Aceste zilele de lumină şi bucurie ne prilejuiesc însă tuturor – fideli, şovăielnici sau necredincioşi – câteva reflecţii asupra destinului inocenţei într-o lume sfâşiată. Poposind cu gândul asupra rugăciunii din Gheţimani, citind povestea lui Pilat, văzând aievea suferinţa mamei din Nazaret şi judecata grăbită a sinedriului – rememorînd, pe scurt, tabloul răstignirii lui Iisus pe dealul Căpăţânii, nu poţi ocoli întrebarea despre originea puterii omeneşti şi despre tainica pedagogie divină. Cum putem analiza raportul complicat între fapta dârză şi contemplaţia sfioasă, între politica rece a stăpânilor şi religia cardiacă a unor marginali? Ce anume ne poate spune moartea unui evreu din Galilea, predicator în fraze paradoxale, învăţătorul călătorind pe asin prin cetatea Ierusalimului şi executat cu aroganţă pentru că vorbise despre o altă împărăţie, pentru că propovăduise iertarea, pentru că spălase picioarele ucenicilor şi vindecase un slăbănog în ziua de Sabat?

Arestul, comandat de curtea supremă de justiţie a slujitorilor Templului, avusese loc în perfectă legalitate. Judecata lui Caiafa era fundamentată pe Scripturi şi ţâşnea din zelul monoteist al marelui preot. Pilat din Pont, guvernatorul Palestinei aflată sub protectorat roman, se ghida numai după normele de stabilitate internă ale Imperiului. Principiul pax augusta cerea suprimarea oricărui conflict intern între facţiunile religioase ale marilor cetăţi. Era obligatorie recunoaşterea demnităţii intangibile a Cezarului. Nimeni altcineva nu se putea numi „împărat” sau „rege,” în afara suveranului din Capitoliu. Cu toate aceste restricţii, ochiul subiectiv al autorităţii politice – aici prin şovăiala lui Pilat, întărită de visul soţiei sale (Mt 27, 19) – reuşeşte să identifice marca neprihănirii, fără a-i aduce salvarea din ghearele morţii. În faţa tăcerii lui Iisus, el se mira (Mc 15, 5). Apoi, acelaşi conducător roman se întreabă aproape retoric: „Ce rău a făcut?” (Mt 27, 23). Mulţimea întărâtată explodează într-un consens al urii: „Răstigneşte-l” (Mc 15, 15). Inocenţa lui Iisus continuă să fie batjocorită pe parcursul faimoasei via Crucis. Ironii grosolane, lapidări crude, insulte mitocăneşti – toate demonstrează lucrarea fărădelegii, extazul duşmăniei fioroase şi pofta de anihilare.

În faţa acestui spectacol, urmărind confruntarea între Cel drept şi călăii purităţii, sfera politicii se spală pe mâini şi întreţine etica resemnării. Civismul roman are sincope. Reprezentantul politic nu poate stopa răul metafizic. Numai Dumnezeu mai poate interveni miraculos, atunci când funcţionarii, administratorii sau birocraţii cedează adâncimilor sufluroase ale animalităţii de care orice Cain e capabil. Cinismul unui Eichmann la Ierusalim sau Nicolschi la Piteşti nu se vindecă printr-o reglementare juridică. Tocmai de aceea, nu trebuie subestimate prezenţa demonicului în istorie şi discreta eficacitate a sfinţilor anonimi. Jertfa lui Mircea Vulcănescu la Aiud şi compasiunea Maicii Tereza din Calcutta s-au produs tocmai pentru că instituţia legii nu poate garanta dispariţia violenţei endemice sau erupţia bunătăţii. În sfârşit, filantropia nu se ascunde în programe abstracte, ci într-o decizie individuală luată într-un for lăuntric nevăzut.

Iisus a murit ca victimă a unui colectivism necontrolat, aliat cu miopia sistemului. Lipsită de orice emfază, suferinţa Golgotei anulează orice proiecţie mesianică asupra puterii seculare. Ar fi putut cineva, în locul lui Pilat, să stopeze crima? Este greu de ştiu. Dar când politicul este investit cu speranţe nemăsurate şi capacităţi mântuitoare, pretoriul eşuează lamentabil. Mai degrabă în şoaptele rostite pe Muntele Măslinilor vom găsi adevărul nemăsluit despre sufletul omenesc, arareori înclinat să absolve şi adesea gata să pedepsească. Din antichitate până astăzi, politica şi-a probat limitele ontologice şi opacităţile înfricoşătoare. Ecuaţia unei existenţe fericite nu poate miza, deci, totul pe promisiunile cetăţii terestre.

Mihail NEAMŢU

Vinerea Mare, 2008

Să fim rezonabili: nici un argument aprioric sau raţionament inductiv nu trimite la concluzia că, prin sine, orientarea homosexuală ar fi incompatibilă cu cele mai înalte chemări ale inteligenţei, cu hărnicia sau devotamentul pentru cauzele nobile ale zilei de mâine. De la înţeleptul Socrate (471–399 î.e.n) până la conservatorul Allan Bloom (1930-1992), din timpul liricei Sappho (sec. VII î.e.n) spre mai relaxata zodie a lui Oscar Wilde (1854-1900) sau veacul nefericitului Arthur Rimbaud (1854-1891), prieteniile homosexuale n-au împiedicat excelenţa artistică ori superlativul gândirii. Este totuşi dificil, dacă nu cumva stupid să afirmi că fără bisexualitatea discretă a împăratului Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), Mediterana şi Orientul apropiat n-ar fi avut parte de cuceririle ştiinţifice ale elenismului. Homosexualitatea nici nu suprimă, dar nici nu oferă garanţia civilităţii ori a geniului poetic, filozofic sau militar. Modernitatea occidentală a avut deci temeiuri să suspende discriminarea juridică a cetăţenilor cu alte preferinţe sexuale decât cele ale majorităţii (prevăzută de faimosul articol 200 al Codului penal al României socialiste). Stigmatizarea unui homosexual qua homosexual nu poate găsi justificări din perspectiva unei etici care recunoaşte caracterul inalienabil al libertăţii de asociere. Aceasta nu înseamnă că dezacordul faţă de practica şi prozelitismul de tip homosexual nu poate fi exprimat articulat, inteligent şi tăios.

Febra postmodernităţii

Marcată de etosul revoluţionar şi de ideologia progresului, postmodernitatea contestă neutralitatea poziţiei modernilor. E prea puţin! Suntem chemaţi să recunoaştem contribuţia esenţială la diversitatea culturală a lumii pe care o aduc operele literare şi ştiinţele sociale conduse în cheie homoerotică. Potenţiale homofobii sunt denunţate pretutindeni în operele clasicilor. Dialogul fratern între Ghilgameş şi Enkidu, dragostea dintre Ahile şi Pericle, iubirea lui Iisus pentru apostolul Ioan – toate marile drame ale afecţiunii trebuiesc filtrate prin hermeneutica suspiciunii. Nici o religie cu rădăcini ancestrale – mai cu seamă religiile Cărţii – nu scapă deconstrucţiilor universitare. Vaste congregaţii academice participă la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon (428-347 î.e.n.), Cicero (102–43 î.e.n) ori Sf. Pavel (†67 e.n.) ies vinovaţi pentru introducerea noţiunii de „păcat împotriva naturii.” Homosexualitatea ajunge să fie descrisă nu doar ca înclinaţie liberă a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinări absconse. Biologia şi genetica conjură la producerea unui nou discurs în care minoritarii varsă lacrimi iar majorităţile întind batista.

Revoluţia permanentă

Lucrurile nu se opresc aici. De la judecăţi individuale se trece la raţionamente colectiviste. Imputînd heterosexualilor culpa nerecunoştinţei (un fapt simbolic pentru hegelienii de dreapta, dar pentru marxiştii de stânga o vină compensată numai prin lichidităţi financiare), activiştii curcubeului cer egalitate în termenii discriminării pozitive (modelul fiind affirmative action). Statul, cu alte cuvinte, trebuie să intervină mereu pentru a îndepărta pericolul imaginar al persecuţiei foştilor marginali. Baruri gay & lesbian primesc din partea primăriilor emancipate cât mai multe licenţe de funcţionare în centrele istorice, slujind astfel idealul multiculturalismului. Clipuri orgasmice şi filme LGBT sunt promovate din bugetul UE. Cuplurile homosexuale se cer îndrituite cu rolul de mamă sau tată prin adopţia liberă de copii. La capitolul miscellanea găsim cărţi pentru copii cu teme homosexuale, „un sărut public pentru diversitate,” construirea de puncte sanitare cu specific, locuri în cimitire homo, etc. Consumată odinioară într-un domeniu strict privat, homosexualitatea este acum exhibată cu ostentaţie sectară într-o sferă publică unde războaiele culturale nu pot fi arbitrate decât prin decizii de ordin juridic şi politic. De aici toată gălăgia veselă şi solară, după care îţi doreşti o lungă ploaie, lungă şi curăţitoare.

Politizarea intimităţii

În Omul recent (2001, ediţia a III-a, p. 366), Horia-Roman Patapievici a indicat deznodământul acestei încrâncenări: „rezultatul este nu doar că relaţia intimă cu sine a omului recent devine tot mai oficială, dar acesta pierde din ce în ce mai mult controlul asupra propriei interiorităţi.” Deşi lipsit de orice simpatii pentru estetica gay, remarc abandonul cadrului romantic dintr-o nuvelă precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann (1875-1955). O miză strict subiectivă – tema, eventual, a unei reverii literare - cedează acum locul aventurii politice. Sloganul gay pride evacuează orice posibil mister al intersubiectivităţii. Coregrafiate într-un stil kitsch, decadent şi adesea lubric, paradele estivale fac din „prietenia” homosexuală subiect de negociere electorală. ONG-uri vocale exercită un lobby intens pe lângă parlamentari şi judecători (mai ales în ţările de tradiţie anglo-saxonă) pentru a obţine privilegii prin apelul la un precedent oarecare. State de persuasiune liberală (e.g., New York) obţin în SUA drepturi suplimentare pentru homosexuali, acestea fiind apoi revendicate cu vehemenţă în state de tradiţii conservatoare (e.g., Texas). În Europa, olandezii dau tonul pentru ca strigătul „la arme” să fie auzit şi la gurile Dunării. În acest fel, Occidentul a ajuns să ataşeze cauza homosexualităţii unei bătălii ideologice cu accente aproape religioase.

