România este o ţară democratică. „Democraţie = formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită puterea.” Care putere? Şi care popor?

În niciun caz cele din cărţi. În niciun caz cele din Tratatul de Drept Constituţional al lui Dănişor, sau din orice altă lucrare de teorie politică. În niciun caz puterea ca decizie de guvernare a unei societăţi sau ca logică de dezvoltare. Puterea – adică pârghii de făcut bani şi de strâns şi mai multă putere. Adică ocazia să stai la o masă cu alţi oameni aflaţi la putere, pentru a vă ajuta reciproc să păstraţi obiectul în cauză.

Puterea, adică entitatea abstractă proiectată de existenţa noastră, ca popor, şi de nevoia noastră de organizare, care nu serveşte decât spre îmbuibarea altora. Unii care trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră. O lume care nu a auzit de cuvântul „huroaie” şi care nu ştie că porumbul se prăşeşte ca să scape de pălămidă. O lume care nu ştie să stea la coadă să-şi plătească factura de la CEZ şi care habar nu are cât costă un bilet de tramvai.

Sper că aţi înţeles că puterea asta nu este cea despre care se vorbeşte la televizor, ci este o lume în care toţi foştii, prezenţii şi actualii politicieni trăiesc, indiferent de culoarea lor politică. Singurul moment în care cele două lumi se intersectează se întâmplă o dată la patru ani. Acest moment este aproape, o să aibă loc pe 30 noiembrie. Pun pariu că aţi început să îi vedeţi faţă în faţă tot mai des pe cei care în ultimii patru ani au trăit în cealaltă lume, tocmai mulţumită intersectării „bisecte”. Intersectare care mă aduce la popor.

Care popor? Aveţi cumva impresia că vă aparţine în vreun fel puterea? Puteţi să o pipăiţi cumva? Măcar cu ochii închişi, în gând? Aveţi cumva impresia că participaţi la luarea deciziilor pentru bunul mers al societăţii? Sau că măcar sunteţi luaţi în calcul când deciziile sunt luate? Puterea cărui popor este democraţia noastră? Credeţi că însemnaţi ceva pentru cei care se vor votaţi? Sunteţi cu toţii nişte statistici. Sunteţi acei „la sută” din sondaje. Sunteţi o unitate dintr-o categorie target – tineri, pensionari, studenţi, muncitori, şomeri. Sunteţi o cifră dintr-un tabel cu voturile pe secţii la alegerile locale, adică la simularea momentului zero de pe 30 noiembrie. Şi, atenţie, aproape că nici nu sunteţi o variabilă în ecuaţia care duce la rezultatul alegerilor.

Sunteţi şi voi că trebuie să fiţi. Cineva trebuie să joace rolul poporului în povestea asta şi unde găseşti câteva milioane de fraieri o dată la patru ani?

Aşa că, dacă vreţi democraţie, nu aveţi decât să vă creaţi propriul stat. Ca de exemplu, statul Gigel. Voi vă faceţi legile de funcţionare, voi hotărâţi cu cine stabiliţi relaţii externe şi voi aveţi grijă de afacerile interne. Deci, dacă vă gândiţi mai bine, deja sunteţi un soi de stat, pentru că, timp de patru ani, doar voi aveţi grijă de voi. Cu diferenţa că cele 22 de milioane de state Gigel plătesc taxe şi facturi încasate ghici de cine. De putere.

• Dezbaterile presupun existenta unor asteptari din partea electoratului. Cu cat asteptarile sunt mai mari, cu atat presiunea psihologica si mediatica la care sunt supusi candidatii este mai mare. Reducerea acestora reprezinta un element hotarator pentru modul in care candidatul va fi perceput si judecat in timpul campaniei.

• Este indicat ca asteptarile create asupra unui candidat sa fie cat mai reduse. Astfel, sunt sanse mai mari ca prestatia acestuia sa fie considerata buna. Mai precis, daca nimeni nu are asteptari prea mari de la un anumit candidat, iar acesta reuseste sa aiba o prestatie buna, nu numai ca va fi considerat invingator, dar victoria sa va fi privinta ca una majora. Dimpotriva, daca asteptarile sunt mari, cresc sansele ca prestatia candidatului sa nu fie pe masura acestora, iar infrangerea devine, in acest caz, majora.

