Concepţia masculin-provocatoare asupra dragostei domină societatea noastră într-o aşa de mare măsură încât cel ce îi este deja tributar nu mai are nicio putere să se descotorosească de ea. Fundamentul ei poate fi aflat în puritanismul şi în viziunea dualistă despre om care au dominat şi domină Apusul, fiind accentuată de criza de identitate, care chinuie mai mult sau puţin întreaga umanitate, şi cu care este într-un raport direct proporţional.

Cu cât un bărbat se îndoieşte mai mult de bărbăţia sau capacitatea lui erotică, cu atât mai mult se manifestă şi simte nevoia să se comporte ca un animal de prăsilă [gata de montă]. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte femeia, care este obligată să adopte un comportament similar, cu atât mai mult cu cât se simte neglijată din punct de vedere erotic. Tragedia la care conduce această situaţie este de neimaginat întrucât, pe de-o parte, bărbaţii sunt cuprinşi de o continuă nelinişte, socotind că purtarea lor nu este destul de provocatoare sexual, fapt care ar putea provoca dispreţul femeilor, iar pe de alta, femeile sunt cuprinse de o nelinişte asemănătoare, de teamă să nu determine din acelaşi motiv (lipsa unui sex-appeal) dispreţul bărbaţilor. În acest fel, atât bărbaţii cât şi femeile ajung să adopte un comportament care, în esenţă, este cu totul împotriva iubirii, şi care nu numai că nu satisface nevoia lor de dragoste reală, dar devine şi pricina unui chin fără de sfârşit.

Concepţia masculin-sexualizată nu se limitează doar la un comportament erotic ce caută destindere sau relaxare sexuală, ci devine un întreg mod de viaţă, fixând, în special pentru bărbaţi, un anumit tip de comunicare, vocabularul pe care îl folosesc, glumele sau bancurile preferate, modul în care şofează, performanţele de care fac dovadă la fumat şi la tot felul de alte trivialităţi. Percepţia aceasta deformată îşi pune o amprentă pe fiecare manifestare a vieţii lor.

Înţelegerea masculin-sexualizată asupra dragostei nu face decât să deformeze într-un mod dramatic chipul bărbatului, provocându-i infirmităţi sufleteşti tragice. Una dintre cele mai dezastruoase infirmităţi, pe care o provoacă bărbatului această concepţie denaturată, este încremenirea totală a tandreţii sau subminarea totală a capacităţii lui de a exprima şi de a primi tandreţea celuilalt, preschimbându-se cu totul nu numai într-o fiinţă de neiubit, dar şi într-o fiară chinuită, care se dezumanizează continuu sub toate aspectele. Şi toate acestea se întâmplă pentru că nu mai poate exprima şi împlini în mod real nevoia cea mai adâncă şi mai umană a lui, aceea de a iubi cu toată fiinţa, stare descrisă atât de sugestiv de mitul clasic Frumoasa şi Bestia. Concluzia ce se desprinde de aici este că această criză de identitate vine să întărească concepţia masculin-provocatoare, întărită la rândul ei de efectul pe care ea însăşi l-a produs.

 Această percepţie masculin-sexualizată are însă şi un alt fundament, căci se poate vorbi şi de o bază socială, civică şi, în ultimă instanţă, de una teologică. Cea teologică este legată de perspectiva dualistă asupra omului căreia îi este atât de îndatorat puritanismul apusean şi care împarte omul în duh (spirit) nobil şi trup (materie) vulgar. Trup care nu ar fi capabil decât de cele necurate, spurcate, nefiind destinat luminii, ci doar întunericului, celor subpământene, obiect al caselor de toleranţă, al scandalurilor, al lumii de jos şi al fărădelegii.

Un astfel de mod de a vedea lucrurile consideră că mariajul nu face, precum se spune, decât să ucidă dragostea (erosul), întrucât fiind percepută ca ceva hidos – expresie a unui trup considerat ca necurat –, nu poate trăi într-o zonă a legitimităţii. De fapt, dragostea nu poate supravieţui în căsnicie, întrucât cel mai adesea este asociată unui mod de viaţă relaxant, căsătoria fiind identificată mai mult cu un comportament ce caută o permanentă detensionare, prin tot felul de mijloace, care mai de care mai plăcute şi mai „inventive”.