Principiul tăgăduinţă

Am stabilit că nu trebuie să fii gay pentru a primi un certificat de creativitate, după cum nici heterosexualitatea în sine nu te face virtuos. Totuşi, din punct de vedere social homosexualii fac parte din comunitatea care, privilegiind prezentul, tăgăduieşte „principiul făgăduinţei.” Fără întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu poţi vorbi despre dăinuirea peste timp a unor idealuri, slujite prin solidaritate de zeci de generaţii. Pentru homosexualii religioşi, figura patriarhului Avraam şi arborele lui Iesei sunt pedanterii narative perfect inutile. Prin recursul grăbit la eprubetă, ei neagă taina germinaţiei naturale şi principiul seminal al vieţii celebrat în memoria poporului Israel. Fără asistenţa in vitro, lesbienele nu pot trăi, prin chiar datele firii, emoţia unei sarcini ori suferinţa plină de bucurie a naşterii de prunci. Doar prin adopţie, homosexualul poate ajunge tată sau bunic, mamă ori mătuşă. Dacă această stilistică s-ar generaliza la scară universală, umanitatea ar cunoaşte implozia demografică înaintea crizei ecologice planetare. Pentru comunităţile care, având un ideal transcendent, vor să reziste prin reproducere trecerii timpului, prozelitismul homosexual este deci o invitaţie la suicid colectiv. În acest punct, exerciţiile de imaginaţie futurologică pot totuşi conta.

Răspunsul religios

În sfârşit, creştinismul tradiţional defineşte homosexualitatea drept sodomie şi socoate această practică un „păcat împotriva firii”. Acest „limbaj ofensator” nu poate fi pesemne acceptat de cei care refuză atât o teologie naturală („povestea” lui Adam şi Eva) cât şi ideea revelaţiei unui Dumnezeu personal în istoria umanităţii. Creştinismul pleacă de la acest postulat al universalităţii chemării omului spre lumină şi adevăr, fără să confunde păcatul (o moarte anticipată) cu păcătosul (care dă mai departe lupta). Părinţii Bisericii fac adesea distincţia între caracterul generic al naturii umane (logos physeos) chemată la comuniunea veşnică de iubire cu Dumnezeu, profilul particular al fiecărei persoane (hypostasis), liberă prin aceea că poartă în sine chipul divin; şi, în sfârşit, actele individuale (energeia) ale fiecărui om, care înclină spre virtute sau fărădelege în funcţie de ţeluri, educaţie şi aşezare lăuntrică. Este un mod sofisticat, poate, de a spune că omul nu trebuie redus niciodată la faptele sale. Pot exista judecători, profesori sau medici cu înclinaţii private lipsite de orice demnitate şi care refuză să promoveze orice agendă ideologică. Nici negarea, nici clamarea isterică a sexualităţii (care ne înrudeşte morfologic şi filogenetic cu animalele), ci doar transfigurarea acesteia ne face liberi.

Tot aici trebuie chestionat falsul principiu al sincerităţii, atât de frecvent abuzat în postmodernitate. Exprimat vulgar în termenii unei întrebări retorice – „dacă tot o faci, de ce să n-o faci în public?” – această propensiune către mizeriile mărturisirii îşi găseşte marsupiul în toate emisiunile de divertisment. A fi onest, chipurile, înseamnă „să dai totul pe faţă”, abandonând sentimentul culpei sau ruşinea privată. Este o psihologie defectă la mijloc, care transformă sufletulul într-un ceasornic. Or, sufletul nostru este mult mai vălurit, mai cuprinzător, mai plin de incertitudini. De aceea există poezie, literatură, artă, ca spaţiu al sublimării dorinţelor. Putem avea izbucniri de imaginaţie pornografică, dar asta nu înseamnă că mâzgălim zilnic pereţii în termeni orgiastici. E de preferat "ipocrizia ruşinii" decât activismul tâmp, bravada chioară.

De ce atâta austeritate când vine vorba de religie? De ce atâtea exigenţe? Pentru că, o spun cu toată convingerea, Evanghelia nutreşte pentru fiecare dintre noi visul purităţii, la fel de greu de obţinut în cazul celor înclinaţi către castitate, spre heterosexualitate ori pentru homosexualitate. Abordarea tradiţiei răsăritene este marcată de o preocupare terapeutică, iar nu de condamnarea juridică. Contează vindecarea iar nu ostracizarea. Pentru cei care refuză această logică a verticalităţii este greu de oferit un răspuns rapid la întrebarea „totuşi, de ce acest rigorism?” Rămâne la fel de dificil să înţelegi din perspectivă sceptic-atee construcţia relaţiei heterosexuale în orizontul iubirii monogame. Aici, autoritatea Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice nu se negociază. Citite inteligent şi fără rea intenţie, izvoarele creştinismului apostolic ne arată faptul că Dumnezeu nu este homofob atacând sodomia, aşa cum nu este misogin condamnând prostituţia. Dumnezeul Bibliei rămâne doar gelos: nu numai pe portretul lui Dorian Gray, ci şi pe oricare zei străini capabili să ne ia în posesie.

Mihail NEAMŢU

„Nu trebuie să devii gay pentru a fi cool iar prozelitismul homosexual – pe stradă la paradă, în şcoli sau cultură – îmi displace. Te invit la confruntarea argumentelor tradiţiei cu postmodernitatea.”

Mihail NEAMŢU

]]> http://romanianneocon.wordpress.com/?p=63 Thu, 10 Apr 2008 14:36:47 +0000 Bogdan Duca http://romanianneocon.wordpress.com/?p=63 Nu de mult timp, în judeţul Bihor procedurile de retrocedare a unei biserici greco-catolice au fost blocate de cerbicia preoţilor ortodocşi din sat, de ignoranţa şi fanatismul unor credincioşi, dar şi de, bănuiesc eu, intrigile teologico-politice ale mitropolitului clujean, Bartolomeu Anania – „leul din Ardeal”, cum le place unora dintre fanii lui să îl numească.

Dragostea între fraţi

Să vedem povestea. După ce Bartolomeu Anania îşi construieşte, la limita canoanelor, o mitropolie quasi-autocefală la Cluj, dorind-o un soi de Tora-Bora a talibanismului ortodoxist, este ales episcop de Oradea Sofronie Drincec. Pentru Bartolomeu şi colegii săi filetişti şi ortodoxişti, această alegere intra în logica „bună” a lucrurilor. Se părea că noul arhiereu se va integra de minune în sinodul mujahedino-mitropolitan de la Cluj şi va contribui la întronizarea lui Bartolomeu ca Patriarh infailibil la Bucureşti.

Dar Sofronie s-a dovedit a fi ortodox şi nu ortodoxist. Om al păcii şi al dialogului, înţelegând că Biserica Greco-Catolică nu este altceva decât acea parte a Bisericii Ortodoxe Române aflată în comuniune deplină cu Roma, şi nu doar o „unealtă a misionarismului papistaş”, noul arhiereu ortodox a ţinut să contribuie la mult dorita pace între creştinii de aceiaşi limbă şi acelaşi crez. A fost ajutat şi de prezenţa la Oradea a poate celui mai „fain” (scuzaţi termenul neacademic – dar i se potriveşte atât de bine!) episcop catolic de pe la noi, Virgil Bercea.

Cum dialogul şi dragostea între fraţi nu sună însă prea bine în urechi talibane, comportamentul lui Sofronie a fost aspru sancţionat în mediile apropiate de „mesianicul” mitropolit clujean. Atacurile în presă şi pe Internet au fost dublate de atitudinea preoţilor din eparhie, obişnuiţi de fostul lor ierarh să manifeste o dragoste agresivă, aproape sinonimă cu ura, mai ales atunci când este vorba de dragostea ce trebuie purtată fraţilor neortodocşi. Momentul culminant a fost cel al intervenţiei mitropolitului Bartolomeu în cazul de retrocedare despre care am vorbit la începutul acestui articol.

Suspendarea legii

În acest caz avem, la Vălanii de Beiuş, o biserică greco-catolică confiscată în 1948 de autorităţile comuniste, oferită ortodocşilor şi apoi recâştigată în tribunal, cu sentinţă definitivă, de către greco-catolici.

Procedurile de intrare în posesie nu au putut fi făcute din pricina opoziţiei clericilor şi a unei părţi din credincioşii ortodocşi, ce au refuzat să permită accesul în lăcaşul de cult executorului judecătoresc. Aceasta sub privirile „neputincioase” ale unei poliţii care probabil considera că fusese chemată să facă doar act de prezenţă.

Când, în sfârşit, s-a reuşit reocuparea bisericii de către proprietarii săi de drept greco-catolici, ortodocşii, comiţând o infracţiune penală, „cuceresc” din nou Biserica. Şi de această dată autorităţile sunt impasibile, poliţia nearestând şi neamendând pe nimeni. Mai mult chiar, am aflat cu dureroasă surprindere cum autorităţile bihorene au adoptat o poziţie de-a dreptul incredibilă. Cum se apropia Summitul NATO, şi cum imaginea României contează mai mult decât aplicarea legii, s-a propus, nimic mai mult, nimic mai puţin decât suspendarea legii pentru perioada summitului!

Episcopii au încercat să ajungă la dialog între ei. Datorită disponibilităţii lui Virgil Bercea în a permite ortodocşilor să celebreze în aceiaşi biserică şi datorită dorinţei de pace înţeleaptă a episcopului Sofronie Drincec, lucrurile păreau să se aşeze în matca lor.

Dar... cum să lipsească martie din Post? Mitropolitul Bartolomeu a simţit nevoia de a fi prezent în Oradea, spre „salvarea credincioşilor”, dar mai ales spre umilirea arhiereului locului. Siluind, după bunul obicei, canoanele, „cărturarul” clujean a intervenit în chestiunile interne ale unei eparhii, deşi nu avea nici pregătirea, nici îndrituirea şi nici măcar capacitatea (mai ţineţi minte bătăile dintre ortodocşi şi greco-catolici din Clujul anilor ‘90? El este responsabilul) de a putea rezolva o asemenea problemă. De fapt, scopul intervenţiei sale nu era acela de a rezolva o problemă interconfesională, ci acela de a acutiza tensiunile din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.

Zelotism vs Ortodoxie

Bartolomeu Anania a dorit să arate la Oradea că, în ciuda pierderii alegerilor pentru scaunul patriarhal, adevăratul patriarh (dar ce patriarh? Hai să îi spunem „papă” – e mai potrivit) în Transilvania de Nord este Înalt Prea Sfinţia sa.

