fapt a inceput cu o lucrare de licenta..dar poti cauta si tu dupa "google history", ca e mult de spus.

5. setari performanta calculator - scoti placuta de memorie de 256 KB si pui una de 4GB, scoti placa aia de baza prafuita si pui una noua, scoti procesorul ala vechi si pui unul nou, daca vrei sa te joci, scoti placa aia grafica veche si pui doua noi, si, pentru moment cred ca e destul...pentru fineturi, schimba si hard-ul si unitatea optica...iar daca vrei sa scoata scantei, schimba-i si sursa...

6. xp nu mai are sunet - eu zic sa bagi boxele in priza...

7. de unde vin norii? - din cer, de la capatul pamantului...acolo e un zmeu care sufla flacari cand e nervos(si atunci e cald afara), scoate aburi cand are nasul infundat (si asa apar norii), stranuta cand mananca inghetata (si atunci ninge), se gudura cand il mangaie sotia(si atunci sunt cutremure), alearga in toate partile ca nebunul cand o gaseste in pat cu alt zmeu(si atunci bate vantul), se distreaza copios facand poze(si atunci fulgera), etc. (spuneti-mi ce alte fenomene naturale vreti sa va mai explic, ca ma duc la zmeu si el ne lamureste).

8. blogul meu - sa nu spui ca ai uitat cum il cheama si ai sperat sa te ajute google-ul :)))

In acest post am insirat o serie de intrebari fara raspuns:

• Cate frunze are un copac?
• Cate fire de iarba sunt pe un camp?
• Cati copaci se afla intr-o padure?
• Cate fire de par avem pe cap?
• Cate stele sunt pe cer?
• Cate combinatii de culori putem deosebi cu ochiul liber?
• Ce viteza poate atinge sunetul? dar lumina?
• Cati pesti se afla intr-un ocean?

...si am ales sa insiram doar intrebari mai putin complicate! Vom reveni la aceasta problema in alt post!

Vara.

Vacanta.

Grecia.

Paralia Katerini.

Ora 4 a.m.

Nu stiu din ce motiv ma trezesc.

In camera este o atmosfera oarecum stranie, sau asa mi s-a parut atunci, trezit oarecum prin surprindere.

Sotia mea doarme adanc, lumina se strecoara fabulos printre perdele, o racoare placuta vine dinspre mare si se aude ceva ciudat, un sunet, o tanguire, ce Doamne iarta-ma, imi spun, este asta?

Ma ridic usor din pat, dau deoparte perdeaua grea care acopera usa si ies in balcon.

Marea incepe sa se trezeasca, din balconul meu vad doar o parte din ea, dar in aceasta ora matinala este de un albastru metalic, este linistita de parca sta in stalul Operei si asculta. De ce, Doamne, iarta-ma, am mereu impresia asta de sala de spectacol?

Copacii, etaland un verde greu de seva, stau neclintiti de parca... ah, asta am mai spus, da, am mai spus, scrasnesc din dinti, nervos ca ma repet,  dar trebuie sa recunosc ca m-am gandit din nou la o sala de spectacol.

Cerul se inchide deasupra noastra... si abia acum cobor ochii si constat ca nu sunt singur, nu, nu, deloc nu sunt singur, suntem multi, suntem foarte multi pentru aceasta ora imposibil de matinala si suntem nemiscati, ca niste statui suntem, si avem capetele date pe spate, ca statuile din Insula Pastelui suntem noi toti, noi, barbatii, caci numai barbati suntem, noi : soferul si ajutorul de sofer al camionului care aduce carnea la restaurantul hotelului, nu, nu, sunt mai multi soferi si mai multi ajutor - de soferi care aduc carnea la restaurantele hotelurilor din vecinatate, cativa laptari, langa masinutele lor caraghioase, zarzavagii langa caruturile lor si mai caraghioase, astia, grecoteii, au un fel al lor special de a fi caraghiosi, bucatarii de la restaurantele hotelurilor, receptionerul nostru, pe ceilalti nu-i vad, dar este posibil sa ma insel, cativa insi prin  balcoanele de langa mine, de peste drum, mama Doamne, sunt chiar in fiecare balcon daca stau bine si ma gandesc, stau si bine ma si gandesc, si, evident, eu.

Stam ca statuile din Insula Pastelui, ah, asta am mai spus-o, ce dracu, sunt cam confuz, dar asa stam, stam si ascultam, pentru ca daca imi aduc bine aminte si imi aduc aminte perfect, toti, dar absolut toti, chiar si eu, dupa ce am inspectat scena cat de cat, stam cu ochii inchisi si ascultam.

Undeva, la mansarda hotelului de peste drum, geamul este deschis, iar perdeaua atarna nemiscata ca o cortina de teatru.

Da-o dracului, numai la teatru ma gandesc! Asta chiar este o problema cu mine si incep sa ma enervez!