Partenerii care nu au relaţii sexuale de trei ori pe săptămână se pot nelinişti, nu doar plecând de la impresia pe care şi-ar face-o unul despre celălalt, dar şi de la felul în care apare căsnicia lor în faţa aşteptării generale, care apreciază reuşita mariajului în funcţie de frecvenţa orgasmelor avute împreună. După cum se va vedea şi în continuare, partea tragică este dată de faptul că situaţia creată nu numai că nu oferă mulţumire partenerilor, ci naşte nelinişte şi devine o povară, aşezând deasupra tuturor o plictiseală vecină cu moartea. Două ar fi cauzele care conduc soţii la experienţe erotice nelegitime: pe de o parte, plictisul indus de obligativitatea relaxării sexuale a celuilalt, obligaţie întărită şi de convingerea că acesta este scopul însoţirii legitime, iar pe de alta, naşterea sentimentului că, până la urmă, dragostea nu poate înflori în legitimitate. Prin urmare, soţia ajunge să se identifice cu: obligaţia şi cu plictisul, cu grija de familie, cu rufele proaspăt spălate şi călcate, cu mâncarea bine pregătită; în timp ce soţul se identifică cu cele economice, cu mijloacele de trai, cu banalitatea şi, în final, cu lipsa de sens. În aceste condiţii, nevoia de tandreţe şi de joacă trebuie să-şi găsească împlinirea oriunde în afara căsătoriei, mai ales în fărădelege, în underground (subterana vieţii), în cele care sunt necurate prin ele însele.

Infirmitatea sufletească pe care o provoacă omului această concepţie dominantă asupra dragostei, care îşi pune o amprentă asupra capacităţii lui de a simţi şi de a exprima tandreţe, de a comunica cu celălalt prin intermediul trupului său, este deosebit de critică. De ce oare? În primul rând pentru că omul este o alcătuire psihosomatică, ceea ce face ca toate manifestările lui să aibă până la urmă un caracter dual, sufletesc şi trupesc, afară de cazul în care nu se va fi strecurat vreo anomalie în modul firesc de percepţie al realităţii. ]]> http://serellium.wordpress.com/2008/02/29/avem-timp/ Fri, 29 Feb 2008 21:45:14 +0000 stian http://serellium.wordpress.com/2008/02/29/avem-timp/ Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta, murim.

Autor: Octavian Paler

Tudor Chirila http://tudorchirila.blogspot.com/

Femeile au nevoie de protectie, tandrete si penis. Barbatii stiu asta dar sunt convinsi ca penisul le poate inlocui pe primele doua. Ei nu stiu ca penisul este in multe cazuri primul lucru de care femeia s-ar dispensa in cautarea fericirii. Barbatii uita mereu de tandrete si protectie. Uita pentru ca sunt suficienti, invingatori, virili si lipsiti de nuante.

Pana si orgasmul e lipsit de nuante la barbati. Nici macar nu il putem mima. Astfel ca prima intrebare care vine in mintea barbatului inselat este: O fi mai bun la pat ca mine? Apoi invariabil: Are penisul mai mare? Nici prin cap nu-i trece barbatului suficient, invingator si viril ca adversarul care tocmai i-a luat urma prin asternuturile iubitei a avut mai mult timp, a pus intrebari nerostite demult, a angaiat, a avut rabdare si a ascultat atent cu blandete in privire.
Ce are cheliosul ala cu burta in plus fata de mine? Ala e barbat? Ce dracu are ala in plus? Un penis mai mare? Nu, frate, are mai multi bani! - vine invariabil eternul raspuns. Asa e de multe ori, zicem si noi. Dar nu despre acele femei si barbati vorbim noi.