Pentru transmiterea acestui mesaj au fost folosiţi fraţii talibani şi mercenari tradiţionali, precum scriitorul şi „analistul pe probleme bisericeşti”, Dan Ciachir. Articolul pe care domnia sa l-a dedicat, în cotidianul „Ziua”, lui Sofronie Drincec este de fapt un atac înveninat la adresa actualului Patriarh şi a direcţiei în care Biserica, eliberată de naţionalisme şi de teologii comunisto-legionaroide, încearcă să meargă, opunându-se unor mumii faraonice precum Bartolomeu Anania, Timotei Serviciu, Andrei Andreicuţ sau Epifanie Norocel.

De altfel, Dan Ciachir nu se sfieşte să lege atacul la Patriarh de atacarea Raportului final al Comisiei Tismăneanu. De ce? Pentru că dacă Raportul final al Comisiei prezidenţiale se leagă de ceva anume, acel „ceva” nu se regăseşte în echipa episcopilor tineri, şcoliţi, a teologilor de ultimă generaţie, din jurul Patriarhului Daniel, ci în soborul clericilor legionari, reciclaţi la Departamentul de Stat (comunist) al Cultelor, al camarazilor reeducaţi (precum Bartolomeu Anania însuşi) sau al călugărilor cu activităţi de gardieni, precum actualul episcop al Aradului, Timotei Serviciu.

Pe aceştia, ca exponenţi ai unei tradiţii care se confundă prea puţin cu Sfânta Tradiţie, îi adună Bartolomeu Anania în tabăra zelotismului ortodoxist. O tabără ce nu apără, din păcate, valori, ci tradiţii mumificate ale pseudo-bizantinismului ce a marcat pactizarea BOR-ului cu regimul comunist. O tabără ce se teme de redescoperirea Tradiţiei şi ca urmare se refugiază în tradiţionalism. Nu trebuie, pentru aceasta, decât să contemplaţi eşecul presupus de Biblia arhaizată de Bartolomeu Anania şi de incapacitatea centrelor teologice aflate sub păstorirea acestor zeloţi de a fi izvoare vii de teologie neopatristică.

Mumificaţi într-o tradiţie ce nu este a Ortodoxiei, dorind ca toţi să fie după chipul şi după asemănarea lor, oamenii din tabăra mitropolitului taliban de la Cluj folosesc orice mijloace, între care chiar sfidarea legii (cum a fost cazul la Vălanii de Beiuş), pentru a câştiga bătălii împotriva... Patriarhului Daniel. Din păcate pentru el, Bartolomeu a pierdut deja bătălia cu istoria.

Muzeul de Artă Cluj -Napoca

17 Aprilie- 4 Mai 2008, Vernisaj

Joi, 17 Aprilie, orele 18:00

Expoziţia cuprinde pictură, fotografie, text şi instalaţie.
Curatorul expoziţiei: Călin Stegerean

În 17 ianuarie 2007 am deschis expoziţia “ROMA” la Muzeul Naţional Cotroceni. O expoziţie eseu în care au fost prezentate sub forma unui deposit deschis picturi, desene şi fotografii făcute în timpul bursei “Vasile Pârvan” din Roma.

În 21 mai 2007 a avut loc dezbaterea intitulată “ISOLA SACRA” despre
memoria Romei, prilej cu care s-a lansat şi cartea “ROMA” a aceluiaşi pictor.

“MOARTE ROMEI!”- reprezintă cel mai nou episod din seria evenimentelor romane. El debutează în 17 aprilie 2008 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca şi are ca argument o nouă viziune a redactării “dosarului Roma”.

Expunerea de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca are orgoliul de a încerca să manifeste cuprinzător mijloacele prin care, odată intrată în mine, Roma se elimină pe sine dimpreună cu părţi ale entităţilor mele emoţionale, prin reflexul pe care îl capătă în pictură. Dar, am lăsat să se arate mai ales acele direcţii/ puncte de vedere care ameninţă Oraşul ca mai apoi să-i slăbească virtutea de loc solar. La Roma, ochiul trebuie să atace oraşul, să-l biciuiască şi să-l someze la răspunsuri atipice. De pildă, într-una dintre scrisori, am avut următoarea remarcă: “Prefer moartea ruinelor şi nu resuscitarea lor!”

La Roma orice privitor este îndemnat să umple golul ruinei cu piatra imaginaţiei. Printr-un efort imaginar de restaurare, fiecare dintre aceştia vede fosta casă ori fostul palat luând locul ruinei. O voinţă nemărturisită acceptă jocul reasamblării în schimbul efectului dezolant al restului. Suma indiciilor vizuale va ajuta mintea să
caute, arheologic şi condescendent, trecutul, păstrând distanţa faţă de agresiunea şi decrepitudinea arhitectonicii devenită “rest”. Dacă s-ar putea, Colosseo, al cărui aspect actual încurcă şi dezonorează, ar fi restaurat şi recondiţionat de o mare parte dintre privitori, cât mai curând posibil.

Ruina este acceptată ca o fatalitate, ca un spectacol insolit şi o abatere de la norma vizuală prin care s-a impus corpul arhitectonic de-a lungul timpului. Ei bine, potrivit aspectelor fundamentale ale naturii ruina trebuie să fie cucerită final de peisaj. Frâna pe care i-o pun arheologii ruinei se opune destinului ei. Eu cred ca ruina trebuie sa dispară, să se topească în peisaj, iar ceea ce face să sporească prestigiul său vizual stă tocmai în contaminarea ei prin natură. Să moară Roma! am strigat, degrabă cucerit de imaginea unui oraş în agonie.

Am considerat utilă alaturarea câtorva dintre scrisorile către interlocutorii mei din perioada 8 septembrie 2007 - 18 decembrie 2007, ca soluţie de a valorifica un material nebănuit al recentelor mele drumuri romane. În ciuda faptului că epistolele omit să reproducă ad litteram preocupările mele artistice, ele redau, indicibil, un tonus al relaţiei aproape intime, asemeni unor amanţi, stabilit între mine şi Oraş.

Bogdan Vlăduţă
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
www.macluj.ro

Adresă: Piaţa Unirii nr. 30, Cluj-Napoca
Tel: 0264-596952

Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă
Editura Polirom, 2008 (ediţie revăzută şi adăugită).

Vor lua cuvântul filozoful Andrei PLEŞU, ieromonahul Iustin MARCHIŞ şi istoricul Petre GURAN

Evenimentul este găzduit de Libraria Cărtureşti, Str. Pictor Verona, Nr. 13 (lângă Cinema Patria), in Ceainarie, 25 martie 2008, orele 18:00.

Secolul XXI, cu proclamarea independenţei regiunii Kosovo, cu veritabilul război civil din Kurdistan, cu lupta continuă a palestinienilor pentru independenţa proprie, dar, pe de altă parte, cu efortul susţinut al statelor europene de a construi o Uniune Europeană cu adevărat funcţionabilă, ne arată că politica internaţională trăieşte în două procese istorice- realităţi paralele: una a consolidării naţiunilor şi implicit a încurajării naţionalismelor şi o alta a depăşirii conceptului de naţiune.

Care din aceste două procese este bun? Răspunsul meu este: nici unul. Ambele procese istorice păcătuiesc, din punctul meu de vedere, prin ignorarea tradiţiilor şi prin proclamarea de utopii. Naţionalismul, deşi poate părea asociat şi de obicei este asociat cu ideea de tradiţie şi cu cea de istorie, este de fapt o creaţie a modernităţii, un produs al iluminismului.

Spaţiul cultural iudeo-creştin nu avea nici un motiv teologic să accepte un construct naţionalist. Popoarele, învaţă Biblia, sunt rezultat al păcatului (construcţia turnului Babel) doar două naţii învrednicindu-se să primească statutul de popoare ale lui Dumnezeu: poporul lui Israel (în Vechiul Testament) şi poporul noului Israel- creştinii (în Noul Testament). Şi cealaltă religie monoteistă, islamismul, a conceput teologico-politic adunarea credincioşilor săi în „umma”, ce poate fi înţeleasă tot ca „naţiune a lui Dumnezeu”.

În afara acestora, ideea de naţiune nu îşi avea în mod necesar rostul. Aspiraţiile creştinilor şi ale musulmanilor au fost tot timpul imperiale, vizând împiedicarea existenţei alterităţii popoarelor. Creştinismul catolic a încercat să creeze această unitate prin menţinerea unei singure limbi liturgice şi prin încercarea impunerii unei politici supra-statale. Puterile politice din Occident au acceptat, măcar formal, super-puterea Papei ca şi importanţa (cel puţin simbolică) a cultului imperial, prin menţinerea, până în secolul al XIX-lea, a formalului Sfânt Imperiu Roman. În Răsărit, continuator al Romei, Imperiul Bizantin a preluat şi a încreştinat conceptul de Pax Romana, însă nu a avut suficienta energie politică şi militară de a şi promova efectiv această viziune globalizantă.

Naţionalismele au apărut pe un fundal foarte neclar. Autoritatea teologică era puternic subminată, ideea imperială era compromisă politic de monarhiile absolutiste din Europa sau de neputinţele străvechilor Imperii (cazul Imperiului Otoman, ce a încercat mult timp să se definească ca fiind expresie istorică a acelei „Umma” islamice).

Mai mult, nevoia de emancipare de sub ceea ce s-a numit pe urmă l Ancien Regime, a făcut să fie contestate nu numai persoane ci înseşi instituţiile politice ale vremii.

Naţiunea modernă a apărut ca o nevoie a coeziunii în jurul altor valori decât cele ale tradiţiilor teologico-politice străvechi. Şi cum aceste valori nu puteau fi în mod necesar abstracte (pentru simplul motiv că nu erau înţelese şi asumate de popor), a apărut mitul naţiunii şi mitul statului naţional.

Naţionalismul a prins cel mai bine în mediile teologice necatolice. Atât Bisericile Ortodoxe cât şi confesiunile protestante erau lipsite de energia contrarevoluţionară a Bisericii Catolice. Mai mult, legăturile teologico-politice dintre Stat şi Biserică au contribuit mult, în spaţiul creştin necatolic, la facilitarea construirii unei teologii politice care să stabilească legăturile dintre naţiune şi Biserică.Brusc, credinţa biblică în păcatul naţiunilor de la turnului Babel a fost dată uitării, iar consolidarea naţiunilor ca şi a statelor naţionale a avut parte de „binecuvântare” teologică. Cea mai interesantă, dar şi cea mai lipsită de acoperire teorie teologică a fost cea a „mântuirii neamurilor”, foarte la modă în Răsăritul creştin de ieri şi de azi.

