De Arhiepiscop Averchie Tauşev

Editura Sophia, Bucuresti, 2005

Introducere

Pr. Seraphim Rose

Reprezentările şi simbolurile dificile ale Apocalipsei sunt foarte bine analizate în comentariul demn de încredere al Arhiepiscopului Averchie, care a considerat ca prim izvor al studiului său un comentariu din secolul al V-lea al Sf. Andrei de Cezareea, care la rândul lui cuprinde  primele comentarii patristice despre această carte (unele dintre acestea nu se mai păstrează). De asemenea în abordarea acestei cărţi ne vor fi de folos şi câteva reguli de bază care se utilizează în interpretarea Sfintei Scripturi.

1.     În unele cazuri, Scriptura însăşi ne tâlcuieşte reprezentările dificile. Spre exemplu, în Apocalipsa, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în prima vedenie în mijlocul a şapte sfeşnice de aur având în mâna sa dreaptă şapte stele, El Însuşi îi lămureşte Sfântului Ioan înţelesul acestor  două imagini simbolice. În mod asemănător, îngerii care i s-au arătat profetului Daniel i-au tâlcuit unele simboluri din viziunea sa (Daneil 7, 16-27; 8 16-26 etc); aceste simboluri sunt legate şi de conţinutul apocalipsei.

2.     Textele paralele din alte cărţi ale Scripturii fac lumină asupra reprezentărilor dificile ale Apocalipsei sau chiar le tâlcuiesc. În această privinţă ne sunt de folos mai ales cartea lui Daniel şi cărţile altor profeţi din Vechiul Testament; la fel şi cărţile Noului Testament în care este descrisă venirea lui Antihrist. Faptul că există o mulţime de comentarii ortodoxe la aceste cărţi suplineşte puţinătatea celor referitoare la Apocalipsa.

3.     Cunoaşterea întregii învăţături ortodoxe şi în special a eshatologiei (dogma despre sfârşitul lumii acesteia) este absolut necesară pentru studierea Apocalipsei. Neavând-o, tâlcuitorii protestanţi au ajuns la o mulţime de interpretări cu totul fanteziste despre Apocalipsă (de exemplu: conceptele de „mileniu" şi „răpire", etc) care îndepărtează cititorii de la înţelegerea corectă şi, de cele mai multe ori, îi pregătesc de fapt pentru primirea lui antihrist în locul lui Hristos. Relatarea generală a evenimentelor anterioare şi simultane ale sfârşitului lumii, descrise în celelalte cărţi  ale Noului Testament (Matei, cap. 24-25; Marcu, cap. 13; Luca, cap. 21; II Petru, cap. 3; II Timotei, cap. 4; I Tesaloniceni, cap. 4-5; II Tesaloniceni, cap. 2; Romani, cap. I; I Corinteni, cap. 15 - toate înţelese în conformitate cu tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii) conturează liniile generale ale învăţăturii eshatologice creştine, care aşează în contextul lor firesc din punct de vedere dogmatic şi istoric evenimentele din Apocalipsă.

4.     De ajutor este şi studiul cărţii în sine: autorul, timpul şi locul scrierii şi mai cu seamă scopul ei - toate acestea însă în contextul tradiţiei şi credinţei ortodoxe, nu în spiritul criticii raţionaliste specifice vremurilor noastre, care deformează sensul cărţii de dragul de a se conforma ţinutei academice. Introducerea Arhiepiscopului Averchie oferă cititorilor ortodocşi posibilitatea acestui studiu.

5.     Cunoaşterea limbilor vechi, a geografiei, a istoriei, a arheologiei, poate uneori să facă lumină asupra diferitelor pasaje ale Scripturii.

6.     Mai cu seamă decât cunoaşterea ştiinţifică de orice profil este perspectiva de ansamblu asupra istoriei şi culturii şi filosofiei acestora. Pentru înţelegerea unora dintre viziunile Apocalipsei (şi ale cărţii lui Daniel din Vechiul Testament, de care este strâns legată) este necesară o perspectivă a modului în care se succed stăpânirile lumeşti cât şi asupra împărăţiei nepieritoare  a lui Hristos, care se va instaura în locul acestora. Persoana antihristului poate fi mai bine înţeleasă prin studierea tiranilor Antichităţii (precum Antioh Epifanie) şi a stăpânilor modernităţii (adevăraţii premergători ai antihristului) care au încercat să cucerească lumea: Napoleon, Hitler şi comunismul.

Având aceste îndrumări, conţinutul Apocalipsei, deşi uneori dificil, poate fi înţeles destul de bine. Totuşi, fiindcă are multe simboluri şi sensuri figurate, vom face referire la diferitele niveluri de înţelegere a Sfintei Scripturi.

