Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

"Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat - si anume că, în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii frati?""[1]

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinte a "Asociatiei Religiilor Unite", reprezentantii a zece mari religii au fost invitati să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivatie: "Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu". Să vedem cât de validă este această afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi.

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se întelege), care este ca atare "Unul si acelasi Dumnezeu". Si acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de "întelegere reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relatie de frătie" si de "întelegere reciprocă", asa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreună... (Ps. 132,1).

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunată si preaslăvită si cea de-a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos "un simplu profet" (potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care crestin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?

S-ar putea totusi crede că, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiintă exceptională trimisă de Dumnezeu. Dar pentru noi crestinii, dacă Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu "profet" sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a făcut pe Sine "Fiu al lui Dumnezeu" si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14,61-62) Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al Crestinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau care-si schimbă succesiv măstile (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui să credem că ne închinăm la "acelasi Dumnezeu"!

Totusi ar putea să se ridice si următoarea naivă propunere: "Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!" Răspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iată mărturisirea noastră: "Slavă Sfintei, Celei de o fiintă, de viată făcătoarei si nedespărtitei Treimi". Cum deci L-am putea despărti pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatăl Meu una suntem! (Ioan 10,30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii, afirmă si el: Oricine tăgăduieste pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).

Si chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu adevărat? Pentru Evrei si Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural, trupesc, câtă vreme pentru noi, crestinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiască din Crestinism si cea din celelalte religii?

Altii ar putea încă spune: "Totusi, Avraam s-a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu". Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, după cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăsi lui Avraam la stejarul Mamvri... Atunci ridicându-si ochii săi, a privit si iată trei Oameni stăteau înaintea lui; si cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s-a închinat până la pământ (Facerea, 18,1-2). Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă unipersonală, sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii ortodocsi cinstim această arătare vechi testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar si când asezăm în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai cum a făcut-o părintele Avraam!

Descendenta trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiti prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar credinta lui Avraam era credinta în Iisus Hristos, după cum Domnul însusi a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea si a văzut-o si s-a bucurat (Ioan 8,56). Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiintă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34). Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scăpati de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3,25); si tot aceeasi a proorocului Daniel care a văzut în duh cele două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-se posteritătii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă ati fi fiii lui Avraam ati face faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeti în Acela pe Care El L-a trimis (Ioan 6,29).

Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învată pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Făgăduintele au fost rostite lui Avraam si urmasului său. Nu zice: "si urmasilor" - ca de mai multi - ci ca de unul singur: "si Urmasului tău", Care este Hristos. (Galateni 3,16) Si mai departe ...Iar dacă voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori după făgăduintă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea făgăduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea a fi urmas al lui Avraam după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sământă sau urmas, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 si urm.) Isaac s-a născut din libertatea miraculoasă a unei mame sterpe si înaintate în vârstă. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul Crucii. Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a prăvălit piatra pentru ca să putem noi privi mormântul gol si să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie si a dus-o în cortul maicii sale Sara, asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la sălasurile vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl au si necrestinii. Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii nostri si cu mâinile noastre L-am pipăit (l Ioan 1,1).

Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, asa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, "...si ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru..." Dar oare când S-a arătat El printre evreii si musulmanii de astăzi, asa încât să presupunem noi că si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunostintă despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit si a înviat în zadar!

Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse conceptii despre Tatăl; însă fiecare conceptie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un rod al imaginatiei lor, o creatie după chipul si asemănarea lor. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles, de nedescris si nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăsim de El) cuprins, descris si material prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor, Amin. De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credintă a Antihristului ce va veni, si ale cărui semne se înmultesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care nu le-ar putea îndura nici cei alesi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar scurta acele zile. Si fie ca El să ne păzească pe noi, "turma cea mică", "rămăsita cea după alegerea Duhului", asa încât să ne putem si noi bucura împreună cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugăciunile Preasfintei, de Dumnezeu Născătoarei si Pururea Fecioarei Măria, a dumnezeiestilor puteri si a multimii de mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli si propovăduitori care au fost credinciosi până la moarte, si care si-au vărsat sângele pentru Hristos, Care ne-a câstigat pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor - slabi, păcătosi si nevrednici, asa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre către un dumnezeu străin! Amin.

Părintele Basile Sakkas

La Foi Transmise, 5 apr. 1970

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Introducere 1. "Dialogul cu religiile necrestine"

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învătătura sănătoasă, ci - dornici să-si desfăteze auzul - îsi grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevăr si se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii "declaratii comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea crestină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" si "declaratiile comune" nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a adevăratului dialog crestin - dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.

Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste "dialoguri" bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăsi atmosfera de "liberalism" ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Acesti participanti rămân însă tăcuti, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul constiintei ortodoxe.[1]

La nivele mai putin înalte, "conferintele" si "discutiile ecumenice" se organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă si chiar cu oficierea unei "Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinte" este într-atât de marcată de diletantism si de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei "unităti" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie si viziunea "ecumenistă" asupra lumii si vietii.[2]

La nivelul actiunii, activistii ecumenisti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul că ei nu sunt ferm ancorati în traditia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de acestia, precum "acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice", sunt folosite de activistii ecumenisti ca bază pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei împărtăsanii si ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti să lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îsi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată sotia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu sigurantă că nu, căci în această privintă ea are infailibilitatea. Să o aibă asadar si Papa, dacă asta doreste".[3]

Crestinii ortodocsi constienti se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârsi toate acestea si până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor si demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privintă, dar tinând cont de logica desfăsurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce directie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele miscării ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor mentionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiti: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Si dacă toate aceste Biserici crestine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizatii "religioase". Si iată cum ecumenismul "crestin" nu va putea să sfârsească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă "Miscarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în constiinta celor care participă la asa-zisul dialog ecumenic, încât pentru crestinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Miscării Ecumenice din afara Crestinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferintă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică si Ortodoxă au tinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a notiunii de pace mondială, iar un cor "inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase apartinând tuturor denominatiunilor.

2. Într-o declaratie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului si laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: "Credem că Miscarea Ecumenică, chiar dacă a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie să fie o miscare a tuturor religiilor care îsi dau mâna".

3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul întelegerii), o fundatie Americană initiată în 1960 ca un soi de "Asociatie a Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în diferite colturi ale lumii" (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a tinut până în prezent mai multe "conferinte la vârf". La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul[4] Thomas Merton[5] a declarat: "Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".

La cea de a doua conferintă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: "Proiectul de Creare a Comunitătii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toti conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără precedent", descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind "un eveniment epocal din istoria religiilor". Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale religii.
De asemenea, "credinciosii tuturor religiilor au fost invitati să coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru" (La Suisse, 3 aprilie 1970).
Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul întelegerii" dau la iveală că la conferinta "la vârf" organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.

Asadar, "conferintele la vârf oferă delegatilor ortodocsi ocazia să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităti mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace si de întelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiasi reprezentanti participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care participă la asemenea conferinte si se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici si cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si musulmani, care a fost urmată de o conferintă de evaluare în iunie al aceluiasi an la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necrestine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta[6], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a socat până si pe delegatii protestanti când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar, călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe crestini să "investigheze viata de autentică spiritualitate a celor nebotezati" si să-si îmbogătească experienta cu "comorile ce se află în sânul comunitătii religioase universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste scriptura sa, el primeste în lumină pe însusi Hristos".[7]

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, mentionând că, "în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice".
În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un "dialog" major crestino-musulman cu circa patruzeci de participanti de ambele părti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi.[8]

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un "dialog" teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, în cele două zile de discutii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necrestine". "Teologii" greci au căzut de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile" (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveste intentia acestor "dialoguri"? în mod evident ea este aceea de a "reformula" Crestinismul Ortodox asa încât el să nu mai creeze senzatii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu religiile necrestine" la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70. De atunci încoace ele s-au întetit, iar dialogurile si chiar rugăciunile "crestinilor ortodocsi" cu reprezentantii religiilor necrestine sunt acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane. "Dialogul cu religiile necrestine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum "teologia" si scopul acestui "dialog" accelerat si să vedem ce îl distinge de ecumenismul asa-zis crestin care a predominat până acum.

[2] Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.

[3] Hellenic Chronichle, April 9,1970

[4] Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat de către abalele de Rance în 1664, in cadrul mănăstirii "La Trappe" din Normandia (n. tr.)

[5] Călugăr american (1915-1968 ) din ordinul cislercienilor născut la Prades, în Franta din tată neozeelandez si mamă americană. A studiat si apoi a predat literatura engleză la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano-catolicism, intrând în ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain (Muntele cu sapte etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se călugărească. Pledează pentru un monahism orientat către lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într-o lume a actiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă si purtând o corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie până la critică socială. Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a determinat să participe la o conferintă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. După CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)

[6] adică din 1979 (n.tr.)

[7] Christian Century, 10 feb, 1971

[8]Al Montada, ian-feb 1972, p.18.

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Prefata autorului (martie, 1979)

Orice erezie îsi revendică propria "spiritualitate" si propria metodă de practicare a vietii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin "cultul inimii sacre", primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor "mistici" si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitătii romano-catolice contemporane.

Si protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice si propria sa cale către o "renastere" spirituală, elemente care reflectă si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fată însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea" ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program "liturgic" ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obisnuită.

Ecumenismul este erezia care are la bază credinta că, de fapt, nu există o Biserică văzută a lui Hristos si că structura sa vizibilă la nivelul societătii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăsi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o "pietate" si o "spiritualitate" tipic ecumeniste.

Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine de "expectatie" si "căutare" religioasă pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si-o rezolvă în "spiritul" unei "pietăti" care nu mai este simplu protestantă în esenta sa. Odată realizată această constatare nu se poate să nu vedem că timpul "spiritualitătii" si "pietătii" tipic ecumeniste deja a sosit.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 si ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi initiative "ecumenice" si anume "deschiderea dialogului cu religiile necrestine".

Patru din capitolele acestei cărti s-au tipărit în periodicul "The Orthodox Word" (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 si 1972, si anume cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 si până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discutie amănuntită asupra "renasterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai multi preoti din America, miscare identificată a fi o variantă a "spiritualitătii ecumeniste ce însumează experiente religioase specific necrestine".

Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre crestinii ortodocsi, convingându-i pe multi dintre ei să nu se alăture miscării "harismatice". Altii, care deja participau la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii acestui capitol, să părăsească miscarea si au confirmat prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, "miscarea harismatică" a parohiilor "ortodoxe" din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari "reînnoiri".

Însă, în pofida mentalitătii protestante a initiatorilor si animatorilor săi, "renasterea harismatică" este, în calitate de miscare "spirituală", un curent care depăseste sfera de definitie protestantă. În articolul mentionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de "mediumism crestin", pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut experienta lor în mod direct - si am demonstrat sorgintea lor "spiritualist-ecumenistă" care generează, sub ochii nostri, noua religie necrestină a viitorului.

În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui anumit monah) de către un anumit "spirit" care îl însotea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.

În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de uscăciune spirituală îl nemultumea profund. Deschiderea către experientele cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri spirituale", dintre care mai cu seamă acel "spirit" invizibil care îi dădea instructiuni precise referitoare la directia în care să se îndrepte si în ce locuri să călătorească. Tot printre "darurile" primite se număra si capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul său).

Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienta divină a "darurilor" sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul că "uscăciunea" sa spirituală dispăruse, că prin contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" si că acum ducea o viată foarte bogată în rugăciune si în "spiritualitate".

În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă si mai ales după lectura articolului despre "renasterea harismatică", acest tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare clară experientelor sale "spirituale". El a mărturisit chiar că se prea poate ca "spiritul" care îl însotea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a părut să-l afecteze si el părăsi mânăstirea fără să se fi convertit la Ortodoxie.

Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el declară că renuntase la activitătile "harismatice" ca fiind prea primejdioase si că îsi găsise linistea sufletului în meditatia Zen.

Această strânsă legătură dintre experientele spirituale "crestine" si cele orientale este o caracteristică inconfundabilă a spiritualitătii "ecumenice" contemporane. La această a doua editie la cartea de fată s-au adăugat noi informatii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale si la un anume fenomen "secular" major care contribuie la formarea unei "noi constiinte religioase", chiar si printre rândurile asa-zisilor atei.

Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreste aflarea unei căi sufletesti care să nu semene cu crestinismul lipsit de vlagă cu care l-a obisnuit protestantismul si catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.

La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre "renasterea harismatică", am primit o scrisoare la redactia publicatiei "The Orthodox Word" prin care un teolog si trăitor recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus: "Ceea ce ati descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist".

Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire până si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne înspăimântăm de dimensiunile înselăciunii care îi pândeste pe crestini neavertizati si neîntăriti duhovniceste.

Această carte se doreste a fi un semnal de alarmă si un îndemn la trăire în dreapta credintă a lui Hristos, constientă si constientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care trăim. Cartea de fată nu este o tratare exhaustivă a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminară a acelor tendinte spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei religii anticrestine, o religie care îsi va mentine doar o fatadă de crestinism, dar al cărei continut se va baza pe experiente "initiatice" de natură demonică.

Fie ca acest raport asupra activitătilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident si mai pe fată, adeseori în chiar rândurile crestinilor ortodocsi, să-i facă pe acestia din urmă să înteleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii crestine: Sfânta -Scriptură si învătătura Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

Cuv. Serafim Rose

din "Sufletul după moarte"

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus"? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării" raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi" în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer", deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material.

Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri". Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc", că „sus" este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare", ci numai o schimbare de stare.

Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă - cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească. Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur" şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar" (vol. III, pag. 312).

„Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului ... Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului " (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.

De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe - Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus" şi despre iad ca fiind „jos", sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri"), acestea toate trebuie să se afle pururi într-un loc oarecare - fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer" (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.

Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele" sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut" prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie. Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material" în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare" între cele două lumi - întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală".

Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde" în spaţiul „obişnuit" al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona - unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.

În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea."

Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri", dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri" sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc", că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie" a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile" se află deasupra „raiului pământesc"; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri" - dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele" acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină - iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului:

„Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns .... După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi .... Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el" (Omilie la Romani 31, 3-4).

Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se află „nicăieri" şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva", şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).