Peste această nouă viziune teologică au început să apară şi miturile laice. Naţiunile au început să îşi construiască istorii proprii, profund maniheice, menite să arate şi să accentueze virtuţile şi superioritatea poporului respectiv. Alteritatea, care era concepută mai ales teologic („celălalt” în Evul Mediu era ereticul şi necreştinul) este acum puternic mitologizată. Apar discursuri paralele, istorii paralele şi implicit vieţi paralele. Noua definiţie identitară a comunităţii tinde să îl excludă pe celălalt prin ce în ce mai multe criterii.Odată cu naţionalismul modern apare şi dispreţul faţă de „imperialism” şi „globalizare”. Imperiul ţine de o realitate „rea”. Conştiinţa superiorităţii civilizaţiei creştine este divizată pe de o parte în conştientizarea unei superiorităţi englezeşti, franţuzeşti sau germane, iar pe de altă parte este respinsă şi combătută de lipsa de coerenţă a discursurilor unor popoare care, deşi aparţin aceleiaşi civlizaţii, încep să vorbească limbi diferite.

Pentru a avea o conştiinţă imperială e necesară o anumită asumare a unor valori tari. Nu poţi lega proiectul imperial de o naţiune, ci de o civilizaţie. Legarea sa de valori naţionale a dus şi la prăbuşirea sa, precum şi la erori teribile ce pot fi contabilizate începând cu pogromurile din Rusia şi continuând cu războaiele coloniale şi cu decolonizarea proastă ce a generat şi continuă să întreţină marile probleme ale lumii a treia.

Rupţi de tradiţie, rupţi de propria lor civilizaţie, noii exponenţi ai imperialismului naţional nu au putut să consolideze societăţi stabile, ci au generat, aproape inevitabil, lagăre de concentrare şi războaie civile. Valorile propuse celorlalţi au fost daruri otrăvite. Naţionalismul african, generat de utopiile intelectuale ale „imperialiştilor” occidentali, a girat nu numai apariţia unor state conduse de lideri tribali cu o cultură prepolitică (gen Idi Amin), ci şi fenomene monstruoase precum genocidul din Rwanda.

Globalizarea a fost privită ca o ameninţare pentru statul naţional ca şi pentru conceptul de naţiune. Teama de societatea globală, în loc să ducă la o analiză serioasă a asumării inevitabilului şi a evitării incidentelor violente, s-a transformat fie în frică agresivă (prin apariţia şi întărirea multor ideologii naţionaliste), fie în încurajarea unor utopii globaliste, nu mai puţin periculoase. Şi cu aceste utopii globaliste periculoase ajungem la antinaţionalismul prost, la fel de distructiv ca şi naţionalismul însuşi.

Oricum am privi lucrurile, trendurile ideologice ale globalizării (fie că este vorba de proiectul comunist, jihadist-islamic sau european) se leagă de numele lui Marx.

Utopia istorică construită de Marx pe urmele lui Hegel este cea care stă în spatele tuturor ideologiilor globaliste de astăzi. Depăşirea statului naţional pare să se facă doar în lumina internaţionalismului comunist. Despre kominternism şi proiectul său istoric deocamdată înfrânt nu are rost să mai vorbesc. Lucrurile sunt deja cunoscute. Dar se cuvin spuse câteva cuvinte despre proiectele internaţionaliste ale noii stângi, despre viziunea profund marxistă a corporaţiilor economice care, în ciuda aparenţelor lor de actori ai unei economii de piaţă libere, contribuie la distrugerea capitalismului şi a valorilor sale.

Dispariţia patronatului responsabil de compania sa prin diseminarea acţiunilor, ca şi subminarea conceptului şi a realităţii proprietăţii, a făcut ca patronatul şi proletariatul să dispară ca şi categorii sociale de facto. Orice angajat al unei corporaţii are acces la piaţa de acţiuni devenind într-un fel, patron. Rolul patronilor, ca şi conştiinţa de sine a unei asemenea categorii, cea a proprietarilor, fără de care capitalismul nu poate exista, a dispărut fără urmă. Autoritatea în companiile postmoderne este generată de acest nou şi fals proletariat, ajungându-se astfel la un comunism real, dar şi la o deresponsabilizare morală a societăţii, rolurile sociale fiind din ce în ce mai difuze.

Globalizarea neomarxistă se manifestă astfel economic, fiind dublată politic de proliferarea mai multor ideologii şi politici transnaţionale. Ecologismul, cu toate miturile sale apocaliptice globale, pretinde acţiuni comune a tuturor naţiunilor. Ideologiile drepturilor omului încurajează nu numai apariţia unei societăţi civile globale prin încrengătura complexă de ONG-uri şi organizaţii internaţionale dedicate unor cauze uneori reale, dar cu metode ideologizate, dar şi asumarea unor proiecte supra-statale, precum Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.

Şi pentru că am dat exemplul acestor două megastructuri europene, se cuvine remarcat felul în care acestea înţeleg să gireze problema conceptului de naţiune. Evident, amândouă au în vedere un proiect supra-naţional, însă doar prima face paşi politici concreţi în această direcţie. Ca urmare, atenţia Uniunii Europene este dedicată nevoii de a face faţă instinctelor naţionale europene, dinamica procesului de consolidare europeană fiind una cu mai multe viteze, dependentă mult de strategii politice conjuncturale (eşecul primului proiect de tratat constituţional, de exemplu, a fost evitat în cazul celui de-al doilea proiect prin… neconsultarea cetăţenilor europeni).

Consiliul Europei, în schimb, un proiect politic prea puţin concretizat în realitatea europeană, este mult mai agresiv din punct de vedere ideologic, fiind „tatăl” tuturor proiectelor multiculturaliste şi al tuturor politicilor internaţionalist-stângiste.

Este chiar amuzant de văzut cum Consiliul Europei încurajează pe de o parte slăbirea naţiunilor prin promovarea multiculturalismului agresiv, pe de altă parte fiind foarte rezervat în faţa pretenţiilor naţionaliste ale minorităţilor de altfel protejate şi încurajate (cazul refuzului dat de Consiliul Europei pretenţiilor naţionaliste ale domnului Frunda). La fel de amuzant este şi felul în care, în aceiaşi logică multiculturalistă, minorităţile naţionale sunt puse sub aceiaşi umbrelă cu minorităţile culturale, religioase şi… sexuale.

Cât despre internaţionalismul islamic, el se desfăşoară nu după modelul consacrat de Mahomed, cel al războiului sfânt, ci în logica internaţionalismului stângist modern. Practic putem vorbi de o dublă strategie jihadistă: una pentru „acasă” şi alta pentru diaspora. În ţările cu majoritate musulmană se face tot ce stă în puteri pentru descurajarea economiei de piaţă şi pentru subminarea regimurilor seculare. Discursul politic al musulmanilor fundamentalişti este unul fundamentat social, pe logica sovietică a demonizării Occidentului şi a afirmării luptei de clasă. Iranul de după revoluţia islamistă a devenit un partener privilegiat al statelor din lagărul socialist, iar Saddam Hussein, liderul unui partid socialist, nu a avut nici o problemă ideologică în a-şi asuma, în ultimii ani ai dictaturii sale, cauza islamistă.

Ar mai fi şi alţi potenţiali promotori ai globalizării. Biserica Catolică, generatoare pentru mult timp a unei viziuni şi a unor soluţii globale asupra lumii, este încă un ofertant important în această „piaţă” a ideilor şi utopiilor. Din păcate însă, doctrina socială a Bisericii, departe de a mai fi generatoarea unor soluţii teologico-politice, oscilează între corectitudinea politică presupusă de un discurs slab (luând iniţiativa unor „dialoguri” inadmisibile teologic cu marxismul) şi lansarea unor soluţii sociale utopice, lipsite de elementar realism politic (celebra cerere de iertare a datoriilor ţărilor din lumea a treia).

Deşi consideraţi de toată lumea ca fiind promotorii globalizării, americanii (mă refer desigur la Statele Unite ale Americii) par cei mai dezinteresaţi să renunţe la proiectul naţional. De ce? Deoarece construcţia naţiunii americane nu este similară cu cea a naţiunilor europene. Departe de a fi produsul unor frustrări revoluţionare sau de a fi gândită ca refuz al unor tradiţii, naţiunea americană este gândită ca un contract social ce nu exclude în nici un caz valorile morale şi spirituale.

Chiar şi în politica lor externă, fidelă până acum Israelului (ce reprezintă poate cel mai activ proiect naţional din postmodernitate), politicienii americani au făcut dovada unui refuz conservator a utopiilor globaliste.

Deci, în opinia mea avem un naţionalism neacoperit de tradiţie şi un globalism atât de ideologizat, încât nu mai are mai nimic în comun cu procesul natural al globalizării. Ambele fenomene sunt, din punctul meu de vedere, de respins ca eşecuri ale unei modernităţi prost construite pe respingerea şi deconstruirea valorilor.

Practic, în secolul al XVIII-lea am avut două modele de construcţie politică modernă. Cel mai uşor de imitat a fost modelul francez, ce a stat sub semnul egalităţii, al nivelării, al revoluţiei care ucide nu numai oameni, ci şi valori, tradiţii, realităţi, construind de la zero o nouă realitate, o nouă societate.

Celălalt model, care a stat sub semnul libertăţii, este modelul apariţiei naţiunii americane, model fidel tradiţiei şi generator al unui nou tip de conservatorism, al moderaţiei împletite cu fermitatea valorilor.

Preferinţa pentru modelul propus de revoluţia franceză are consecinţele sale. 1789 a fost generatorul lui 1917 şi al lui 1933, existând o legătură indisolubilă între motivaţiile ideologice ale iacobinilor, ale bolşevicilor şi ale naţional-socialiştilor. Nu întâmplător, un autor marxist precum Slavoj Zizek încearcă acum să reabiliteze pe Robespierre şi pe Lenin, socialiştii Hitler şi Mussolini fiind „excomunicaţi” de către stânga recentă şi expediaţi (fără prea multe argumente) în familia de idei a dreptei.

Soluţia mea este cea a redescoperirii, pentru fiecare popor în parte, a unei tradiţii politice bune, care să îmbine util moderaţia valorilor democraţiei cu fermitatea valorilor tradiţiei.

Miturile naţionale, odată eliberate de încărcătura lor ideologică, vor putea să fie generatoarele dinamismului social şi dialogului ce ar face inutile ideologiile internaţionaliste ale vechiului şi noului marxism.