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea "harismatică". Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de "crestini", chiar dacă doar cu numele, si cum un "profet" de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca "noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii".
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

"Noua spiritualitate", la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt "miscarea harismatică", are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti "noua spiritualitate" a "renasterii harismatice", trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât "renasterea harismatică", care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste "viziuni" pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit "Domnul" însusi, trimitându-i un "înger" care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe "înger" rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de "darurile Duhului Sfânt" de care părea că este plin, inclusiv de darul "profetiilor" care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. "Minunile" au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe "Hristos înconjurat de îngeri". Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care "Hristos", înconjurat de "îngeri", apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si "daruri ale Duhului Sfânt", pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate "sentimente religioase". Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, "atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte "traditii", pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească".

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor "renasterii harismatice", în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

A. Atitudinea fată de experientele "spirituale"

Cunoscând foarte putin sau nimic din adevărata credintă si spiritualitate crestină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Săi Apostoli, a căror învătătură rămâne mereu vie prin Sfintii Părinti, cei care se raliază miscării "harismatice" nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificările lui. Toti autorii "harismatici" demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precautie în atitudinile pe care le au fată de propriile lor experiente. Unii dintre catolici aderenti la miscarea "harismatică", "scot diavoli" chiar înainte de a cere "Botezul Duhului". Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?
Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Părinti din Apusul Ortodox din secolul V, în "Convorbirea despre daruri dumnezeiesti" spune: "Cel care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade si mai rău. Demonii se prefac că sunt arsi si alungati din trupurile celor stăpâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care, cu adevărat stiu că nu sunt sfinti.

Despre acestia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi.[1]

"Vizionarul" suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al revivalismului "spiritual" si ocult din zilele noastre, avea o temeinică si îndelungată si experientă de (între) vedere si comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite, cele "bune" si cele "rele". Aceste experiente au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienti ce suferă de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacientii săi si a întreprins o serie de "dialoguri" cu ele (prin intermediul chiar al pacientilor).

A tras concluzia, ca si Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de "fiinte" care intră în contact cu pacientii: una mai "înaltă" sau "superioară" si alta mai "joasă" sau "inferioară". Iată relatarea sa: "Vocile inferioare seamănă cu cele ale betivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căsună, până la exasperare. Ele sugerează pacientilor acte scabroase si apoi îi ceartă când acestia le dau atentie. Ele depistează punctul slab al constiintei si actionează, interminabil asupra lui... Vocabularul lor este limitat, ca si varietatea termenilor, în schimb prezintă vointa persistentă de a distruge... se opresc asupra fiecărei slăbiciuni si fiecărei idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului... Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienti i-au apărut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au prezentat chiar ca atare.

În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior... Vom ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelasi timp, în timpul noptii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta libertatea si se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului...

Odată[2] i-a apărut un chip extraordinar de puternic si de impresionant, care, parcă era al lui Hristos... Unii pacienti fac simultan experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe care o si demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să linistească mintile chinuite ale bolnavilor... Ordinul superior pare să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios".

Crestinul ortodox, care citeste cu pătrundere Vietile Sfintilor si alte scrieri patristice, stie că toate aceste spirite, fie ele "inferioare" sau "superioare", sunt demoni, si că deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Răspândita practică a "exorcismelor" din cercurile "harismatice" nu oferă nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si la samanii primitivi, care le practică cu succes,[3] si care stiu si ei că există mai multe feluri de "duhuri", care în proportie de sută la sută, nu sunt altceva decât demoni, fie că par să fugă atunci când sunt izgoniti, fie că vin atunci când samanii îi invocă pentru a obtine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignoră că "miscarea harismatică", în general, este ferm orientată contra curentelor samaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în "îngeri de lumină" (II Cor. 11, 14) si că ne trebuie o mare capacitate de discernământ si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre "spirituale", oricât de extraordinare ar putea părea ele, pentru a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra omenirii un război pe viată si pe moarte, credulitatea si ignoranta celor ce urmează mai mult sau mai putin orbeste "harismaticilor" nu este altceva decât o invitatie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si apoi notarea pe hârtie a oricărui gând "declansat" de lectură, "căci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt către voi" (Cristenson, p.139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea crestină, stie că "la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri, mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din Sfânta Scriptură... si asa îi înseală, împingându-i la erezie si hulă"[4].

Din păcate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alătură "revivalismului harismatic", nu se deosebeste prin nimic de cea a protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atractia "harismatică" se exercită mai ales prin experienta pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili să distingă formele adesea foarte subtile de înselăciune diavolească (în care mândria capătă chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fară să fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viată duhovnicească înaltă în rugăciune, post si smerenie, si care au asimilat traditia vie a Sfintilor Părinti în propria lor conceptie de viată si în vietuirea lor intimă.
Cum este pregătit deci crestinul ortodox împotriva înselăciunii diavolesti?