• Asteptarile electoratului sunt create, de obicei, de mass media. In functie de modul in care este reflectata in media campania, se creeaza impresia ca un candidat e mai puternic sau mai slab. Acest lucru este cu atat mai evident in cazul candidatilor intre care nu exista o diferenta semnificativa in sondaje. Inainte de dezbatere, in mass media apar pronosticuri legate de potentialul castigator, declaratii ale candidatilor sau membrilor de partid privind sansele de reusita si declaratii ale unor formatori de opinie despre asteptarile pe care le au de la anumiti candidati. Se creaza astfel un curent de opinie favorabil unor candidati si defavorabil altora, deci, implicit, asteptari mai mari sau mai mici.

• Modul in care candidatul interactioneaza cu echipa de campanie si cu mass media este hotarator pentru strategiile pre si postdezbatere. Echipa trebuie sa micsoreze asteptarile, deci presiunea pe care o resimte candidatul. De fapt, isi fac si lor un bine: daca este victorie, creste dimensiunea ei si, implicit, si meritul consilierilor, iar daca este infrangere, dimensiunea acesteia se reduce, iar vina pentru esec a echipei este si ea modica.

• Pentru un candidat aflat in opozitie este mai simplu sa reduca asteptarile electoratului. De obicei, alegatorii au asteptari foarte mari de la cei aflati deja in functie. Acestia trebuie sa demonstreze calitati care sa merite inca o data respectul si voturile electoratului. Daca activitatea a fost buna de-a lungul mandatului, atunci asteptarile electorale vor fi crescute. Daca nu, va scadea nivelul asteptarilor in cazul candidatilor in functie si va creste in cazul celor din opozitie.

• Asteptarile de la un candidat pot cunoaste fluctuatii in functie de numarul dezbaterilor si de turul alegerilor. Daca un candidat a avut o prestatie slaba in prima dezbatere, asteptarile scad pentru dezbaterile urmatoare. Daca rezultatele au fost bune, presiunea va creste. La fel si in cazul tururilor de scrutin. Este foarte greu (dar nu imposibil!) ca, o data pierduta o dezbatere, sa se recastige capitalul de incredere pierdut. George W. Bush este un bun exemplu. In 2004 a reusit sa piarda doua dezbateri din trei si totusi sa castige alegerile. (Evident, au fost si alti factori "vinovati" pentru victoria sa. Insa despre asta vom vorbi alta data).

• Reducerea asteptarilor are un dublu avantaj: se reduce presiunea venita din partea electoratului si se induc in eroare contracandidatii. Daca se creeaza impresia ca un candidat e mai slab pregatit, exista sanse ca adversarii sa dimensioneze incorect importanta dezbaterii si sa adopte stategii de dezbatere gresite. E mai usor de luat prin surprindere un adversar nepregatit, care are asteptari mici de la contracandidat. Si, de asemenea, e mai usor de invins un adversar care are parte de o presiune mai mare, creata de un nivel ridicat al asteptarilor electorale.

Subiectul asteptarilor electorale este delicat, complex, controversat si dificil de epuizat intr-o insemnare pe blog. Prin urmare, voi reveni asupra acestui subiect.

In spatiul european, exemplele de casatorii intre vedete si politicieni sunt numeroase: de la printul Rainier de Monaco si fostul presedinte al Cehiei, Vaclav Havel, pana la politicieni autohtoni (precum Victor Surdu sau, mai nou, Cristian Boureanu).

In spatiul politic american, mai ales in ultimele decenii, lipsesc astfel de casatorii (dar nu si exemplele de legaturi clandestine). Casatoria unui viitor sau actual politician american de top cu vedete de cinema, de televiziune sau din lumea modei este un lucru rar intalnit, greu justificabil, ba chiar considerat daunator de electorat si de membrii de partid.

Cand vine vorba de vietile personale ale politicienilor americani, conservatorismul este o valoare intr-o continua actualitate. Copiii politicienilor sau cei apartinand unor familii cu ambitii politice sunt educati de mici sa socializeze numai cu persoane de acelasi rang si sa-si aleaga parteneri de viata cu preferinte politice similare. Sotiile pot contribui la succesul sau esecul in cariera al unui politician american. Exemplele cele mai recente sunt Laura Bush (rol pozitiv) si Teresa Heinz Kerry (rol negativ).