Toate acestea nu se pot face fără o autentică economie de piaţă ce trebuie să îşi redescopere, la rândul ei, propria sa dimensiune, dinamică, a libertăţii, a responsabilităţii asumate şi a eticii furnizate de propria tradiţie, scăpând de neomarxismul internaţionalizant ce a rupt practic coloana vertebrală a capitalismului.

Sunt multe motive ca să fii impotriva socialismului, dar între ele sunt două contradictorii între ele: trebuie să alegi, ori îţi place libertatea pieţei pentru că ea promovează Statul de drept, ori îţi place Statul de drept pentru că el promovează libertatea pieţei. În primul caz, eşti “conservator”; în al doilea, eşti “liberal”.

O vreme nu simţi diferenţa. Atunci când dreapta este încă incipientă, nebuloasă şi fără formă, liberalii şi conservatorii rămân într-o plăcută promiscuitate, contopiţi în aversiunea comună faţă de etatismul stângist. Imediat ce lupta împotriva stângismului cere o definiţie doctrinară mai precisă, diferenţa apare: ori fundamentezi Statul de drept pe o concepţie tradiţională a demnităţii umane, ori îl reinventezi după modelul pieţei, unde dreptul la preferinţele arbitrare este limitat doar de un contract de vânzare-cumpărare negociat liber între părţi. În ambele cazuri, doreşti libertatea, dar în primul, fundamentul ei este “material”, adică definit prin valori şi principii explicite, în cel de-al doilea e “formal”, adică definit printr-o ecuaţie contractuală al cărei conţinut este deschis la alegerea celor interesaţi.

Dacă eşti conservator, consideri că un cetăţean nu are dreptul de a angaja pe altul ca să-l ucidă (cu atât mai puţin pentru a ucide un terţ), deoarece viaţa este un dar sacru ce nu poate fi negociat. Dar, pentru liberal, nu există nimic mai sacru decât dreptul de a vinde şi a cumpara – inclusiv propria viaţă: dacă ţi se pare că viaţa ta e o porcărie şi vrei să angajezi un profesionist ca să-i pună capăt, nici Statul, nici Biserica nu au dreptul să dea nici cea mai mică indicaţie în această privinţă. Deja, dacă cel care e în plus este bebeluşul tău anencefal, bunica ta senilă sau unchiul tău schizofren, ei nu au capacitate contractuală, dar tu ai: daca ai şi bani să plăteşti o injecţie letală sau pe asistenta care să o facă, nimic nu va putea să împiedice ca cei trei care iţi stau pe cap să fie retraşi de pe piaţă prin intermediul serviciilor acelui profesionist. În mod curios, nu cunosc niciun singur liberal care să perceapă identitatea de esenţă dintre a angaja o asistentă pentru a le face o injecţie nenorociţilor, sau un pistolar care să le zboare creierii, sau un motocompresor care să-i reducă la starea bidimensională. Atunci când spun că ei consideră prima alternativă mai “umană”, nu îşi dau seama ca apelează la un argument conservator si că limitează în mod abominabil libertatea pieţei.

Conservatorismul este arta de a extinde si întări aplicarea principiilor morale şi umanitare tradiţionale prin intermediul resurselor formidabile create de economia de piaţă. Liberalismul este decizia ferma de a supune totul criteriilor pieţei, inclusiv valorile morale şi umanitare. Conservatorismul este civilizaţia iudeo-creştină ridicată la puterea marii economii capitaliste consolidate în Stat de drept. Liberalismul este un moment al procesului revoluţionar care, prin capitalism, sfârşeşte prin a dizolva în piaţă moştenirea iudeo-creştină şi Statul de drept.

http://www.olavodecarvalho.org/semana/070308jb.html

tr AC

Mirel Bănică: Domnule profesor Georges Nivat, o parte a presei culturale franceze vă elogiază pentru că sunteţi un neobosit “passeur litéraire” (promotor şi consumator de literatură), în timp ce unii dintre colegii Dumneavostră universitari par mai degrabă deranjaţi de acest lucru. Cum le răspundeţi acestora din urmă?

Georges Nivat: Specializarea mea de cercetare este şi va fi întotdeauna literatura rusă. La acesta adaug un fel de sinteză asupra problematicii Rusiei în Europa. Adevărul este că în orice specializare strâmtă există un ceva greu de definit care nu-mi convine. Îmi aduc aminte încă de primul meu contact academic cu Statele Unite, unde am participat la un congres dedicat simbolismului rus, la Universitatea de Stat din Kentucky. În pauza de cafea, îl intreb pe unul dintre participanţi care este specializarea sa principală şi-mi răspunde “Adam”, un lung poem de 15 pagini a poetului simbolist rus Andrei Biely (1880 – 1934). De atunci, am văzut cantităţî întregi de savanţi închizându-se în cariere strâmte; după treizeci de ani de carieră se regasesc tot la “Adam”, învârtindu-se în cerc. O adevărată boală a universitarilor.

MB: Ce v-a făcut să faceţi din limba şi literatura rusă o pasiune pentru o viaţă?

GN: Limba rusă este născută să fie o limbă mult mai poetică decât limba franceză. Ceea ce însemnă că atunci când trebuie să fie tradusă în limba franceză, necesită lungi propoziţii cauzale. Este o limbă care poate cuprinde în puţine cuvinte un câmp semantic şi estetic foarte vast.

MB: V-aş ruga să le vorbiţi puţin cititorilor din România de intinerariul Dumneavoastră spiritual şi profesional, de personalităţile ce v-au influenţat cariera şi viaţa. Stiu din discuţiile precedente pe care le-am purtat împreună că sunt multe şi impresionante: Pierre Pascal, Boris Pasternak, Soljeniţîn...

NL: Îmi este destul de greu să răspund la această întrebare, pentru că ar trebui să “serializez” şi să ordonez toate aceste întâlniri. Din momentul în care am înţeles că voi fi slavist, am întâlnit o mulţime de personalităţi pe care soarta mi le-a făcut cadou şi despre care îmi spun uneori că nu le-am meritat cu adevărat. Prima mea întâlnire cu rusa s-a făcut prin intermediul lui George Nikitin, în 1951. Un rus alb, eşuat la Clermond- Ferrand, oraşul meu natal. Un om simplu, bun, cu vorba aspră. Meseria sa era legător de cărţi. A fost prima persoană care m-a făcut să descopăr limba şi universul Rusiei. Poetul Boris Pasternak, apoi, pe care l-am întâlnit la vârsta de 21 de ani. O mare personalitate, foarte copilăros pentru că era genial, genial pentru că era copilăros... Un poet care a devenit încetul cu încetul un veritabil profet, chiar dacă el nu a dorit direct acest lucru. În sfârşit, Pierre Pascal, care a fost profesorul meu de la Sorbona, acolo unde începusem să fac studii de limba engleză. Dar profesorii din vremea aceea de la catedra de engleză mi s-au părut cam plicticoşi, aş spune că m-au lăsat indiferent. Aşa că m-am dus spre limba rusă şi aşa l-am întâlnit pe Pierre Pascal - exact genul de “non-specialist” universitar de care vorbeam ceva mai devreme. Un om care a crezut profund în Revoluţia rusă, ca într-o nouă Evanghelia trăită pe viu, un fel de “sfinx surâzător”, căruia i-am descoperit pas cu pas trecutul bolşevic. Dar din 1922, el nu mai dispune de un “laisser-passer” pentru Kremlin. Începând cu acel moment, Pascal intră în rândul numeroşilor străini ce au îmbrăţişat cauza Revoluţiei, pentru a fi mai apoi dezamăgiţi de mersul evenimentelor, regăsindu-se “sans emploi”. Pierre Pascal era însă un catolic practicant, fervent. El vedea în începutul de construcţie a comunismului chiar epoca de început a creştinismului, timpul apostolilor... Putem fi foarte negativi şi să spunem că Pierre Pascal a fost un naiv; dar atunci când l-am cunoscut eu se simţea ceva din fosta sa experienţă. Părea că s-a salvat revenind dintr-un vis utopic.

(continuarea în Idei în dialog, martie, 2008)

Notă lămuritoare

Recepţia contradictorie de care s-a bucurat prima ediţie a „Bufniţei din dărâmături” l-a îndemnat pe autor să accepte provocarea unei noi ediţii. S-ar cuveni, înainte de toate, să spun care este originea acestui titlu. „Bufniţa” evocată de Psalmului 101 (în ediţia Septuaginta) nu reprezintă un simbol al Minervei, aşa cum au crezut unii. Cucuveaua filozofică începe să zboare doar la lăsatul serii – o metaforă aşadar nepotrivită pentru vârsta tinereţii. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoaşterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufniţa din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenţei sau, în limbaj teologic, conştiinţa neptică. Patroana acestor rânduri locuieşte în copacul vieţii, migrând frecvent doar cu bilet de întoarcere către pomul cunoaşterii. „Dărâmăturile” sunt evident spaţiul lăuntric şi exterior lăsat în urmă de trauma experienţei totalitare, care atârnă foarte greu pe lângă toate celelalte crize de identitate ale Bisericii în modernitate. Din acest motiv am suplimentat subtitlul cărţii cu expresia: „insomnii teologice în România post-comunistă.” Ca mulţi alţi contemporani trecuţi prin experienţa unui utopii barbare, am făcut la propriu şi la figurat experienţa insomniei, niciodată lipsită de riscuri. M-am străduit ca aceste insomnii să capete un caracter teologic, trăind într-o lume care s-a pus „la adăpost de veşnicie” (Ana Blandiana).

Importante îmi par desch<iderile către o hermeneutică ortodoxă a modernităţii, îndatorată tradiţiei primului mileniu creştin, dar deloc captivă unui mit al „vârstei de aur.” Parteneri nemijlociţi ai acestei conversaţii vii – prieteni, rude sau colegi de generaţie – m-au încurajat să nu dispreţuiesc urmele acestor fremătătoare căutări din prima tinereţe. Cred cu tărie faptul că discursul profetic nu trebuie confundat cu etica revoluţionară a Europei post-iluministe. Biserica nu cunoaşte revoluţii, ci doar înnoiri lăuntrice pentru care motorul conştiinţei este nu fariseismul, ci pocăinţa sinceră a mădularelor sale. Instinctul prudenţei ne face, aşadar, să rezistăm tentaţiei „circularelor” sau „manifestelor” bazate pe ideologii protestatare, chiar şi acolo unde nedreptatea pare strigătoare la cer. Critica nevredniciilor unui veac nu trebuie să angajeze o perspectivă sectară sau dezabuzarea teribilistă. Altminteri, discursul isteric – consacrat în epoca tranziţiei româneşti de inomabili vânători de „anticrişti” – aboleşte asceza discernământului, porunca iubirii de vrăjmaşi şi raţiunea practică, aflată mereu în căutarea de soluţii salvatoare. Se cuvine să fim, aşadar, constructivi chiar şi în ultima fărâmă de tristeţe sau disperare. Avem nevoie de umilinţă pentru ca mustrarea să transforme inimile, iar nu să rănească doar sensibilităţile colective sau orgoliile individuale.