De dincolo de perdea se aude... si abia acum imi dau seama ce ascult, ce ascultam cu totii, infiorati, la ora 4,00 a.m., Paralia Katerini, Grecia : ascultam tanguirile fabuloase ale unei nemtoaice, doar nemtoaicele au aceasta capacitate interesanta, care face amor cu un grec, cu un afurisit de grec cu mustata in furculita, fir-ar mama lui a dracului de grec norocos, asta ascultam noi si ce tanguiri, mama, mama, ce tanguiri, ce dracului ca este deja o simfonie, o minunata simfonie, asta esteeeee, urlu fara glas, este o Simfonie Albastra, cantata de o uriasa orchestra pe valuri de mare, pe fosnet de frunze, pe rauri de lapte, pe dealuri de carne, printre livezi de hoteluri, dracul dracului ca vad aiureli, dar sunetele curg valuri, se lipesc de timpane, se strecoara pe strazi, mangaie cauciucurile camioanelor, care se umplu imediat de atmosfere, desfac capacele bidoanelor cu lapte, imprastiind duios mandria vacilor elene, mangaie majestuos zarzavaturile aliniate ca la parada, urca pe acoperisuri, zboara si se izbesc duios de cupola cerului, intr-o armonie demna de Bach, se intorc, ne mangaie fetele intepenite, ne flutura imperceptibil pletele netunse ale vacantei, ma rog, cei care le au, mie si altora ne mangaie dracului cheliile, se duc inapoi, dincolo de perdea, dispar, Doamne, s-a terminat, ne disperam fara sa clipim, nu, nu, nu, nu, nu s-a terminat, strigatele revin, mai tare, si mai tare, tot mai tare, fierbe apa marii, cad frunzele inca neingalbenite ale copacilor, se reinchid capacele bidoanelor cu lapte, se ofilesc zarzavaturile si se sparg fara sunet cauciucurile camioanelor, dar noi stam ca statuile din Insula Pastelui, cu capetele in sus stam, cu ochii inchisi stam, cu gandurile la Zeul Indic stam, ca un bici al lui Dumnezeu se aude o farfurie sparta, scapata cine stie cum de unul dintre noi, ma rog eu sunt scos din cauza pentru ca, printr-o ironie a sortii, in acel fatidic clip - aici trebuia sa scriu clipa, dar am apucat sa scriu naibii fatidic, trebuia sa faca acordul cumva si am ales calea unei licente poetice, scuze pentru balbaiala, eu, sunt scos din cauza, spun, pentru ca, printr-o ironie a sortii nu am nicio farfurie in mana, liniste, linistea aceea dinaintea dezastrului, il injur pe grecotei, si cred ca toata lumea, noi toti il injuram, si, de departe, vine tunetul, tunetul acela care zguduie tariile, care splendorizeaza mandriile noastre ale tuturor, tunetul se coboara zguduitor din inclestarea zidurilor unei camarute minuscule a unei mansarde inghesuite a unui hotel cochet din Paralia Katerini, perdeaua se sfasie toata de durere, cerul tremura ca de o spaima nebuna, marea se gandeste extrem serios la un tsunami, apoi totul se cufunda in cea mai profunda, mai beznoasa liniste pe care mi-a fost dat sa o admir vreodata.

Dupa o clipita cat o vesnicie, frunzele se trag la loc pe crengile rusinos de dezgolite, marea cade in tampa si impotenta ei meditatie albastru metalica, cerul isi deschide, undeva catre sud, un Velux urias prin care aerul, incins ca un ulei in care s-au sfarsit tone de cartofi proaspat prajiti, se repede vijelios pentru a pluti la dracu-n patru pe aripi de vant solar.

 Soferii si ajutor - de soferii, laptarii, zarzavagii, bucatarii, receptionerul nostru, poate si ceilalti, dar nu-i vad, posibil sa nu pot de aici din balcon, aia din balcoanele de langa al meu si de peste drum, la dracu, am impresia ca de peste tot si, evident eu, deschidem usor ochii. In ei se citeste ceva, nu reusesc sa inteleg, este ca un fel de multumire, ca un fel de hotarare a unei armate fantastice, ma gandesc la titlul unei carti pe care urma sa o citesc peste cativa ani, - Armata lui Kambises -n-are sens sa va spun acum despre ce este vorba, dar este ceva ca un imn, da, da, asta este, ca un imn este, ca un cor barbatesc inchinat Zeului Aluia, si Eminescu asta, ce manuitor de cuvinte, cum a pus el alaturi un substantiv si un adjectiv ca sa dea nastere la o chestie care, ehei, ce mai dibaci, ...

Deschidem ochii, spun, plecam capetele in semn de salut, mai frate, uite care este chestia, eu sunt nebun cu sincronul in teatru,(vezi ce am scris pe blogul teatrului Masca) dar nu l-am izbutit niciodata, oricat de mult am repetat, si acum, noi, sa fi fost vreo cincizeci de insi, am plecat capetele in acelasi timp, toti, absolut toti, asta, ma gandesc, pentru ca salutam performanta, salutam eroismul, salutam sacrificiul, salutam forta, salutam mandria grecului, fir-ar mama lui a dracului de neispravit, de mustacios, de belit, de dracu sa-l ia, dar noi am avut puterea, taria, barbatia, generozitatea de a saluta toate acestea ca niste barbati, e drept, de multe natii, dar barbati adevarati ce eram.

Se petreceau aceste fapte marete, de neuitat, demne de a fi inscrise cu litere de foc in cartea recordurilor noastre ale tuturor :

Vara,

in

Vacanta

in

Grecia,

in

Paralia Katerini

la afurisita si nemernica, in veci blestemata

Ora 4,00 a.m.,

Cand am avut privilegiul sa am bilet la cea mai Albastra Simfonie executata la doua instrumente si o mansarda, fir-ar ma-sa a dracului de grecotei!

E in Amsterdam pentru o buna bucata de vreme. Invata inginerie de sunet si productie de electro.

Deal-ul am fost sa nu se mai intoarca daca nu ia coronitza.

Daca nu-l ai in tine, nu-i pentru tine."

M. Eminescu

www.viatalascurt.ro