El are la îndemână întregile scrieri de învătătură ale Sfintilor Părinti inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă conceptia pe care, Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente duhovnicesti, si pseudo duhovnicesti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această traditie oferă o judecată foarte sigură si lipsită de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică miscarea "harismatică": posibilitatea unei "revărsări" generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor Părinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate păzi fără gres contra oricărei înselăciuni tocmai prin aceea că el stie nu numai că înselăciunea există, ci stie că există pretutindeni, chiar si în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: "Cu totii ne aflăm în înselăciune. Constiinta acestui fapt ne păzeste ea însăsi de înselăciune. Este o mare înselăciune să crezi că nu poti să fii înselat". El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: "Nu este putin lucru să dobândesti întelegerea exactă a lucrurilor si să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci înselăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales începătorilor, sub forma adevărului si a virtutii". Apoi zice: "Dumnezeu nu se supără pe acela care, temându-se de înselăciune, se păzeste pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteală".

Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut si fiind total nepregătiti pentru el, necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea spirituală care se numeste înselăciune diavolească, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunările "harismatice" ca să se "boteze" sau să se umple cu "Duhul Sfânt". Atmosfera însăsi a acestor adunări este foarte ambiguă, ea fiind declarată intentionat "deschisă" activitătii oricăror posibile "spirite".

Iată cum descriau niste catolici - care sustin că sunt mai cu băgare de seamă decât protestantii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: "Totul se petrecea fără bariere, fără inhibitii... Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un "călugăr" îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau si cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când afirmau că Duhul Sfânt se sălăsluieste între ei?"

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: "Semăna foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului că nu se consumau băuturi alcoolice" (Ranaghan. pp. 209, 157).

Si la alte întâlniri "harismatice" interconfesionale, atmosfera este suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă "duhul" o inspira pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si să "danseze..." (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbită de această amosferă, din care lipseste orice element de taină sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observă straniile efecte pe care le produce "duhul" penticostal, când se coboară peste această adunare "lipsită de constrângeri". La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în fata judecătii sigure a învătăturii Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatică

Reactia cea mai frecventă a celor care se "botează în Duhul Sfânt" este râsul. Un credincios catolic spune: "Totul era asa de vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu mă puteam abtine să nu râd" (Ranaghan, p. 28). Un altul: "Sentimentul prezentei si iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră petrecută (sezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de bucurie că Dumnezeu ne iubeste" (p. 64).

Un protestant îi aminteste de "botezul" său: "Am început să râd foarte tare... la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare nici să vorbesti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă tineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe spate" (Sherill, p. 113).

Alt protestant: "Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese de veselie din care orice inhibitie sau teamă care mă stăpâneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului" (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară reactie la niste experiente "spirituale", căci unii apologeti "harismatici" au elaborat chiar o întreagă filozofie a "bucuriei duhovnicesti" si a "nebuniei pentru Dumnezeu", care să o sustină. Această "filozofie" însă nu are nimic de-a face cu Crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trăirii crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodată de "râsul Duhului Sfânt".
Dar tocmai acest "râs" este elementul care ne indică precis că "miscarea harismatică" penticostală este o orientare religioasă total străină de crestinism. El este pur lumesc si chiar păgân, si dacă el nu se datorează unor reactii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de "posedare" din partea unuia sau mai multor zei păgâni, care, în limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparatie experienta de "initiere" a unui eskimos păgân la samanism: "Întârziind prilejul acestei initieri, mă trezeam deseori plângând de nefericire fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atât de mare si inexplicabilă si atât de puternică, încât nu mă puteam abtine să nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: "Bucurie! Bucurie!"

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am devenit eu saman (vrăjitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea... si nu numai că puteam vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumină strălucitoare străbătea si din mine... si toate spiritele pământului, ale văzduhului si apelor mării veneau acum la mine, făcându-se ajutoarele mele" (Lewis, Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de "crestini" creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experiente păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind de esentă "crestină". Psihologic si la suprafată, ei rămân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajează în atitudini si practici distinct necrestine.

Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fată de asa-zisul "râs al Duhului Sfânt"?

Sfintii Varsanufie si Ioan,[5] trăitori în secolul VI, dau un răspuns clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia această problemă: Nu există râs la cel care trăieste în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îsi înaltă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu".

Sfântul Efrem Sirul învată si el limpede: Râsul si îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să cunosti că ai ajuns în adâncul păcatului si fără încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte... Râsul alungă de la noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) si surpă ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul alungă virtutile, nu-si aduce aminte de moarte si nu gândeste la chinuri"[6]. Nu este oare evident cât de departe rătăcim prin ignorarea învătăturilor de bază ale Ortodoxiei?

În timpul unui "botez" harismatic, lacrimile sunt o reactie tot atât de obisnuită ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar si grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta strictă a "botezului"), si se împrăstie molipsitor fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).

Autorii "harismatici" nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei, a stării de păcătosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsând să se înteleagă că le consideră o reactie normală la atmosfera "harismatică" din jur.