Mihail NEAMŢU

(extras din Cuvântul înainte al cărţii)

Eşecul utopiei globaliste

Din punctul meu de vedere, între aceste două evenimente există o anumită legătură. Ea se regăseşte în refuzul, subconştient sau nu, de a se asuma o cale de regăsire a unităţii şi de constituire a comuniunii în logica dată de realităţile trăite în secolul trecut.Globalizarea este un fenomen natural, firesc, propriu naturii umane. Atâta timp cât procesul globalizării se face asumându-se în toate aspectele sale realitatea ciocnirii şi a conflictului dintre civilizaţii, acest proces dramatic poate fi considerat, foarte bine, ca fiind un soi de motor al istoriei, care, cu toate războaiele presupuse, cu toate civilizaţiile asimilate sau anihilate, asigură viaţa pe acest pământ.

Când procesul globalizării este ideologizat, lucrurile nu mai stau chiar aşa de ok. Aceasta pentru că aceste ideologii (şi mai ales ideologiile propagate de noua stângă) reuşesc, prin discursuri foarte frumoase, prin predici foarte reuşite, să încerce înlocuirea vieţii cu... pacea, aceasta din urmă înţeleasă, de către occidentali cel puţin, ca o capitulare.

După primul război mondial, trendul internaţional a fost cel al găsirii căilor de încheiere a istoriei prin instaurarea unei păci mondiale, a unei ordini globale care să stea sub semnul depăşirii naţionalismelor, depăşirii divergenţelor, respectului reciproc, toleranţei, ecumenismului şi a economiei de piaţă.

Perioada interbelică şi cel de-al doilea război mondial au atras atenţia celor care visau la o nouă ordine mondială pe fundamente democratice că naţionalismul, acest copil al modernităţii, le este un duşman periculos. După cel de-al doilea război mondial, cortina de fier a arătat că adversarii se pot regăsi în familie. Stânga globalistă, din lagărul socialist sau din Occident, a încercat să ideologizeze acest proiect idealist.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a sateliţilor săi, atât dreapta cât şi stânga occidentală păreau să creadă că noua ordine mondială poate fi în sfârşit instaurată. Neoconservatorul (pe atunci) Francis Fukuyama a scris celebrul său text „Sfârşitul istoriei”. 11 septembrie 2001 a năruit aceste speranţe, cel puţin pentru o parte a dreptei. Războiul împotriva jihadismului a arătat, celor care doreau să vadă, că proiectul unei lumi unite sub semnul păcii, ecumenismului şi democraţiei a rămas tot o utopie.

Şi iată că ajungem în anul Domnului 2008. Războiul împotriva jihadismului începe să fie câştigat de către forţele occidentale. Fidel Castro, unul dintre ultimii mohicani ai  comunismului hard, s-a retras de la guvernare. China descoperă, treptat, că modelul lui Deng Xiao Ping, „o ţară, două sisteme”, nu poate funcţiona. Sistemul mai puternic – în cazul nostru, economia de piaţă cu toate valorile sale – va învinge sistemul mai slab.

Unicii care par să pericliteze sistemul sunt occidentalii înşişi, cu toleranţa lor exagerată, cu multiculturalismul, cu pacifismul lor ideologizat, cu obsesia autocriticii şi cu adoraţia în faţa alterităţii. 

Orbirea Kosovo

Iată însă că ni se mai rezervă şi alte surprize. Mă voi referi la două dintre ele: acceptarea naţionalismului ca instrument în politica internaţională contemporană (cazul Kosovo) şi încercarea de revenire a Bisericii Catolice, ca actor sine qua non pe scena lumii.

Ambele evenimente sunt, din punctul meu de vedere, semnale ale unor noi schimbări care vor afecta, într-un fel sau altul, instalarea utopiei unei lumi democratice, mai bune, pe acest pământ. Probabil că civilizaţia occidentală va câştiga definitiv războiul împotriva jihadismului, dar mai mult ca sigur nu va putea să instaureze o nouă ordine mondială. Şi, mai cred eu, e foarte bine că este aşa.

În fapt, departe de a încuraja o utopie sau alta, ar trebui, cred eu, să încurajăm concurenţa dintre aceste proiecte utopice în speranţa că vom ajunge la un moment dat să respectăm definiţia popperiană a democraţiei, ca armistiţiu până la sfârşitul lumii al celor care cred într-un adevăr absolut.

Independenţa regiunii Kosovo ar fi trebuit să fie un subiect marginal. Când pe continentul european toate popoarele visează la integrarea în Uniunea  Europeană, ca unica garanţie a prezervării propriei identităţi (deşi inepţiile forurilor U.E. sau ale Consiliului Europei ridică mari semne de întrebare cu privire la ce va însemna, în timp, identitatea europeană), câteva populaţii, cu o cultură politică primitivă, precum bravii cetăţeni rusofoni din Transnistria, găgăuzii, secuii şi albanezii kosovari, visează la întemeierea unor state naţionale proprii. Desigur, nişte cazuri de retard politic, dar ce ne facem atunci când acestor cazuri de retard politic li se dă atenţie şi, mult mai grav, credit de către marile puteri?

Kosovo şi-a proclamat independenţa, iar ţări precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Italia s-au grăbit să o recunoască. Ţara nou înfiinţată nu este numai rezultatul unui puseu de naţionalism, ci este o ţară majoritar musulmană, având ca istorie recentă activităţile „eroice” ale unei organizaţii teroriste, UCK – despre ale cărei crime s-a vorbit din ce în ce mai puţin. Kosovo, recunoscut ca stat independent, a fost, ca şi Bosnia musulmană, câmp de antrenament, spălare de bani şi centru de recrutare pentru adepţii jihadismului, rădăcinele Al Qaeda ajungând până în Balcani. Actualii lideri ai republicii Kosovo sunt, la rândul lor, personaje cel puţin dubioase, foarte departe de dimensiunea istorică a rolului politic pe care îl joacă.  

SUA – o politică externă inconstantă

Dar atunci de ce se îngăduie oare această recrudescenţă a naţionalismului? Cred că răspunsul este unul simplu: marile puteri sunt îmbolnăvite grav de morbul multiculturalismului. Respectul faţă de ambiţiile istorice ale unor populaţii cu o cultură politică primitivă este mai important decât interesele civilizaţiei occidentale. Dacă o astfel de reacţie este „firească” cumva, privind din perspectiva Uniunii Europene (deşi de la Franţa lui Sarkozy ar fi trebuit să ne aşteptăm la altceva), atitudinea Statelor Unite este cel puţin discutabilă.

Americanii se pare că sunt constanţi cu o politică externă ce şi-a dovedit până acum  ineficienţa, politică creatoare de deficit de imagine. Constanţa politicii externe americane este tocmai... inconstanţa.Statele Unite pot să lupte împotriva jihadismului în Afghanistan şi Irak (iar eu sunt primul care să îi susţin în acest demers), dar pot să fie mai departe aliaţi cu Arabia Saudită (patria ideologiei wahabite). SUA poate să îl răstoarne pe Sadam Hussein, dar negociază cu un Kim Jong Il, sau poate să îngăduie unui tiran absurd precum Ahmadinejad să conferenţieze la o universitate din Ivy League.

Ceea ce lipseşte în mod categoric strategilor occidentali este tocmai înţelegerea în ansamblu a fenomenelor politice. Dacă Europa occidentală, secularizată şi slăbită sufleteşte de ideologiile stângii, este incapabilă să îşi asume o înţelegere teologico-politică a conflictului dintre civilizaţii, Statele Unite ar trebui să fie mult mai responsabile. Din păcate însă, analize teologico-politice precum cele ale lui George Weigel par să nu conteze în strategiile de politică externă americană. Iar dacă politicienii americani nu au încredere în universitari, măcar să îşi asculte proprii lor aliaţi locali, care au şanse să cunoască mult mai bine realităţile regionale decât strategii de la Washington D.C.. 

O dogmă nu atât de inocentă

Acum, părăsind Balcanii, să ne îndreptăm spre Vatican. Pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost aşezat de la bun început sub semnul valorilor conservatoare. În mod sigur, Papa Ratzinger nu este un liberal şi un reformator, ba e chiar o persoană ce se va opune oricărei liberalizări a credinţei. Un asemenea Papă este mai mult decât util pentru o Biserică ce, în ultimii 40 de ani, a alunecat pe panta unui modernism prost înţeles, preferând un creştinism fast-food unei credinţe cu adevărat hrănitoare.

Dar iată că pe masa de lucru a Papei se găseşte o propunere pe care, sper din toată inima, acesta o va respinge. Este vorba despre proclamarea unei noi dogme mariane, în care Fecioara Maria să fie recunoscută ca şi co-mântuitoare şi avocată a neamului omenesc pe lângă Hristos.

O să spuneţi: ce treabă are proclamarea unei noi dogme cu... Kosovo şi cu diferitele viziuni asupra noii ordini mondiale?

Biserica Catolică a fost secole de-a rândul generatoarea unor proiecte mundane de ordine mondială. Respublica Christiana a fost una dintre aceste utopii. Autoritatea în virtutea cărora Biserica Catolică a putut fi catalizatorul unor speranţe politice era tocmai darul Bisericii de a păstra şi administra Adevărul. Autoritatea Bisericii provine de la Dumnezeu şi se manifestă şi prin capacitatea acesteia de a arăta, chiar şi supraţional, Adevărul. Dogma, înţeleasă ca adevăr revelat, descoperit Bisericii şi proclamat de Biserică, este „instrumentul” acestei autorităţi.

Dacă Bisericile din Răsărit au fost ceva mai rezervate cu proclamările lor dogmatice (chiar viziunea lor teologico-politică fiind străină de nevoia găsirii şi utilizării unui izvor de autoritate pe acest pământ), Biserica Romei a jucat, din raţiuni istorice obiective, rolul de păstrătoare a civilizaţiei într-o lume primitivă, de mamă a popoarelor. Toate acestea au implicat, desigur, consecinţe nefaste pentru viaţa şi imaginea Bisericii Catolice.