Nimanui nu-i trece prin cap ca barbatul cu chelie si burta intelege sa pretuiasca femeia de langa el cu disperarea celui care poate pierde ultimul tren. Trecut prin multe, cu cicatrice in suflet si dezvantajat fizic, trecut de prima tinerete el stie ca unica sansa este sa mangaie, sa asculte, sa inteleaga, sa fie atent sa deschida usa inainte ca ea sa sune. Si mangaie, asculta, intelege. Desavarseste un ritual al gesturilor care conteaza, este mereu prezent gata oricand sa intinda un brat nu foarte puternic, dar mereu oportun. Mai presus de orice nu cere nimic in schimb, cel putin nu in mod evident pentru ca, sa nu uitam, si el e barbat, vanator experimentat.

Cu lacrimi in ochi varsate pe ascuns cand masina ruleaza monoton si ea priveste absent peisajul de pe scaunul din dreapta, femeia va decide sa renunte la penis care ii da fiori de multe ori pe saptamana - nu e de ajuns... El, tinar carierist si stresat, conduce si nu intelege ce dracu ar mai trebui sa faca pentru linistea cuplului. Ca doar depune toate eforturile. Trage masina pe dreapta si se usureaza in plin camp. Se urca inapoi fara sa-si aduca aminte ca ea l-a rugat sa-i aduca puloverul din portbagaj. Vor ajunge in curand la munte. Undeva la acelasi hotel se vor intalni cu un barbat jovial trecut de prima tinerete dar cu zambet irezistibil si povesti fantastice.

Femeile au nevoie de protectie si tandrete. Femeile renunta cel mai usor la penis. Barbatii renunta la tandrete si protectie. Acest razboi surd al neintelegerii va da nastere profitorilor. Cine sunt ei? Pe termen scurt amantii. Pe termen lung cei intelepti si rabdatori.
Pe drumul de intoarcere el este bucuros si usurat ca ea si-a revenit. E vorbareata si nu mai priveste absenta pe geam . Si zambeste ca in prima zi. E prea neatent ca sa realizeze inceputul sfarsitului. Pe terasa hotelului barbatul jovial, trecut de prima tinerete savureaza un cognac... Pe buza paharului este zahar...

teluric sentiment ma-ncearca,
vreau sa m-atinga neatinsul,
cand te rotesti, iti deslusesc intreg cuprinsul
si lacrimi blande, dintre nori, ne cearta parca.

te caut prins de multe ceasuri
sa ne topim intr-un sarut,
covorul firelor s-alinta... de mult te-a vrut!
si nemurirea s-o traim, lipsiti de vorbe si masuri.

Simplificând lucrurile, principalele energii care suflă în pânzele sexualităţii omeneşti sunt forţa elementară a instinctului şi efervescenţa sentimentelor.
La acestea două, cei mai mulţi dintre noi s-ar grăbi să adauge o a treia: iubirea. Totuşi, raporturile dintre iubire şi sexualitate sunt mai puţin elucidate şi mai paradoxale decât ar putea să pară la o primă lectură.
Mai întâi, este ştiut că iubirea dintre bărbat şi femeie se poate foarte bine dispensa de sexualitate. O face rareaori însă, în speranţa că prin sexualitate va putea să dăruiască şi să primească mai mult. Constată apoi - post factum - că a primit şi dăruit într-adevăr mult, dar, ca să spunem aşa, nimic în plus. Mult, în ceea ce priveşte resorturile („musculatura") vieţii şi a existenţei naturale. Nimic esenţial însă, în raport cu faptul metafizic şi metapsihic al iubirii. Ceea ce rămâne de aici înainte este exigenţa categorică a fidelităţii, împreuna-gestionare a „pătimirii sexuale", şi căutarea anxioasă a sensului tuturor acestora.
Creştinul are însă şansa fabuloasă ca existenta sa să fie temeluită în Dumnezeu, în Iubirea însăşi. Chiar dacă nu demarează în viaţa de cuplu cu alonja unei mari iubiri, el îi cultivă totuşi premisele în primul rând prin faptul că nu o confundă nici cu genitalitatea, nici cu sentimetele aferente.
Creştinul păstrează tăcerea în acel spaţiu al relaţiei pe care romanticul se înghesuie să-1 decoreze cu artefactele sale sentimentale. Rezultatul? Romanticul a consumat experienţa şi a părăsit demult camera bazarului sentimental, iar creştinul abia începe să întrezărească vlăstarul iubirii, care creşte fără ştirea lui, asemenea vrejului lui lona. în vreme ce prin mila lui Dumnezeu buna înţelegere sufletească şi trupească se petrec, au loc (funcţionează, cu alte cuvinte), mai mult-ul şi altceva-ul îi vin de acolo de unde se aştepta mai puţin: o nouă specie de iubire îşi face apariţia, pe acel tărâm al inimii pe care înţelegerea profundă a propriei persoane şi a rosturilor lumii l-au desţelenit în prealabil: Tandreţea.
Şi iată cum, acolo unde s-ar părea că este patria tihnei şi a deliciilor conjugalităţii , o nouă stihie intră delicat, dar ferm, în scenă. Ivită din suferinţă şi smerenie, puţină la făptură, cu hainele rupte şi prăfuite, această stăpână întoarsă după o lungă călătorie ridică brusc forţa cognitivă a unirii conjugale la cote absolut bulversante. Până acolo încât este cu putinţă ca, la un moment dat, aceasta să se degajeze de constrângerea literei sexualităţii şi să funcţioneze în alb.
Tandreţea este un cuvânt asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu foarte mare atenţie dintr-un motiv precis: îşi păstrează neştirbit proprietatea. Dumnezeu a păstrat cuvântul acesta în chip miraculos, ca pe cei şapte tineri din Efes, pentru a da mărturie la acest sfârşit al veacurilor de halul în care am ajuns să-i dezintegrăm semantic suratele (iubire şi dragoste).
Tandreţea este o specie a iubirii şi a dorinţei care transcende orice determinare, de orice natură ar fi ea.
Întâi de toate, este perfect gratuită. Se livrează „solar" şi este capabilă să străbată neîntinată conţinuturile cele mai dense şi mai opace ale universului creat, precipitatele nemerniciei, ale prostiei şi ale cruzimii omeneşti. Singură poate fi făcută responsabilă de acele cuvinte înfricoşate şi de neînţeles ale Mântuitorului: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!".
Cum se justifică apariţia tandreţei în perimetrul conjugalităţii îmbisericite? Răspunsul este cât se poate de simplu: tandreţea este chiar sensul iubirii conjugale. Această frază poate provoca unora o contracţie abdominală, altora cel mult un zâmbet condescendent. Cunoscătorii însă vor desluşi pe dată provocarea majoră ce o conţine.
Atunci când nu o confundăm - inocent ori interesat - cu oarecare specie de sentimentalitate, tandreţea incomodează la culme sexualitatea co-mună. O răstigneşte.
Nu trebuie înţeles că sexualităţii nu-i prieşte să fie răstignită, ci mai degrabă că întreaga afacere nu relaxează, ci scoate din ţâţâni obişnuinţele domestice.
Proprie sexualităţii este imaginea conchistadorului care avansează pe terra incognita călare pe un armăsar, îmbrăcat în armură şi înarmat până în dinţi, ori, în etapa următoare, aşezat la umbră pe terasa luxosului palat conjugal, fiind servit cu acele bunătăţi asupra cărora se simte pe veci stăpân şi proprietar. Imaginii conchistadorului, tandreţea îi opune icoana apostolului care umblă din cetate în cetate nici traistă şi nici toiag purtând, ci tuturor vestind, retrăgându-se la nevoie cu discreţie şi scuturându-şi tălpile atunci când nu este dorit şi recunoscut.