Dar Părintii ortodocsi, după cum notează - Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învată că lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înselăciune diavolească. Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: "Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ti vei fi curătit desăvârsit sufletul de patimi". iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat: "Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai celei irationale" (treapta a 7-a).

Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, "botezul cu Duhul Sfânt" mai dă nastere la reactii cum ar fi: căldura răspândită în tot trupul, multe feluri de tremurături si contorsionări, căderi pe jos. Atragem atentia că oferim aici doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor (care practică cultul "harismatic", n.tr.) nu si cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai spectaculoase si mai dezlăntuite.

"Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-si piardă pentru fractiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc". (Ranaghan, p. 67). Un altul "nu a avut nici un fel de emotie după eveniment, dar a simtit o mare căldură în corp si o senzatie de bine" (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: "De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur... Si deodată m-am umplut de "Duhul Sfânt" si mi-am dat seama că "Dumnezeu este adevărat". Apoi am început să râd si să plâng în acelasi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam întins în fata altarului si că eram plin de pacea lui Hristos". (Ranaghan, p. 34).
Altul: "Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit că mă învăluie o căldură". (Ranaghan,p. 30). Un membru al "Miscării lui Isus" spune: "Am simtit că ceva începe să izvorască din mine si deodată am început să vorbesc în limbi" (Ortega, p. 49).

Un apologet "harismatic" subliniază că asemenea experiente sunt tipice la cei care se "botează cu Duhul", "botez" care creează adesea "reactii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societătii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, altii îsi ridică mâinile spre Domnul, altii îsi ridică vocea dincolo de înăltimea normală, iar altii cad pe jos" (Lillie, p. 17).

Nu stim ce să ne mire mai tare: totala discrepantă dintre asemenea manifestări isterice si adevărata expresie a cinstirii si închinării la Dumnezeu în duh si în adevăr, sau incredibila nebunie, care îi face pe acesti oameni să pună contorsiunile lor pe seama actiunii "Duhului Sfânt", a "inspiratiei divine" si a "păcii lui Hristos".

Cert este că acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu sunt numai total lipsiti de călăuzire si de experientă, dar ei suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un "analfabetism" absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a Crestinismului Ortodox nici o asemenea experientă "extatică" produsă de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeti "harismatici" să îndrăznească să compare aceste reactii infantile si isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Acesti sfinti au căzut într-adevăr cu fala la pământ, dar înaintea adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze si cu sigurantă fără să-i apuce râsul), în timp ce pseudocrestinii nu fac altceva decât să se lase miscati de un duh invadator si să se închine doar la ei însisi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: "Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu-L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti, adică propria ta consolare, si ocolesti adevărata cale a suferintei care duce la El, pentru că te socotesti pierdut fără această consolare"[7].

Dacă aceste experiente zise "harismatice" sunt într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de initiere mediumistică, care se numeste "experienta de posedare spirituală" si care este produsă de "o fortă ce apare dinăuntru si care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă" (Koch, Occult Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate "botezurile cu Duhul" sunt atât de extatice ca unele din cele amintite până în prezent (desi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar si acestea concordă cu practicile spiritiste: "Când spiritele întâmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă si supusă, ele intră linistite în acea persoană ca la ele acasă. Când, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totală, atunci ele intră mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflectă în contorsionări ale fetei si în tremurul membrelor respectivului medium" (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totusi cazurile acestea voluntare de "posedare" nu trebuie confundate cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră si rămân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care sursele "harismatice" nu par să le indice. "Posedarea" mediumistică este temporară si partială, mediumul consimtind să fie "folosit" într-un anumit mod de către spiritul la dispozitia căruia se pune. Însă, ceea ce textele "harismatice" lasă să se înteleagă clar, este că asemenea experiente - atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei - nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin că se simt "plini de duh" - cu singura diferentă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reactii fizice ce apar de obicei la cei care cad pradă înselăciunii demonice. Un anume monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt "roadele rugăciunii". Altul, care prin rugăciunea extatică pe care o practica simtea o căldură atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi simtită chiar si de cei din jur.
Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de înselăciune diavolească se arată printr-o "căldură pătimasă si materială a sângelui". "Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimase, cu deosebire trupească".

Căldura "materială" a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat înselati de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu adevărat Duhul Sfânt, asa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin experiente "extatico-harismatice". El se dobândeste pe calea lungă si anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, si smerenie, pe "calea suferintelor" Crucii în Biserica lui Hristos, asa cum ne învată toti Sfintii Părinti.

C. "Darurile spirituale" care însotesc experienta "harismatică"

Avantajul de bază pe care îl invocă adeptii "renasterii harismatice" este acela al dobândirii unor daruri "spirituale", între care se numără în primul rând o nouă putere si o nouă îndrăzneală "spirituală". Îndrăzneala este dată chiar de "experienta harismatică" în sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care "harismaticii" o dau acestei experiente.