Modernitatea a văzut în Biserică principalul adversar ideologic, silind-o pe aceasta să se separe de stat şi să îşi piardă bună parte din privilegiile politice. Secolul XX a fost timpul asumării de către Biserică a unor proiecte politice care nu au fost teologice. Lupta împotriva socialismelor, nevoia delimitării de extremismul de dreapta au făcut ca Biserica să lase impresia că  acceptă, cel puţin, modelul politic democratic şi capitalist.

Deschiderea Bisericii Catolice către ecumenism, asumarea greşelilor trecutului şi refuzul de a-şi mai asuma imaginea medievală, de unic izvor al adevărului şi legitimităţii, au fost caracteristicile evoluţiei Bisericii în secolul trecut. Toate acestea nu s-au făcut fără regretabile devieri spre un creştinism fast-food, spre un socialism creştin, deloc sănătos.

Papa Benedict al XVI-lea a fost apreciat ca fiind cel ce poate continua procesul de aggiornamento al Bisericii, reparând în acelaşi timp greşelile şi evitând tentaţiile propuse de demonii modernităţii târzii. Mare parte din activitatea sa de până acum a confirmat aceste aşteptări.

Însă eventualitatea proclamării unei noi dogme la Vatican poate avea consecinţele cele mai tragice. Nu voi discuta aici consecinţele teologice presupuse de o dogmă mariană care, în formularea din petiţia înalţilor prelaţi, este chiar hilară (un fel de „băgare” în barou a Fecioarei Maria). Consecinţele politice sunt cele care ne interesează. 

Cine generează adevărul

Proclamarea unei dogme ex cathedra va provoca, prin ea însăşi, întreruperea dialogului intercreştin. Pacea religioasă impusă de către modernitate lumii occidentale va fi serios pusă la încercare.

Biserica Catolică, cea mai mare Biserică creştină din lume, bine poziţionată geostrategic şi cu acces la mare parte din resursele economice ale lumii occidentale, ar putea să revină la un model teologico-politic nu doar străin de cel democratic, ba chiar riscant şi pentru esenţa Creştinismului. Prin revenirea la statutul de generator de adevăruri absolute, Pontiful roman (acesta, sau urmaşii săi) vor putea să propună, cu autoritate, unui miliard de locuitori ai pământului, o doctrină socială substanţial diferită de cea propusă de status quo-ul occidental. Nu trebuie pentru aceasta decât să se readucă aminte credincioşilor Bisericii Catolice că izvorul adevărului absolut provine din catedra lui Petru.

Din aceste motive, dar şi din multe altele, o dogmă, fie şi nevinovată, precum cea propusă la Roma, poate deschide o cutie a Pandorei.

Să nu uităm: România este o ţară cu aproape 2 milioane de colaboratori ai Securitatii (numarul de dosare graieste de la sine), în care discutia despre pocainta a fost ratata de Biserică, dar unde foştii securişti deţin frâiele conducerii în toate instituţiie cheie (începând cu sfera economică şi terminând cu universităţile). Faptul că un afacerist veros, de orientarea naţional-ceauşistă, reuşeşte să impună dizolvarea CNSAS de către un organism juridic (Curtea Constituţională) compus din foşti acoliţi PSD arată măsura ultimă în care Revoluţia a fost furată. Teologii oficiali tac, specialiştii în morala ortodoxă se ascund iar ţara colcăie de impostori. Să mai observăm că în mediile foştior deţinuţi politici se practică în continuare retorica auto-victimizării cu accente anti-semite ("iudeo-masonii care au adus comunismul") în timp ce evidenţele bibliografice ne arată cât de mult ideologia comunismului a primit acordul a milioane de români neaoşi, aleşi şi realeşi după decembrie 1989. Un proces al comunismului în care nimeni nu asumă vinovăţia: iată drama parodică a unei Românii în perpetuă tranziţie.

Sufletul acestei ţări suferă cumplit: comuniştii ne-au îngropat trecutul nobil şi ne călăresc prin instituţiile unui stat capturat, cvasi-mafiot. Estimp, societatea de consum dizolvă puritatea oricărui viitor într-o celebrare dementă a vidului, a plăcerilor oarbe, a neantului odihnitor. Un blestem parcă ne urmăreşte.

MN

http://www.brusselsjournal.com/node/2827
The well-known Turkish nationwide television station ‘Show TV’ aired on8th, 15th and 29 November 2007 a new episode of the old series “Kurtlar  Vadisi-Pusu”– The Valley of the Wolves. [...] The film is about the relationship
between the state and four powerful Mafia families, which in the film control the economic life of the country.
The programme also mentions Christian missionary work and closely links it to organtrafficking, mafia and prostitution. Christians are shown as enemies of the people. The goal of Christians in the series is to defraud Turks
and to weaken the national consciousness in order to divide the country
among themselves. Further it is presumed that Turkish Christians ally
themselves with foreign powers and make common cause to betray the
Turkish people.
As
a result, 29 November, for example, the script literally said: “Someone
must be in a position to halt these people.” He continued: “As we have
thrown out crusaders [from Turkey], we will also throw them out. If you
have no weapon, I will give you one.”

http://www.kreuz.net/article.6436.html

Mike Huckabee este, din punctul meu de vedere, Preşedintele ideal al Statelor Unite. Creştin, conservator, adept al valorilor tari, apărător al familiei şi al valorilor moralei iudeo-creştine, hotărât să continue războiul împotriva terorii.

Barack Obama este interesant doar pentru simplul motiv că a reuşit să o devanseze pe Hillary Clinton, candidata "bolşevică" la cea mai înaltă funcţie din SUA.

Mihail NEAMŢU

Cristian argumentează că filozofia politică libertariană nu se poate dispensa de o eshatologie personalistă, în care omul acţionează responsabil din perspectiva libertăţii sale metafizice faţă de structuri recesive precum structurile sociale.MIHAIL NEAMTU

1) In ce fel libertarianismul este neutru fata de conceptul crestin al libertatii metafizice (liber nu esti atunci cind alegi, ci cind alegi bine; ai o ontologie a participatiei la mijloc. A fi liber inseamna sa intri in comuniune cu viata care este libertate – Dumnezeu).

2) Ce se intimpla cind ai o eshatologie predestinationista – varianta slaba Augustin, varianta tare Calvin. Mai mult, ce se intimpla daca ai o eshatologie non-crestina precum cea din traditia hinduista. Invita notiunea de ‘karma’ si promisiunea ‘reincarnarii’ la relaxarea faptei de ordin politic?

Ambele motive arata cit de important este sa definim raportul intre libertatea politica de-a alege (in sens restrins de liber arbitru) si libertatea metafizica, derivata dintr-o alegere a Binelui suprem.

CRISTIAN COMĂNESCU

1) Nu cred ca vreo filosofie (politica sau de altfel) este, in fond, neutra fata de ideea cel putin implicita de summum bonum.

Altfel, daca nu castig nimic, sau nu castig decat un alt tip de nefericire, de pe urma ei, de ce sa-mi mai bat capul. Si, mai ales, de ce sa ma astept sa si-l bata multi altii. Deci trebuie sa fie cel putin compatibila cu fericirea (cu un pachet mai complet din care sa nu lipseasca “fericiti cei care…”) si anume cu maximizarea ei (ca sa nu fie abandonata in favoarea alteia mai bune). Acum, desi din perspectiva patristica, atat cat o cunosc, nu cred ca as numi metafizica libertatea de patimile cele dupa trup si angajarea (cu trup cu tot) in viata cea in Hristos (ci mai curand teandrica, sau asa ceva), mi se pare in tot cazul ca fericirea, in acceptiunea crestina (scripturalo-patristica, atat cat o cunosc) este una dintre putinele (daca nu singura) solutie logica si la problema reconcilierii interesului personal (pe termen lung) corect inteles cu dezideratul cooperarii sociale.

Nu cred, in particular, ca etica proprietatii private este sistematic compatibila cu un interes personal inteles exclusiv, sau preponderent in ordinea lucrurilor pamantesti. Adica pot exista anumite scari de preferinte particulare (“o pasiune” pentru dreptate, pentru capitalism, pentru principiul universalizarii, pentru consistenta logica etc.) la anumiti indivizi, relativ izolati, care sa-i faca sa-si sacrifice bunastarea pamanteasca de dragul ordinii proprietatii private. Dar, in general, conditia nu va fi probabil indeplinita si, la greu, binele comun (incepand de la productia privata [cea mai economica] a bunurilor publice si pana la respectul proprietatii vecinului) va fi sacrificat pe altarul interesului propriu. Sau, in cel mai bun caz (ca in cazul “luptelor cu teroristii”, vor fi sacrificati nevinovati cu nemiluita pe altarul unui “bine comun” impersonal (cum bine pare-mi-se a intrevazut Dostoievski). Pe scurt, nu cred ca liberalismul isi poate permite sa fie neutru fata libertatea personala “interioara”, in masura in care acordam credit marturiei Bisericii referitoare la necesitetea celei din urma pentru summum bonum. Mai mult, cred ca liberalismul va tinde sa devina cel mult la fel de relevant ca si colectionarea de timbre, intr-o lume care va iesi pana la capat din orizontul eshatologiei crestine, care evident se leaga strans de libertatea la care va referiti.

2) Sunt evident de acord, daca sugerati ca se intampla sa dispara interesul rational pentru ordinea sociala. Libertatea politica se cere dupa cea interioara si dupa comuniune interpersonala duhovniceasca, pentru a ramane pana la capat relevanta.

Singura observatie de adaugat, poate, este ca demonstratiile logice nu cred ca pot si nici nu sunt chemate sa convinga pe nimeni de validitatea existentiala a libertatii si eshatologiei crestine. Desi pot convinge, probabil, pe analistul logic ca anumite lucruri pe care le pretuieste fac sistem cu altele pe care inca nu le observase (la fel ca si teoremele de tip matematic.) Convingerea existentiala tine, cred, in general, mai degraba de frecventarea celor care s-au indeletnicit cu dobandirea libertatii de dragostele patimase cele dupa trup si s-au daruit total (suflet & trup) culturii duhului. Adica a sfintilor Bisericii, a caror conglasuire ne poate sluji de reper si in legatura cu ce putem retine si ce nu din parerile cuviosilor contemporani referitoare la neo-calendarism si ecumenism, in masura in care legatura dintre integritatea dogmatica si canonica si viata in Hristos, asa cum ne asigura ei, exista. Ce poate fi stabilit eventual aici, cu ajutorul Domnului, nu cred ca este mai mult decat ar putea stabili un analist musulman logic si interesat, citind cu atentie si simpatie textele crestine si liberale relevante.