In spatiul european, parerile despre rolul sotiilor in politica sunt mai putin transante. Antena 3 anunta ca 50% dintre francezi sustin ca rolul jucat de Cécilia Sarkozy alaturi de presedintele francez nu a fost nici pozitiv, nici negativ, iar 92% declara ca despartirea celor doi nu le va schimba parerea pe care o au despre preşedinte.

Sa fie acesta un nou exemplu al diferentei dintre modelul american, cu roluri clar stabilite pentru sotiile presedintilor, si modelul european? Va juca vreun rol Carla Bruni in politica franceza? Si daca da, exemplul acesteia va intra numai in manualele franceze de istorie sau si in cele internationale de marketing politic?

Intalnirea a fost prilejuita de conferinta E-democracy: achievements and challenges organizata de celebra European Science Foundation.

Cei interesati de teorie politica si de ultimele evolutii din sfera cercetarii academice europene pot gasi cateva idei interesante aici.

Pentru cei interesati sa participe la astfel de evenimente, voi reveni cu o serie de anunturi. In curand. :-)

Studentilor de la Masteratul de Marketing Politic, dar si celor interesati de modul in care Internetul influenteaza comunicarea politica si comportamentul electoral, le recomand cateva articole care mi-au atras atentia:

• Jane B. Singer - The political j-blogger. "Normalizing" a new media form to fit old norms and practices;
• Margaret Scammell - Political Brands and Consumer Citizens: The Rebranding of Tony Blair;
• Brian S. Krueger - A Comparison of Conventional and Internet Political Mobilization;
• Rabia Karakaya Polat - The Internet and Political Participation. Exploring the Explanatory Link;
• Sara Bentivegna - Rethinking Politics in the World of ICTs.

Lectura placuta!

Este evident ca blogurile au influentat comunicarea politica a ultimilor ani, exercitandu-si efectele atat asupra electoratului (supus unor noi surse de influenta), cat si asupra politicienilor (supusi unor noi surse de presiune). Ca rezultat, in timp ce unii politicieni au avut de profitat de pe urma blogosferei, altora le-au fost afectate imaginea si credibilitatea.

Blogosfera a contribuit, de pilda, la cresterea sustinerii electorale a lui Howard Dean in 2004, in alegerile preliminare din Partidul Democrat. Si tot blogosfera este cea care erodeaza constant imaginea lui George W. Bush, presedintele cel mai ţinut sub observatie de electoratul online de la Bill Clinton încoace: toate actiunile sale (nemaivorbind de greseli si gafele) sunt criticate frecvent pe bloguri, iar reactiile variaza de la gama ironiilor pana la adevarate actiuni online de protest.

In astfel de conditii, sintagma bloguri politice s-a nascut aproape firesc. O sintagma folosita in mod curent atat pentru blogurile politicienilor, cat si in cazul blogurilor care apartin unor analisti politici, jurnalisti, persoane sau organizatii care au ca principal subiect politica nationala sau internationala.

O specie distinctă a blogurilor politice o reprezinta watch blogurile, adica acele bloguri in care autorul isi propune sa fie caine de paza al mass media si sa critice erori si inadvertente din ediţiile tiparite sau online ale mass media traditionale (si, ocazional, insemnari ale altor bloggeri sau activitatea unor institutii ale statului).

Isi pot asuma insa bloggerii rolul de a fi educatori politici? Unii considera ca, in mod direct sau indirect, blogurile politice, indiferent de categoria in care se incadreaza, contribuie nu numai la informarea electoratului, ci si la educarea sa. Altii considera ca aceasta educare ia mai degraba forma manipularii.

O controversa deocamdata imposibil de rezolvat de vreme ce nici un studiu nu a putut spune cu certitudine daca cititorii cauta pe bloguri informatii care sa le confirme convingerile sau cauta informatii noi, comparand mai multe surse.

Si astfel, pe masura ce intrebarile devin tot mai clare, raspunsurile se lasa tot mai asteptate. Si, daca tot am pomenit de intrebari: credeti ca blogosfera autohtona va avea vreo influenta asupra intentiei de vot in cazul alegerilor europarlamentare?