Iată câteva ilustrări: "Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o" (Ranaghan, p. 40). "Am început să am sentimentul că stiu exact ce trebuie să spun celorlalti si ce anume au ei nevoie să audă... Am înteles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic" (ibid., p. 64). "Eram atât de ferm convins că Duhul se va tine de cuvânt, încât mă rugam fără să tin cont de vreun "dacă". Mă rugam fiind sigur că vointa mea va fi îndeplinită" (ibid., p. 67).

Să ascultăm acum si mărturia unui "ortodox": "Ne rugăm să primim întelepciune si devenim întelepti în Domnul. Ne rugăm pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne rugăm pentru vindecări, si ne facem sănătosi. Ne rugăm pentru minuni si, prin credintă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne si le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute si în limbi necunoscute" (Logos, aprilie, 1972, p.13).

Iată cum, ceea ce se obtine în traditia ascetică ortodoxă prin ani lungi de nevointă, prin credintă fierbinte si trează si din mila lui Dumnezeu, pretind unii că se câstigă cît ai clipi din ochi prin experienta "harismatică". Că Sfintilor Apostoli si Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari sfinti.

Bazându-se pe o experientă care este de fapt o înselăciune, îndrăzneala "harismaticilor" nu este decât o imitatie înfierbântată de tip "revivalist" a adevăratei îndrăzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv că cel care o are se află pradă înselăciunii "harismatice".

Episcopul Ignatie atrage atentia că "încrederea în sine si îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă înselăciunii diavolului, si care au impresia că sunt sfinti sau că se află pe calea înaintării duhovnicesti". "Cei care suferă de această înselăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătati de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înseală pe ei însii, un semn de mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor părere fată de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care judecă după aparente, iar nu după roade".

În afară de "vorbirea în limbi" propriu-zisă, cel mai frecvent dar "supranatural" pe care îl capătă cei "botezati în Duhul" este receptarea directă a "mesajelor de la Dumnezeu", care se face în forma "profetiilor" si a "tălmăcirilor" sau (a "interpretărilor").

Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei "harismatici": "Pe câtiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si bucurie în Domnul". Iată ideea unei alte "tălmăciri": "Erau transmise însăsi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere" (Ranaghan, p.32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei adunări, "o femeie a anuntat că va transmite un "mesaj de la Dumnezeu", pe care l-a redat vorbind la persoana întâi" (ibid., p.2). Un protestant "harismatic" notează că în astfel de mesaje "cuvântul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere... Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de fată, astfel încât mereu se aude câte un "asa grăieste Domnul", din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: "Am venit să vă binecuvântez" (Williams, p.27).

Sistematizăm acum câteva dintre "profetiile" si "tălmăcirile" cele mai caracteristice exemplificate de propaganda "harismatică":

1.Fiti asemenea copacului ce se apleacă după vointa lui, care îsi înfige rădăcinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale iubirea si lumina lui" (Ford, p.35).

2. "Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot asa Duhul Sfânt suflă peste voi si Iisus apare în mijlocul vostru" - mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic si "tălmacit" de un protestant.

3. "Pasii celui care a străbătut ulitele Ierusalimului sunt în urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el si îi ucide pe cei care fug de el" - mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. "Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o dati pe a voastră si eu vă voi conduce". Acelasi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o cameră alăturată. El si l-a notat si, intrând în camera de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).

5. "Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este greu, dar prin aceasta aduci multă mângâiere altuia". Acest mesaj a linistit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).

6. "Sotia mea a intrat si a început să cânte la orgă. Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi si să profetească: "Fiul meu, sunt cu tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc, tinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Esti tinta vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai început". Această "profetie" a fost însotită de o "vedenie" care a determinat crearea unei foarte mari si influente fundatii penticostale, sub numele de "Full Gospel Business Men's Fellowship International" (Frătia internatională evanghelică a oamenilor de afaceri)[8].

Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede că într-adevăr aceste profetii tin de paranormal si că nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea căi artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul "duhurilor" invocate la sedintele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substantă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconstientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje "de mângâiere, de bucurie si alinare, de linistire" si în mod evident lipsite de orice continut dogmatic sau profetic - ca si când "duhul" ar fi foarte multumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Si la urma urmei cine este această ciudată si abstractă persoană, acest "eu" care vorbeste? Oare gresim dacă aplicăm acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu vă lăsati amăgiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri care sunt în mijlocul vostru, ...pentru că vă proorocesc minciună si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Asa cum cel "botezat în Duhul" poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunărilor de rugăciune, ci si acasă în rugăciunile lui particulare, tot asa, chiar după ce părăseste atmosfera casei de rugăciune, el are adesea "revelatii" personale, aude voci si este însotit de "prezente" tangibile.

Iată cum îsi descrie un "profet" al "miscării harismatice" o astfel de experientă: "Mă trezisem dintr-un somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate...care a rostit clar: "Dumnezeu nu are nepoti"... Apoi am avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezentă îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise" (Du Plessis, p. 61).