Cum pot vieţui aşadar aceştia doi, conchistadorul şi apostolul, în perimetrul împărătesc al unirii conjugale? Dacă nu putem obiectiva fericita beţie lucidă a iubirii, structura determinării sexuale parcurge în schimb o serie de mutaţii care ies la iveală (evident cu discreţie), mărturisind sporirea duhovnicească a celor doi. Pe măsură ce poftei trupeşti îi sunt smulse rând pe rând măştile idolatre, acestea capătă, pe zi ce trece, un caracter benign, fiind pusă la locul ei, pe care i 1-a hărăzit Dumnezeu. „Conchistadorul" îngenunchează înaintea „apostolului". Nu se transformă însă în soldăţel de plumb pe care cucernicia mireană îl aşază în debara ori pe policioară. Sexualitatea conjugală nu este doar legitimă, ci şi necesară în marea majoritate a cazurilor. Cel puţin atâta timp cât soţii se află pe cale. Ea este martor incomod al propriei imagini de sine şi leac al unui neam întreg de beteşuguri şi derive ale evlaviei (cum ar fi trufia ori împietrirea, pe care abstinenţa înclină mai degrabă să le împuternicească).
In retortele intestine ale tainei conjugale are loc un proces alchimic. Pofta se smereşte în faţa tandreţei, iar aceasta din urmă învăluie pofta cu un aer protector, nemailăsând loc satanei! Ambele au de câştigat din această îngemănare: pofta îşi află în sfârşit hrana care să-i ţină de saţ, sensul şi împlinirea, iar iubirea extrage în permanenţă din ghemul ontologic al poftei materie primă pentru zidirea făpturii celei noi.
Concreteţea poftei indică în permanenţă cât de concretă trebuie să fie relaţia cu Dumnezeu. Pe măsură ce se oferă mai adânc circuitului rugăciunii (network dumnezeiesc - „noi înşine şi unii pe alţii"), cei doi devin actanti într-un mister al tranzitivităţii valorilor. Frumuseţea şi binele pe care fiecare le caută şi le întâmpină în îmbrăţişarea partenerului se arată ca având izvorul într-o realitate situată dincolo de partener. Cu alte cuvinte, valorile circulă, nu sunt stocate în făptura partenerului. Moment de o importanţă covârşitoare: iubirea zboară ca o pasăre din colivia posesivităţii egoiste a egoismului în doi - redutabilă formă de idolatrie. Se universalizează, devine solară, „a toată lumea" şi „pentru toată lumea".
Acest fapt nu anulează caracterul exclusiv al relaţiei conjugale, unicitatea ei absolută. Aşa cum spunea Părintele Stăniloae, prin iubirea reciprocă cele două persoane îşi descoperă o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi. Mai mult, descoperă toate acestea într-un mod unic, modul în care persoana celuilalt „redactează" a-ceastă frumuseţe şi acest bine.
„Dacă stau faţă în faţă cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri şi nu este alcătuit din lucruri. Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea, adică un punct înscris pe reţeaua universală de timp şi spaţiu [...], ci este Tu şi umple orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el, ci pentru că toate celelalte trăiesc în lumina lui"  (subl. n.).
Afirmam ceva mai sus că, atunci când nu o confundăm cu oarecare sentimentalitate, tandreţea incomodează sexualitatea comună, o canalizează în direcţia crucii. Cuvântul crucii însă este sminteală (scandal) pentru iudei (fariseismul mic burghez) şi nebunie (absurditate, nonsens) pentru elini (admiratorii de pe tuşă ai domeniului spiritualităţii). Din nefericire, aceste două categorii (aflate de altfel într-o conivenţă secretă) au dobândit în zilele noastre o pondere fără precedent, având tendinţa, dacă nu să substituie, în tot cazul să „aglomereze" turma cea mică. Şi pentru că aceşti oameni ţin la mare preţ conceptul de iubire duhovnicească şi pentru că refuzul crucii a căscat între concept şi realitate o prăpastie cu neputinţă de surmontat, soluţia la îndemână este mimarea tandreţei, faţărirea ei.
Atât de mult ne-am deprins a trăi şi a respira atmosfera toxică a minciunii, încât chiar pentru cineva care a apucat cu nădejde coarnele plugului duhovnicesc este greu să desluşească, în noianul sentimentelor şi al „pietăţii" individuale, aurul curat al adevăratei iubiri.
Întrucât iubirea este greu de prins în colimatorul discernământului, Tradiţia Bisericii i-a statornicit un tovarăş pe potrivă: despătimirea. în viziunea Părinţilor, între cele două există o paradoxală relaţie de rudenie; astfel, despătimirea este maică, dar şi fiică a iubirii, cale de acces la iubire, dar şi criteriu de validare a ei.