Un exemplu celebru este cel al presedintelui american Ronald Reagan. Frazele sale scurte, uneori chiar incomplete, modul de adresare informal, limbajul simplu, chiar colocvial uneori, apelul la proverbe, glume si scurte povestioare amuzante care sa-i exemplifice spusele, au transformat comunicarea politica mediata a preşedintilor americani.

Inaintea lui Reagan, un singur preşedinte a reusit sa ajunga atat de repede la inima si urechile votantilor: Franklin Delano Roosevelt. Exista insa o deosebire speciala intre stilurile celor doi politicieni: Reagan i-a facut pe americani sa creada ca il cunosc si inteleg, in timp ce Roosevelt le-a dat impresia ca el ii cunoaste si intelege.

In afara de cei doi, doar un singur presedinte american a mai dovedit abilitati de comunicare iesite din comun: Bill Clinton. Prestatia sa din timpul emisiunii televizate cu public din campania electorala din 1992 a devenit un exemplu clasic, intrat in toate manualele americane de marketing politic:

In timp ce George W. H. Bush si Ross Perot

• au ramas mereu in spatele pupitrelor si
• au raspuns uitandu-se numai primele cateva secunde la interlocutori si apoi la intreaga audienta, precum doi profesori care vorbesc in fata unei clase de elevi,

Bill Clinton

• s-a miscat mereu spre obiectivele camerelor de luat vederi sau inspre membrii audientei, obligand operatorii sa filmeze cadre diferite, nu numai clasicele imagini, cu un candidat aratat numai de la mijloc in sus, vorbind sobru si nemiscat;
• nu s-a uitat niciodata in obiectivul camerelor de filmat, ci numai la interlocutori, dand senzatia ca se afla aproape atat de audienta, cat si de telespectatori;
• a folosit mai des "noi" decat "eu" sau "voi" si a lasat impresia de respect fata de interlocutor, chiar si cand ii erau adresate întrebari incomode;
• nu a contrazis si nici nu a intrat in polemici chiar si cand nu a fost de acord cu anumite puncte de vedere;
• a creat astfel senzatia de naturalete si sinceritate.

Televiziunea poate da iluzia adresarii directe si senzatia de conversatie. Doar senzatie pentru ca, de fapt, adresarea este unidirecţionala. Din perspectiva teoretica, putem vorbi mai degraba de o non-conversatie, fiind exclusa posibilitatea dialogului. Din perspectiva practica insa, audienta reactioneaza ca si cum ar fi vorba de comunicare directa, nu mediata.

Uneori, in politica nu conteaza ce e real, ci ceea ce crede electoratul ca e real. Se poate crede ca, in cazul comunicarii politice mediate, practica "bate" teoria. Si totusi, exista exemple in care teoria poate "bate" practica. Stie cineva vreunul?

Remarca facuta in 1994 de un politician american se dovedeste valabila si in cazul unor politicieni autohtoni. A vorbi in public nu este cel mai usor lucru, mai ales pentru aceia lipsiti de experienta sau de abilitati oratorice. Nu sunt multi cei care se simt confortabil in fata maselor, vorbind cu oameni de diferite conditii, in diverse ocazii.

Politicienii moderni tin zeci de discursuri intr-un singur an si, desi acestea variaza in functie de context si de audienta, au si elemente comune, indiferent de situatie. Ele reprezinta mesajul de rezistenta al unui candidat (stock-speech), miezul discursului, scheletul pe care se adauga elementele specifice in functie de situatie. Toti candidatii folosesc scheme-standard pe care isi construiesc discursuri si mesaje de rezistenta bune de folosit in orice situatie.

Discursul de baza este esential. La acesta se mai adauga asa numitele moduluri de discursuri (speech modules). De exemplu, un candidat poate avea un discurs de baza, bun pentru orice ocazie si 10-20 de discursuri modulare pe temele cele mai frecvente ale campaniei. Fiecare discurs de acest tip este o unitate independenta si poate fi tinut intr-un anumit context, fara a fi legat de altele.

In general, un astfel de discurs are 4 etape: prima de captare a atentie audientei, a doua de descriere a problemei, urmatoarea de prezentare a solutiilor proprii si ultima de aşa-zisa vizualizare a rezultatelor, de prezentare a unei viziuni optimiste in cazul adoptarii solutiilor propuse. Schema este aplicabila celor mai multe discursuri, iar avantajul principal al folosirii unor astfel de discursuri modulare e ca pot fi "legate" intre ele, adaptate si folosite pentru a face legatura şi cu alte probleme de interes ale audientei.