Ce explicatie am putea găsi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: "Cel care este victima unei astfel de înselăciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o formă de înselăciune diavolească) că este plin de darurile Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din conceptii si sentimente false, ceea ce înseamnă că apartine cu desăvârsire tatălui si căpeteniei falsului si a minciunii, adică diavolului.
Cel care, rugându-se, se străduieste să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a reusi, va substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui proprii, diavolesti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus - credintă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers".

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreaga această "spiritualitate", care cultivă pasivitatea mintii si deschiderea fată de actiunea "duhurilor", chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri "supranaturale"[9].

În cadrul "renasterii harismatice", acestui moment de tranzitie îi corespunde "botezul cu Duhul Sfânt" care, atunci când îsi face efectul, marchează momentul în care autoînselarea devine înselăciune diavolească, victima "harismatică" fiind de atunci încolo virtual asigurată că închipuitele sale "sentimente religioase" vor fi întâmpinate de însusi "Duhul" si că va începe de acum înainte o viată plină de "minuni".

D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt

În general, adeptii "miscării harismatice", asa cum o afirmă neîncetat ei însisi, au senzatia că sunt "plini de Duhul". "Mă simteam un om nou, curat si liber si cu desăvârsire plin de Duhul Sfânt" (Ranaghan, p.98). "Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau i eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viata în Duhul. Este într-adevăr o viată plină de minuni... în care te umpli mereu de iubirea de viată-dătătoare a Domnului" (Ranaghan, p.65).

Toti îsi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. După un preot catolic, "toată lumea părea să fie cuprinsă, fără exceptie, de o mare bucurie si pace - era efectul atingerii Duhului" (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este "să arate si să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei" (Inter Church Renewal).

Odată intrati în această stare "spirituală" (în care, în mod semnificativ, termenii pocăintă sau mântuire sunt rareori pomeniti), multi reusesc să ajungă la mari "înăltimi". Zice un catolic: "Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am simtit cu anticipatie gustul Împărătiei Cerurilor" (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici si "miscări harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înseală. în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine, Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.

După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselăciunea, cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneste din inventarea unor simtiri false sau stări de har, care dau nastere la o conceptie complet eronată asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel înselat are mereu senzatia că se află în intimitatea lui Iisus si că discută cu El, are mereu "revelatii mistice", aude voci, simte bucurii...

Din această activitate sângele primeste o miscare înselătoare si păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilintei, a pietătii si întelepciunii".

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselăciune diavolească, închipuirea, "desi face mintea să cadă în cele mai teribile greseli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârsită", astfel încât această stare poate să dureze ani îndelungati sau chiar o viată întreagă fără ca cel în cauză să-si dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură si chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârsire orbit si nu vede starea reală a vietii lui sufletesti.

Spune iarăsi Episcopul Ignatie: "Închipuindu-si că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul... Cel care îsi atribuie daruri duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-si în schimb larg inima patimilor si diavolilor". Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogătit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si sărac si orb, si gol! (Apoc. 3,17).
Cei atinsi de boala înselăciunii "harismatice" nu se simt doar "covârsiti de duh"; ei "văd" chiar si în jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării Duhului Sfânt", - crezând că "lumea se află în pragul unei mari desteptări spirituale" (Logos, Feb. 1972, p.18) si având în permanentă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1).

Crestinul ortodox însă stie că această profetie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În conceptia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există si manuale care stau la dispozitia doritorului, explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălăsluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la desăvârsirea crestină, care s-au curătit si care s-au pregătit mai dinainte prin pocăintă".

Ele sunt "dăruite Sfintilor lui Dumnezeu numai după bunăvointă a Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de extremă nevoie, si prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu - si niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul). "Trebuie să mai stim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderatie, din cauză că a slăbit credinta lumii crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii. Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginatia) îsi revarsă "darurile" fără multă zăbavă si în cantităti nelimitate".

Într-un cuvânt, "duhul" care-si revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută "semne" si minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credintă prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar demonismul lor.

"Adevărata trăire duhovnicească - scrie Episcopul Ignatie - omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simtirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inimă nici nu stie măcar ce este existenta unei trăiri duhovnicesti".

[2] Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120-125

[3] Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism - Religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare si despre samanism, - Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9

[4] The Ladder of St. John, Step 26:152 - Vezi Filocalia Rom, vol 9; Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae

[5] Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr.D. Stăniloae (n. tr.)

[6] Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor

[7] Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100.

[8] Logos Journal, Sept. - Oct., 1971, p.14,

[9] Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeste despre un preot romano-catolic care era urmărit fizic de o tăblită de ghicit - actionată, bineînteles, de un diavol - tocmai în perioada în care încerca să renunte la acest mod de recreere!

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Introducere 1. "Dialogul cu religiile necrestine"

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învătătura sănătoasă, ci - dornici să-si desfăteze auzul - îsi grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevăr si se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii "declaratii comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea crestină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" si "declaratiile comune" nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a adevăratului dialog crestin - dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.

Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste "dialoguri" bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăsi atmosfera de "liberalism" ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Acesti participanti rămân însă tăcuti, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul constiintei ortodoxe.[1]

La nivele mai putin înalte, "conferintele" si "discutiile ecumenice" se organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă si chiar cu oficierea unei "Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinte" este într-atât de marcată de diletantism si de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei "unităti" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie si viziunea "ecumenistă" asupra lumii si vietii.[2]

La nivelul actiunii, activistii ecumenisti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul că ei nu sunt ferm ancorati în traditia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de acestia, precum "acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice", sunt folosite de activistii ecumenisti ca bază pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei împărtăsanii si ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti să lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îsi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată sotia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu sigurantă că nu, căci în această privintă ea are infailibilitatea. Să o aibă asadar si Papa, dacă asta doreste".[3]

Crestinii ortodocsi constienti se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârsi toate acestea si până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor si demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privintă, dar tinând cont de logica desfăsurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce directie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele miscării ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor mentionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiti: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Si dacă toate aceste Biserici crestine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizatii "religioase". Si iată cum ecumenismul "crestin" nu va putea să sfârsească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă "Miscarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în constiinta celor care participă la asa-zisul dialog ecumenic, încât pentru crestinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Miscării Ecumenice din afara Crestinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferintă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică si Ortodoxă au tinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a notiunii de pace mondială, iar un cor "inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase apartinând tuturor denominatiunilor.

2. Într-o declaratie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului si laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: "Credem că Miscarea Ecumenică, chiar dacă a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie să fie o miscare a tuturor religiilor care îsi dau mâna".

3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul întelegerii), o fundatie Americană initiată în 1960 ca un soi de "Asociatie a Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în diferite colturi ale lumii" (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a tinut până în prezent mai multe "conferinte la vârf". La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul[4] Thomas Merton[5] a declarat: "Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".

La cea de a doua conferintă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: "Proiectul de Creare a Comunitătii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toti conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără precedent", descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind "un eveniment epocal din istoria religiilor". Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale religii.
De asemenea, "credinciosii tuturor religiilor au fost invitati să coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru" (La Suisse, 3 aprilie 1970).
Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul întelegerii" dau la iveală că la conferinta "la vârf" organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.

Asadar, "conferintele la vârf oferă delegatilor ortodocsi ocazia să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităti mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace si de întelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiasi reprezentanti participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care participă la asemenea conferinte si se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici si cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si musulmani, care a fost urmată de o conferintă de evaluare în iunie al aceluiasi an la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necrestine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta[6], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a socat până si pe delegatii protestanti când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar, călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe crestini să "investigheze viata de autentică spiritualitate a celor nebotezati" si să-si îmbogătească experienta cu "comorile ce se află în sânul comunitătii religioase universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste scriptura sa, el primeste în lumină pe însusi Hristos".[7]

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, mentionând că, "în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice".
În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un "dialog" major crestino-musulman cu circa patruzeci de participanti de ambele părti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi.[8]

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un "dialog" teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, în cele două zile de discutii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necrestine". "Teologii" greci au căzut de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile" (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveste intentia acestor "dialoguri"? în mod evident ea este aceea de a "reformula" Crestinismul Ortodox asa încât el să nu mai creeze senzatii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu religiile necrestine" la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70. De atunci încoace ele s-au întetit, iar dialogurile si chiar rugăciunile "crestinilor ortodocsi" cu reprezentantii religiilor necrestine sunt acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane. "Dialogul cu religiile necrestine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum "teologia" si scopul acestui "dialog" accelerat si să vedem ce îl distinge de ecumenismul asa-zis crestin care a predominat până acum.

[2] Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.

[3] Hellenic Chronichle, April 9,1970

[4] Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat de către abalele de Rance în 1664, in cadrul mănăstirii "La Trappe" din Normandia (n. tr.)

[5] Călugăr american (1915-1968 ) din ordinul cislercienilor născut la Prades, în Franta din tată neozeelandez si mamă americană. A studiat si apoi a predat literatura engleză la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano-catolicism, intrând în ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain (Muntele cu sapte etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se călugărească. Pledează pentru un monahism orientat către lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într-o lume a actiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă si purtând o corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie până la critică socială. Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a determinat să participe la o conferintă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. După CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)

[6] adică din 1979 (n.tr.)

[7] Christian Century, 10 feb, 1971

[8]Al Montada, ian-feb 1972, p.18.

"Ortodoxia şi Religia Viitorului"

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Prefata autorului (martie, 1979)

Orice erezie îsi revendică propria "spiritualitate" si propria metodă de practicare a vietii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin "cultul inimii sacre", primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor "mistici" si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitătii romano-catolice contemporane.

Si protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice si propria sa cale către o "renastere" spirituală, elemente care reflectă si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fată însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea" ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program "liturgic" ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obisnuită.