Sper ca nu am fost cu totul pe langa intrebari.

Cu multumiri si ganduri bune,

Cristian

BOGDAN C. ENACHE

Draga Mihai, Consider ca liberalismul (prefer sa nu utilizez mai mult decat e necesar adaptarea americana a notiunii) este o preconditie necesara, desi nu suficienta, ca sa alegi Binele. El creaza, in baza respectului pentru persoana si prelungirea acesteia, proprietatea privata, premisele autenticei virtuti, a libertatii de ordin metafizic, adaca vrei, a mantuirii (dar si a prosperitatii de pilda). Acest mod de a pune problema reflecta de altfel intr-o buna masura anumite "solutii" la dezbaterile teologice cu privire la liber arbitru si teodicee, numai ca dezbaterea este transplantata de data aceasta in contextul filozofiei sociale si politice.

Mai mult chiar, cred, pe de alta parte, ca intelegerea libertatii politice ca o preconditie necesara a virtutii este insasi criteriul de separatie intre domeniul rezervat filozofiei politice si cel rezervat filozofiei morale si chiar teologiei. Caci libertatea politica este in fond o conditie de ordin negativ (nu agresa viata, libertatea, proprietatea celuilalt), ea nu presupune decat un minim de virtute si ca urmare a libertatii politice nu dobandesti mai mult, stricto sensu, decat ceea ce ai, adica nu obtii in fond decat protejarea a cea ce detii deja : persoana si proprietatea ta. Lucrurile stau insa cu totul diferit in cazul asa-numitei libertati metafizice : dobandirea virtutii, a dragostei lui Dumnezeu sau "eliberarea" de mizerie ca urmare a prosperitatii si armoniei generale, in faza ultima a socialismului, de pilda, sunt toate niste conditii de ordin pozitiv, ele presupun, grosso modo, dobandirea a ceva in plus de ceea ce ai. Ca urmare, cred ca doar in primul caz, cel al libertatii politice putem vorbi cu adevarat de libertate (de a), si termenul cel mai potrivit in cel de a-l doilea este putere sau capacitate (de a).

Asadar la nivel logic avem patru cazuri posibile de relatii intre virtute si libertate :

Virtute ≠ Libertate

Libertate ≠ Virtute

Libertate = Virtute

Virtute = Libertate

Din moment ce am postulat o relatie intre libertate si virtute (desi am lasat inafara explicatia temeiurile), ne raman doar ultimele doua cazuri de analizat. Se pune drept urmare urmatoarea intrebare : care este directia relatiei dintre cele doua tipuri de libertati, politica si metafizica, sau mai pe scurt, dintre libertate si virtute : poate fi virtutea dobandita (si deci justificata in consecinta) prin incalcarea drepturilor naturale ale individului sau numai respectandu-le pe acestea putem sa ne asteptam la dobandirea autentica a virtutii in cazul individului in cauza ? Presupunem deci ca libertatea este o consecinta a virtutii sau, dimpotriva, ca virtutea o consecinta a libertatii ?

Eu cred ca al doilea raspuns este cel corect. Adica consider ca libertatea nu este un rezultat al virtutii, ci o conditie a ei. A contrario, daca libertatea ar fi consecinta virtutii, atunci virtutea ar putea fi impusa, pentru a obtine libertatea, in mod paradoxal, prin insasi incalcarea libertatii. De pilda, sa presupunem ca un individ nepoliticos este amenintat cu coercitia si ca urmare a acestei amenintari acesta devine doedata un om foarte politicos sau ca un alt individ nu merge niciodata la biserica si ia in ras institutia biserici, insa deodata este fortat sa participle la fiecare slujba de duminica si ca urmare face acest lucru in mod regulat. Oare putem acum, ca urmare a acestei politeti nou dobandite sau a acestei frecventari a bisericii considera politetea primului individ si piosenia celui de-al doilea politete si piosenie autentica ? Si chiar daca aceste doua comportamente ar fi, dupa un timp, interiorizate si urmate cu toata sinceritatea, oare scuza scopurile mijlocele? Conchizand : mai este libertatea centrala in aceasta ecuatie ? Dar virtutea ? Nu au fost ele in mod misterios surplantate de o a treia categorie – si anume coercitia ?

Imi dau seama insa ca poate raspunsul meu pana acum nu discuta in mod detaliat relatia libertatii cu crestinismul, si in special cu crestinismul ortodox si poate nu o sa te multumeasca. Cred insa ca schema generala de mai sus lumineaza si cateva aspecte ale acestui caz, iar daca este nevoie o sa sa revin cu precizari punctuale.

Multumesc pentru ca mi-ai semnalat greseala de ortografie si bineinteles ca si mie mi-ar face o placere sa ramenm in legatura.

Salutari sincere,

Bogdan

Preocupări şi priorităţi

Puţini cunosc preocupările mele teologice sau exerciţiile mele filosofice, majoritatea orientate spre spaţii culturale precum ontologia, metafizica sau teologia spirituală unde polemica nu îşi găseşte locul şi rostul. De aceea, de multe ori îmi propun să accentuez dimensiunea culturală a colaborării mele cu această revistă. Totuşi, timpul acesta, pe care îl trăim toţii, mi se aşază mereu împotrivă.

Critica societăţii, filosofiilor şi ideologiilor recente transformă, nu neapărat în bine, pe cel ce se dedică ei. Cel care priveşte abisul, avertizează Nietzsche, este privit, la rândul lui, de către acel abis. Iar, dincolo de aforism, nu de puţine ori tentaţia cea mai mare este aceea de a combate extremismul cu alte forme de extremism. Tentaţie ce trebuie depăşită, căderea în asemenea ispită nefiind altceva decât înlocuirea unui rău cu altul, cel puţin la fel de mare.

E greu să nu fi extremist când te ocupi, critic, de manifestări agresive care atacă propria ta identitate, propria ta viaţă. Iar această luptă disperată pentru echilibru nu este cu nimic ajutată de factorii externi. Invoc tot cazul meu: încerc să păstrez un drum echilibrat, unde fermitatea credinţei să fie dublată de moderaţia lipsei de ură. Pe acest parcurs spiritual însă, şi prieteni, şi duşmani îmi reproşează extremismul. Legionar, neofascist, fascist, protofascist, nazist, rasist, chiar şi comunist, iată reproşurile ce mi se aduc, mai mult sau mai puţin voalat, de către prieteni şi de către duşmani.

Motivaţia lor? Nu mă opresc (nu mă pot opri!) din critica acestui sistem de lucruri în care trăiesc. Or, cine critică un sistem social e musai să aibă şi niscaiva periculoase gânduri revoluţionare de distrugere a acestuia.Un alt motiv este faptul că aş vedea peste tot Răul. Cel mai bun prieten al meu îmi reproşa că risc să o iau razna din moment ce pot să cred o ştire vehiculată în mass-media, care vorbeşte despre introducerea corectitudinii politice în… astronomie. Dumnezeu, cel mai mare protofascist din Istorie (Fiul Său, Isus Hristos, a fost primul comunist. Doamne! Ce familie!) a îndrăznit să facă mai multe galaxii în formă de svastică, pe care diverse organizaţii legate de memoria Holocaustului încearcă acum să le ascundă după un voal de minciună corectă politic.

Prietenul meu îmi reproşa cum de pot crede o asemenea ştire absurdă! Uluitor pentru mine a fost faptul că acest reproş survenea la câteva zile după ce el însuşi se lovise de absurdul corectitudinii politice: o decizie a CNA tranşa ca „irelevant” (şi, implicit interzis!) pentru jurnalişti chiar subiectul zilei. În 1984 al lui Orwell personajul principal lucrează zilnic la cea mai mare campanie de manipulare ce a putut fi imaginată vreodată. Îşi face munca conştincios până în clipa în care este frapat de o minciună banală pe care trebuia să o transforme în adevăr (repet, asta era muncasa zilnică!). Această minciună banală, şi nu miile de falsuri pe care le comitea zilnic, este cea care îl determină să înfrunte sistemul. Şi prietenul meu, asemenea personajului orwellian, preferă (din autoprotecţie sufletească?) să se rezume la o singură minciună. În rest, respinge cuminte, prin acceptare, absurdul corectitudinii politice. 
 

Coerenta lume nouă

Eu nu pot face aceasta. Mai mult chiar, văd în adunarea tuturor acestor relatări cu privire la minunata lume nouă o coerenţă de idei de-a dreptul înfricoşătoare. Aceasta nu înseamnă că aş crede în cine ştie ce teorie a conspiraţiei (nici o masonerie sau organizaţie secretă nu ar conspira pentru distrugerea umanităţii!), ci doar în efectele unei eroziuni biologice, ale unei boli a acestei lumi. Firescul cu care lumea se îndreaptă spre o odihnă veşnică este, cel puţin pentru mine, prea evident pentru a putea crede în eficienţa unor prostioare precum protocoalele de la Toronto.

Dar să revenim… la mine. Nu sunt multe zile de când, într-o discuţie cu o prietenă, vorbeam despre o posibilă orientare a mea politică spre partidul lui George Becali. Doamne! Ce valuri a stârnit o asemenea afirmaţie! Brusc, din prietenul înţelept am devenit un amestec dubios de extremist şi un vânător de parvenire. Cele scrise de mine pe marginea actualităţii politice deveneau, automat, material propagandistic pentru Becali. Am încercat să mă justific. „Nu există justificări!” mi s-a răspuns. De ce? Pentru că, paradoxal, prin declararea unei posibile opţiuni politice de fapt reuşisem să îmi liniştesc, nu să îmi provoc prietena. În ce sens? Am fost, în sfârşit, catalogat.

Ce este amuzant e faptul că, în discuţiile ce au urmat, prietena respectivă îmi recomandă stăruitor un fel de biblie a ateilor care, speră ea, va zgudui măcar creştinismul meu dogmatic. Să înţeleg oare că a reuşit să identifice şi sursele „extremismului” meu? Felicitările mele. Dar nu voi citi cartea respectivă…

Nimănui nu îi pasă dacă Becali sau Duca sunt extremişti sau nu. Ceea ce contează, ceea ce e cel mai important, e faptul că aceştia pot fi catalogaţi, pot fi trimişi la tomberonul de gunoi al extremiştilor. Aceasta pentru că ceea ce spun ei şi cei ca ei de cele mai multe ori deranjează. Nu voi discuta aici cazul domnului Becali (sper să am ocazia să îmi exprim cândva, argumentat, punctul meu de vedere, dureros de sincer, despre domnia sa), ci voi reveni la cazul meu. 

Un Decalog încă actual