Chiar daca zilnic auzim politicieni tinand discursuri, cele memorabile sunt foarte rare (Roosevelt, Kennedy, Clinton - sunt doar cateva exemple de politicieni ale caror discursuri sunt celebre).

In cazul Romaniei, discursuri memorabile au fost tinute de Kogalniceanu, Maiorescu si Goga. In ceea ce priveste perioada contemporana, este dificil de vorbit despre discursuri memorabile.

Chiar asa: cate fraze celebre mai tineti minte din discursurile rostite in ultimii 17 ani? Si, din punct de vedere al discursurilor, despre care politician puteti spune ca este "memorabil"? Si, nu in cele din urma, credeti ca va intra vreun discurs din cele tinute anul acesta in cartile de istorie?

Un impact greu de cuantificat. Cel putin in acest moment. Ceea ce se poate spune este insa ca necesitatea adoptarii noilor media a devenit evidenta atat la noi, cat si la ei. Si, mai ales, ca asistam la inceputul unei noi etape in istoria campaniilor electorale: etapa user generated politics.

Blogurile, podcasturile, Second Life, YouTube, MyFace etc. schimba incet si sigur peisajul mediatic si politic actual. Controlul asupra materialelor electorale nu mai este detinut exclusiv de echipele de campanie.

Teoretic, orice utilizator poate produce astazi un spot electoral. Practic, astfel de spoturi exista deja pe YouTube. Unul dintre cele mai celebre este Obama Girl. Un spot care a starnit controverse privind cadrul legal si directiile de evolutie ale marketingului politic.

Si, dincolo de toate, un spot care, la un ocean distanta, ne da speranta ca, evolutia noilor media echivaleaza cu o evolutie a implicarii sociale.

Si, in timp ce vizionati Obama Girl, ganditi-va la o intrebare: care va fi oare primul politician autohton care va reusi sa obtina o astfel de reactie din partea potentialilor sai votanti?

Sunt doar cateva dintre intrebarile care genereaza discutii permanente si la care cercetatori, analisti politici si reprezentanti mass media deopotriva incearca sa afle raspunsuri. Raspunsuri care, momentan, continua sa se lase asteptate.

Unii considera politica un"sport de contact". Principalul punct de interes il reprezinta competitia, cine "a dat mai multi pumni", cine e "la podea", cine a inscris mai multe puncte. Altii privesc campaniile electorale ca pe o intrecere: cine e in frunte, cine vine puternic din urma, cine va ajunge primul la linia de finish. Iar altii considera campaniile drept adevarate razboaie, cu atacuri, contraatacuri, infrangeri, invingatori si invinsi.

Iar daca privim o campanie electorala ca pe o lupta, atunci candidatii ataca de teama? Teama ca adversarul politic va lovi primul sau teama de a nu parea slab? Este oare atacul cea mai buna aparare?

Manualele de marketing politic prezinta si alte motive pentru existenta atacurilor negative. Argumentate politically correct, aceste motive pastreaza discutia pe teritoriul neutru al teoriilor:

• extinderea conflictul politic;
• atragerea interesului mass media;
• generarea unui numar mai mare de stiri;
• eventuala atragere a unor grupuri de interese;
• dislocarea de votanti din bazinul electoral al competitorilor;
• atragerea de noi sustinatori;
• concentrarea atentiei opiniei publice pe tematici prestabilite.

In ce masura teoriile isi dovedesc aplicabilitatea? Ei, aceasta este tema unei alte discutii. Si, fireste, a unei alte insemnari pe acest blog.

"Rau cu rau, dar mai rau e fara de rau"? Vom vedea! ;)

Sunt doar cateva dintre intrebarile la care cursul Political Campaigns, Communication and the Internet (Universitatea de Vara Amsterdam-Maastricht, 29-31 august 2007) si-a propus sa afle raspuns.

Coordonate de catre Jacques Monasch, coordonatorul unor campanii electorale de succes din Olanda Europa de Est si fosta Uniune Sovietica, prelegerile au fost tinute de o serie de specialisti in comunicare politica din toata lumea.

Nu voi discuta acum nivelul prelegerilor, discutiilor si dezbaterilor. Va voi lasa sa judecati singuri, citind notele care au stat la baza a doua dintre prelegerile tinute de Tom Calthrop (aici si aici), unul dintre specialistii in comunicare online care au vorbit la acest curs.

Si, ca de obicei, o intrebare: judecand dupa aceste note, chiar credeti ca Romania se afla in urma tarilor europene in ceea ce priveste stiinta comunicarii politice?

In linii mari, exista doua roluri posibile:

• traditional - sotia sta in umbra sotului, il sustine si i se dedica (Jacqueline Kennedy si Laura Bush sunt exemplele perfecte pentru aceasta categorie);

• modern - sotia e independenta, are cariera si se implica activ in viata sociala si politica (Hillary Clinton este un bun exemplu pentru aceasta categorie).

Este oportun ca o sotie sa intervina si sa tempereze actiunile sau afirmatiile radicale ale sotului politician? Teoretic, da. Practic, interventia poate fi o sabie cu doua taisuri.

Rolul tradiţional al sotiei pare a fi singurul necontroversat şi unanim apreciat de electoratul american. Si, observand realitatile politice romanesti din ultimii 17 ani, s-ar putea spune ca rolul traditional este dezirabil si pentru sotiile politicienilor autohtoni, mai ales cand acestia devin presedinti. Rolul Mariei Basescu este cat se poate de elocvent in acest sens.

Nina Iliescu si Nadia Constantinescu au jucat, la randul lor, roluri traditionale. Atat de convingator, incat au ajuns sa lipseasca aproape complet din peisajul politic si mediatic. Nu acelasi lucru se poate spune despre Dana Nastase, Ioana Tariceanu si Mihaela Geoana. Implicarea constanta in actiuni caritabile si in campaniile electorale ale sotilor le plaseaza in categoria sotiilor moderne. Acest lucru nu pare sa fi adus insa un capital politic sau de imagine evident sotilor.

Fireste, discutiile privind rolul sotiilor in viata politica sunt numeroase si controversate. Pe langa avantajele sau dezavantajele clare, exista zone delicate, despre care se vorbeste cu prudenta. De exemplu, rolul neoficial de consilier.

• Uneori prezenta sotiilor este dorita, acestea reusind sa comunice politicianului lucruri pe care nu vrea sa le auda sau pe care nimeni nu are curajul sa i le spuna.
• Sotiile nu pot fi concediate. Nici mutate disciplinar. Nici transferate. Si nici nu li se poate opri din salariu.
• Pot juca rol de filtru, limitand accesul unor persoane in preajma politicianului.
• Mai mult, acestea par a avea la indemana metode mai persuasive de a-si impune parerile.
• Relatia speciala cu oamenii politici le confera puteri mai mari fata de ceilalti consilieri. Presiunea pe care o poate exercita o sotie poate fi extrem de mare uneori, in istorie existand destule exemple in care oamenii politici au urmat sfaturile sotiilor, nu pe cele ale consilierilor, iar urmarile nu au fost mereu dintre cele mai faste.

Oare campania electorala din 2008 va sa aduca vreo schimbare in privinta rolului jucat de sotiile politicienilor romani? Este pregatit electoratul roman (priceput la fotbal, politica si femei ;) ) sa faca trecerea de la atitudinea sceptica la o atitudine mai binevoitoare si, poate, chiar incurajatoare?

Si, pentru ca astfel de exemple exista si in zilele noastre, meseria de scriitor de discursuri este respectabila, profitabila si chiar misterioasa. Insa -nicio mirare!- putini sunt politicienii dispusi sa admita ca vorbele lor sunt gandite si scrise de altii.

Meseria de scriitor de discursuri politice a apărut inca din Antichitate si, cu toate ca nu a fost niciodata amenintata cu disparitia, practicarea ei a fost privita de multe ori cu suspiciune (celebru a ramas exemplul lui Amos Kendall -care a scris discursurile presedintelui american Andrew Jackson-, supranumit si "masina de scris si de mintit a presedintelui").

Care sunt atributiile unui scriitor de discursuri? Iata cateva dintre ele:

1. Cea mai importanta sarcina este cunoasterea politicianului pentru care scrie.

• Un scriitor de discursuri trebuie sa cunoasca ideile politice, conceptiile despre lume si viata, precum si sistemul de valori ale celui pentru care scrie.
• El trebuie sa afle cum "suna" omul politic, cum vorbeşte, care ii este stilul, ritmul de vorbire, accentul, ce termeni foloseste, care ii sunt expresiile preferate, chiar si ticurile verbale.

2. Un discurs bun trebuie sa reflecte realitatea omului politic, si nu talentul celui care l-a scris.

• Discursul trebuie sa puna in evidenţa ideile si personalitatea politicianului.
• Un scriitor de discursuri nu trebuie sa altereze sau sa modifice in nici un fel ideile si conceptiile omului politic, ci sa le dea o forma cat mai usor de exprimat si retinut, si sa slefuiasca exprimarea acestuia. Evident, in masura in care acest lucru este posibil.

3. Un bun scriitor de discursuri trebuie sa aiba o mare versatilitate.

• El trebuie sa fie capabil sa scrie pentru politicieni diferiti si despre o multitudine de subiecte, care acopera teme de politica externa sau interna, de economie nationala sau mondiala, conflicte etc. De asemenea, el trebuie sa scrie discursuri pentru diverse zile omagiale, aniversari, comemorari, inaugurari etc.

4. Un bun scriitor de discursuri trebuie sa stie sa faca cercetare.

• Daca nu cunoaste un subiect, atunci trebuie sa stie de unde sa afle cat mai multe informatii despre acel subiect, intr-un timp cat mai scurt. Mai trebuie sa aiba informatii şi despre publicul politicianului pentru care scrie, despre audienta si despre ocazia cu care este tinut discursul.

Concluzii? In meseria aceasta, cunostintele sunt importante, talentul este vital, iar discretia este subinteleasa. Si, peste toate, a avea nervii tari si a lucra bine în conditii de stres reprezintă elemente esentiale pentru a rezista cu succes in bransa.

Si, in loc de incheiere, ca de fiecare data, un set de intrebari: Cati scriitori de discursuri cunoasteti? Cate nume puteti enumera? Si, mai ales, de cate ori, ascultand discursul unui politician, nu ati dus dorul unui scriitor bun de discursuri politice?

Zoe Petre, consilier prezidential al lui Emil Constantinescu in perioada 1996-2000, si-a facut pagina persoanala pe hi5, un cunoscut site de networking social. In lista de prieteni virtuali se afla 57 de persoane, printre care si Oana Roman. (sursa: Click!)

Asadar, un profesor universitar alege sa comunice prin hi5, o initiativa care, in alte circumstante, ar fi fost privita de catre toata lumea ca laudabila. In acelasi timp, aveam de a face cu fostul purtator de imagine al unei Administratii. Intrebari:

• Atributiile unui purtator de imagine se sfarsesc in momentul incetarii functiei?
• Transferul de imagine dinspre un fost oficial si organizatia din care a facut parte este firesc sau este doar o "fortare" mediatica?
• Poate deveni un fost purtator de imagine o persoana particulara?

Care sunt opiniile voastre?

Astazi voi vorbi despre purtatorii secunzi de mesaj si despre criteriile pe baza carora se face selectia acestora.

Capacitatea de a fi purtatori de mesaj se evalueaza in functie de resursele electorale (un grad mare de notorietate si vizibilitate si un bun „portret media“), carisma si abilitatile de comunicare ale acestora. In plus, purtatorii de mesaj trebuie sa fie usor de identificat ca facand parte dintr-o anume tabara politica (cel mai adesea, purtatorii de mesaj sunt membrii de partid).

• In SUA, de exemplu, purtatori de mesaj pot fi si rudele candidatului (sotia, copiii, parinţii). Celebru (si unic!) este cazul lui Bill Clinton: daca in 1992 si 1996, Hillary Clinton era purtator secund de mesaj in campania sotului, acum a venit randul lui Bill Clinton sa fie purtator de mesaj in campania sotiei pentru alegerile din 2008.
• In Romania, hotararea ca un membru al familiei sa fie purtator de mesaj trebuie sa luata cu prudenta, insa putem anticipa ca, in viitorul apropiat, membrii de familie vor fi mult mai folositi drept purtatori secunzi de mesaj si la noi in tara.

Credibilitatea purtatorilor de mesaj pentru categoria careia i se adreseaza este extrem de importanta. Cu cat e mai convingator purtatorul de mesaj, cu atat mai puternic si mai credibil va deveni mesajul.

• Trebuie identificate conexiunile posibile ale purtatorului de mesaj cu publicul, sau, eventual, create puncte comune.

Dezavantaje aduse de calitatea de purtator de mesaj:

• El nu este politicianul asteptat, el doar vorbeste în numele acestuia.
• Nu pe el vor să-l audă cetatenii, ci pe omul politic in cauza. Fiecare categorie sociala trebuie sa aiba impresia ca e cea mai importanta pentru politicieni, ca problemele ei sunt prioritatea lor numarul unu, si ca acestia isi dau tot interesul sa ofere solutiile dorite.
• Nimeni nu vrea sa auda ca un politician favorizeaza anumite categorii in dauna altora, ducandu-se numai in anumite locuri si trimitand reprezentanti în altele.
• Singurul motiv pentru care poate fi acceptat un purtator de cuvant este lipsa de timp a politicianului pentru a se intalni cu toata lumea.

Avantaje si riscuri aduse de calitatea de purtator de mesaj:

• Exista posibilitatea transferului de simpatie (de preferat in ambele sensuri).
• Uneori, un purtator secund de mesaj poate avea mai multa carisma si abilitati de comunicare mai bune decat purtatorul principal. In acest caz, beneficiul e de partea politicianului.
• Exista insa si riscul ca purtatorul secund de imagine sa faca afirmatii hazardate, care nu coincid cu mesajul initial, sau sa aiba un comportament nepotrivit. Si, asa cum se poate face transfer de simpatie, la fel de bine se poate face şi un transfer de antipatie.

Intr-o insemnare viitoare vom vorbi despre aceia care scriu discursurile si redactează mesajele politice. Pana atunci insa, doua intrebari: cunoasteti exemple celebre de purtatori de mesaj din Romania? Cat de mult credeti ca ii ajuta ei pe politicienii nostri?

Mesajul politic trebuie sa fie usor de retinut, convingator si coerent. Construirea lui incepe de la programele partidului si agenda populatiei.

Nu voi vorbi deocamdata despre programe. Dar voi vorbi despre agenda populatiei.

Agenda populatiei cuprinde problemele importante pentru cetatenii dintr-o anumită zonă, la un anumit moment, probleme care se pot afla cu ajutorul sondajelor de opinie.

Sondajele mai indica si opiniile cetatenilor, intentiile si preferintele electorale. Deosebirile dintre mesajele politicienilor si rezolvarile propuse pentru aceeasi problema se datoreaza orientarii politice, dar si identificarii si interpretării diferite a rezultatelor din sondaje.

"Ma intreb oare Moise ce ar fi facut daca ar fi avut posibilitatea sa organizeze un sondaj de opinie in Egipt? Ce ar mai fi predicat Isus Hristos daca si-ar fi cules datele despre Israel cu ajutorul unui sondaj de opinie? Ce s-ar fi ales de luteranism daca Martin Luther ar fi facut mai intai un sondaj si abia apoi o reforma religioasa? Sondajele sunt necesare, dar nu si suficiente. Dincolo de opiniile momentului, importanti sunt liderii momentului. Liderii – oamenii de caracter, puternici, cu viziune si credinta in bine si in viitor – ei marchează epoci, scriu istorie si fac lumea mai buna". (Harry Truman,1954)

A folosi sondaje de opinie pentru a construi mesaje punctuale si eficiente este, fara doar si poate, un lucru bun si recomandabil. Nu acelasi lucru se poate spune despre folosirea lor in exces, despre bazarea, in exclusivitate, pe datele lor.

Sondajele il pot ajuta pe un politician sa afle ce vor oamenii sa auda, insa ele nu trebuie sa-i impuna tonul si abordarea. Mesajele trebuie sa depinda, in primul rand, de ideile politice proprii si de stilul si personalitatea omului politic.

Momentan, ma opresc aici. Iar in insemnarile viitoare vom vorbi, intre altele, despre greseli si purtatori secunzi de mesaj.