Ecumenismul este erezia care are la bază credinta că, de fapt, nu există o Biserică văzută a lui Hristos si că structura sa vizibilă la nivelul societătii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăsi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o "pietate" si o "spiritualitate" tipic ecumeniste.

Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine de "expectatie" si "căutare" religioasă pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si-o rezolvă în "spiritul" unei "pietăti" care nu mai este simplu protestantă în esenta sa. Odată realizată această constatare nu se poate să nu vedem că timpul "spiritualitătii" si "pietătii" tipic ecumeniste deja a sosit.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 si ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi initiative "ecumenice" si anume "deschiderea dialogului cu religiile necrestine".

Patru din capitolele acestei cărti s-au tipărit în periodicul "The Orthodox Word" (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 si 1972, si anume cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 si până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discutie amănuntită asupra "renasterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai multi preoti din America, miscare identificată a fi o variantă a "spiritualitătii ecumeniste ce însumează experiente religioase specific necrestine".

Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre crestinii ortodocsi, convingându-i pe multi dintre ei să nu se alăture miscării "harismatice". Altii, care deja participau la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii acestui capitol, să părăsească miscarea si au confirmat prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, "miscarea harismatică" a parohiilor "ortodoxe" din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari "reînnoiri".

Însă, în pofida mentalitătii protestante a initiatorilor si animatorilor săi, "renasterea harismatică" este, în calitate de miscare "spirituală", un curent care depăseste sfera de definitie protestantă. În articolul mentionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de "mediumism crestin", pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut experienta lor în mod direct - si am demonstrat sorgintea lor "spiritualist-ecumenistă" care generează, sub ochii nostri, noua religie necrestină a viitorului.

În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui anumit monah) de către un anumit "spirit" care îl însotea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.

În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de uscăciune spirituală îl nemultumea profund. Deschiderea către experientele cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri spirituale", dintre care mai cu seamă acel "spirit" invizibil care îi dădea instructiuni precise referitoare la directia în care să se îndrepte si în ce locuri să călătorească. Tot printre "darurile" primite se număra si capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul său).

Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienta divină a "darurilor" sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul că "uscăciunea" sa spirituală dispăruse, că prin contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" si că acum ducea o viată foarte bogată în rugăciune si în "spiritualitate".

În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă si mai ales după lectura articolului despre "renasterea harismatică", acest tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare clară experientelor sale "spirituale". El a mărturisit chiar că se prea poate ca "spiritul" care îl însotea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a părut să-l afecteze si el părăsi mânăstirea fără să se fi convertit la Ortodoxie.

Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el declară că renuntase la activitătile "harismatice" ca fiind prea primejdioase si că îsi găsise linistea sufletului în meditatia Zen.

Această strânsă legătură dintre experientele spirituale "crestine" si cele orientale este o caracteristică inconfundabilă a spiritualitătii "ecumenice" contemporane. La această a doua editie la cartea de fată s-au adăugat noi informatii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale si la un anume fenomen "secular" major care contribuie la formarea unei "noi constiinte religioase", chiar si printre rândurile asa-zisilor atei.

Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreste aflarea unei căi sufletesti care să nu semene cu crestinismul lipsit de vlagă cu care l-a obisnuit protestantismul si catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.

La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre "renasterea harismatică", am primit o scrisoare la redactia publicatiei "The Orthodox Word" prin care un teolog si trăitor recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus: "Ceea ce ati descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist".

Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire până si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne înspăimântăm de dimensiunile înselăciunii care îi pândeste pe crestini neavertizati si neîntăriti duhovniceste.

Această carte se doreste a fi un semnal de alarmă si un îndemn la trăire în dreapta credintă a lui Hristos, constientă si constientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care trăim. Cartea de fată nu este o tratare exhaustivă a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminară a acelor tendinte spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei religii anticrestine, o religie care îsi va mentine doar o fatadă de crestinism, dar al cărei continut se va baza pe experiente "initiatice" de natură demonică.

Fie ca acest raport asupra activitătilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident si mai pe fată, adeseori în chiar rândurile crestinilor ortodocsi, să-i facă pe acestia din urmă să înteleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii crestine: Sfânta -Scriptură si învătătura Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

Cuv. Serafim Rose

din "Sufletul după moarte"

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus"? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării" raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi" în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer", deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material.

Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri". Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc", că „sus" este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare", ci numai o schimbare de stare.

Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă - cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească. Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur" şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar" (vol. III, pag. 312).

„Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului ... Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului " (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.

De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe - Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus" şi despre iad ca fiind „jos", sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri"), acestea toate trebuie să se afle pururi într-un loc oarecare - fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer" (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.

Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele" sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut" prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie. Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material" în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare" între cele două lumi - întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală".

Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde" în spaţiul „obişnuit" al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona - unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.

În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea."

Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoş