http://www.cancan.ro/2008-04-19/O-preoteasa-a-facut-sex-cu-3472-de-credinciosi.html

Si uite asa am aflat cateva indicii despre satanisti.

Check this out:
1. Vin si pleaca de acasa la ore ciudate;[eu plecam de acasa la 23.00 si veneam dimineata la 7.00 ca lucram schimbul 3 tot timpul]
2.Nu merg niciodata la biserica;[La biserica nu se duc multi oameni din varii motive]
3. Traiesc bine, desi n-au niciun venit;[Poate stau pe spinarea parintilor, sau le da Satan bani?]
4. Cara sacose al caror continut nu-l dezvaluie;[De obicei cand car o sacosa nu imi iau megafonul cu minesa povestesc tuturor ce car eu]
5. Rad rar si in cele mai nepotrivite momente (de ex., la un accident sau la o inmormantare) [Total aiurea. De cate ori ai vazut unul sa rada nebuneste la inmormantari?];
6. Sunt pasionati de ocultism;[Pe bune?!?!]
7. Provoaca frica animalelor sau copiilor;[Mai toti oamenii rai in general sau cu o fizionomie mai ciudata sperie copii sau cainii]
8. Sunt atrasi de sange; [Un fel de vampiri, nu? Cati oameni i-ai auzind spunand ca hobby-ul meu e sangele]
9. Colectioneaza obiecte ciudate (unghii, schelete de animale); [Si daca omu' e biolog?]
10. Se imbraca gros chiar daca afara e cald. [Poate au probleme cu circulatia sangelui]

In fine ideea e ca nu ai cum sa iti dai seama dupa niste "simptome" de genul acesta. Sunt poate situatii sau reactii care te pot face sa crezi despre un om ca este crud, malefic, fara scrupule, dar nu ai cum sa spui despre el ca e satanist doar pentru ca e diferit sau rau. Cine esti tu sa judeci in fond? Nu incerc sa iau apararea nimanui, iar Divinitatea stie cu siguranta sa ii judece. "Fenomenul satanist" e socant intr-adevar, dar tocmai setea asta de a citi articole socante, setea de scandal nu te face sa fii malefic? De ce cu atata ardoare doresti sa te ingrozesti?

Aici e partea #1

Odata ce ajungi la o virsta unde unica indeletnicire care o ai este sa te uiti in trecut, simti nevoia de a a-ti mai zdruncina sufletul, sa misti picioarele si sa mai faci o fapta. Nu conteaza de care. Nu este pusa in discutie daca fapta poate fi buna sau rea. Important e ca totul sa fie in miscare. Din pacate picioarele imi sunt paralizate de mult timp si unica ce pot face este sa-mi iau masa cu ajutorul unei asistente si sa scriu pe acesta coala de hirtie. La virsta de 93 de ani nici nu ce face. Cind eram mai activ si ieseam afara la plimbari, vedeam cum ceilalti batrini munceau pina ce nu cadeau in mormint. Inteleg ca munceau din cauza lipsurilor materiale. Probabil doar unul din o mie de batrini din Moldova ar putea sa traiasca din plin pe banii si averea acumulata in timpul vietii si sa ajunga la o virsta inaintata ca a mea. Iar eu fiind intr-o situatie financiara mai buna mi-am facut un dusman pe care ei inschimb nu-l aveau. Fiecare cu nenorocul lui. Ei au murit avind in gind ideea ca viata e scurta, pe cind eu cu banii mei am atras plictiseala. Cartile deja nu ma mai intereseaza, oameni extraodrinari am intilnit indeajuns in viata mea, iar familia, evident, de mult sa risipit sau a murit. Am avut nenorocirea sa fiu prezent la imorminatrea ficei mele, care a murit de leucemie. Dar asta a fost demult si timpul m-a ajutat sa uit necazurile. Plus mai era si lucrul...Dar stai. Nu voi incepe de aici. Toata viata mea am dat exemlu ca fiind o personalitate organizata si directa. Consider o greseala cind cineva isi schimba trasaturile caracterului. Plinsul si liricismul e pentru actori si scriitori, sudoarea apartine taranuilui si muncitorului, pierderea timpului e alegerea filozofului. Eu sunt om de afaceri, si de aceea ma voi comporta ca unul. Voi incepe de la inceput...

M-am nascut in Chisinau, in familia unor doi functionari de stat. Avind doua posturi insemnate, parintii au facut totul ce le sta in putinta ca eu sa obtin cea mai buna educatie fiindca sperau ca poate ma voi incadra in Partid si voi avea o cariera stralucita acolo. Tatal meu, fiind un militar, incerca sa ma educe prin lipsuri si o multime de sfaturi, iar mama prin ajutorul cartilor. Planurile lor au esuat fiindca pe timpul cind obtinut majoratul si am terminat academia militara, a venit al Doilea Razboi Mondial si sau facut mari schimbari politice. Ambii parinti si-au dat demisa inaintea acestor schimbari. Si a fost spre norocul lor fiindca peste citeva luni majoritatea membrilor de partid au fost inchisi sau trimisi in Siberia. Eu in acest timp m-am ocupat de afaceri. Am fost prin majoritatea oraselor mari din Estul Europei si am observat care era situatia acolo. Polonia, Ucraina, Bulgaria erau plini de oamenii care se temeau de viata lor. SI atunci mi-a venit ideea cum sa le ridic increderea. Le dau arme. Un soldat, oricit de curajos nu ar fi, este demoralizat cind nu are o arma. La fel e si in acest caz. Desigur ca era ilegal sa porti arme si chiar puteai sa ai inchisoare daca gaseau un glonte la tine. Dar nu erau reguli legate de cutite. Germania fiind zdrobita si furata de ostasii si comandanti rusi avea destule cutite. Erau zeci de depozite cu cutite nemarcate(nu aveau marca nazitsa pe ele). Prin 2-3 ofiteri am obtinut citeva duzine. Granitele nu erau bine stabilite pe atunci si cu citeva ruble date granicerului, fara necaz am trecut in Polonia. Am ales Polonia fiindca ei aveau ce mai mare frica si ura fata de bolsevici. Oprindu-ma in Poznan am vindut cutitele foarte repede. Fiecare dorea unul.

Timp de sase luni cumparam si aduceam cutitele in toata Europa de Est. Venitul care il primeam il reinvesteam pe tot. E natura mea sau fiu putin mai zgircit, desi eram precaut ca nimeni sa nu-si puna intrebari fata de ceea ce faceam. Cutitele foarte des le schimbam nu doar pe bani ci si pe lucruri a caror valoare oamenii nu o stiau. Astfel am exporat in Vest zeci de tablouri, carti, statuete, manuscrise si alte lucruri de arta care erau mai pretuite decit cutitele vindute in Est. Mi-am facut o avere destul de buna ca sa traiesc linistit pina la virsta de 60 de ani. Eram de treizeci atunci. Peste ceva timp sa introdus o regula care interzicea purtarea oricarui fel de arma. Au aparut probleme la vama si vinzarile mergeau mai greu. Dar era o alta oportunitate.

Frica din oameni a fost inlocuita cu ura. Peste tot blocul de est misunau organizatii subterane care planificau atentate "teroriste". Ei aveau nevoie de arme. Ei aveau bani. Eu nu aveam arme. Dar in schimb eu stiam de unde sa le iau. Era o afacere ceva mai riscanta, dar eu eram atent sa nu fiu implicat direct in nimic. Rugam anumite persoane sa verifice unele depozite cu arme si sa afle daca paznici si ofiterii de acolo pot fi cumparati. De cele mai dese ori acele persoane esuau, dar ei stiau riscul....si nu faceau asta pe gratis. Desiur ca ei nu stiau nimic despre mine. Cind i-mi cautam un agent, eu aflam totul despre el, iar el nimic despre mine. Majoritatea erau din rindurile organizatilor subterane, fiindca la inceput pareau mai de incredere. Dar dupa un timp mi-am dat seama ca ei sunt prea inflacarati si irationali. Deisgur ca sub tortura ei spuneau totul ce stiau despre mine-NIMIC. In schimb ca sa scape de tortura isi denuntau comarazii ceea ce era pentru mine un client pierdut.

Eu eram in umbra. Peste doar mult timp am gasit oamenii de incredere care stiu cum sa faca o afacere. Am continuat acest business pina in anii '60. Cam pe atunci spiritele sau mai linistit. Totodata era prea riscant. KGBsti erau greu amagiti de schemele mele. Ca sa nu am dubii pe mine, am devenit membru de partid si am fost oferit un post destul de insemnat intr-un raion din Nordul Ucrainei. Banii ii transferam prin contrabanda in Vest: in cantitati mici si prin rute diferite. Uneori imi aparea gindul ca mi-am riscat viata atit de mult pentru acesti bani si ca eram nenorocit fiindca nu ii puteam folosi. Nu faceam asta pentru bani. Sunt un om de afaceri si imi placea procesul afacerilor. Din cauza KGBstilor puteam intrepride foarte putin. Daca faceam business prin cale cinstita avea sa fiu inchis din gelozie, iar pe ascuns era prea riscant. Toti membri de pardit cu posturi insemnate erau supravegheati. Imi era greu deja sa gasesc agenti, in majoritatea oamenilor sa nascut un spion. Iar vechile legaturi sau rupt fiindca ei au fugit in America sau Europa.

Eu nu am parasit Uniunea fiindca nu imi placea Vestul. Ei au o societate prea tehnocrata. Nimic nui mai rau pentru un om de afaceri decit sa lucreze pentru stat. AVea sa am libertatea de a crea ceva, dar avea sa fie in folosul statului. Judecam pe cei care pleaca fiindca vedeam cum sunt prinsi in mrejele invizibile si fara sa-si dea seama devenisera robi. In Unuinea Sovietica ti se spunea in fata ce esti rob, dar in schimb vedeai mrejele, si aveai sansa sa le eviti cind era necesar. Lucrul meu nu era greu. Tot ce trebuia sa fac este sa par inflacarat si plin de inspiratie in timpul intilnirilor saptaminale cu alti functionari. Probabil ca lucream vreo 20-30 de ore pe saptamina, iar restul timpului mil petreceam gindinduma la noi posibilitati pentru a crea o afacere.

Eram foarte plictisit atunci. Simteam ca poate totusi sunt prea incapatinat. Scriind despre trecutul meu i-mi dau seama ca asa si a fost. Eu trebuia sa parasesc Uniunea si sa ma stabilesc in America. Dar am nimerit in '65 in Germania de Est. E amuzant faptul ca din Ucraina eu putin cite putin imi mutam locul de trai si ceream posturi mai aproape de Vest. Dar astfel e cu toti tinerii. Se leaga de tot felul de minciuni si apoi putin cite putin le dezleaga. Din Estul Germaniei m-am strecurat in Vest si acolo am trait destul de fericit, daca fericirea poate fi definta in cazul meu. Pentru a obtine cetatenia m-am insurat cu o nemtoaica. La inceput am fost pe la sectiile de politie. Credeau ca sunt din spionaj. Dar si acolo necesitatile materiale pot cumpara libertatea. Cine a spus ca libertatea nu are pret? O mie sapte sute de dolari plus citeva tablouri ca cadou si esti liber.

Am devenit risipitor, dar nu cheltuiam atit de mult pe cit faceam. Am cumparat pamintulul ce era de linga hotar cu Uniunea, care era pe atunci la un pret foarte mic. Dar dupa ce sau construit baze militare am vindut pamintul de douazeci de ori mai scump. Dupa ce un soldat se stabileste pentru o perioada indelungata la hotarul unei tari pentru a o apara, este mare probabiliteatea ca el se va stabilii acolo permanent. Astfel a si fost. Pamintul mi la cumparat statul care apoi a fost dat soldatilor. Aveam 47 si eram indeajuns de bogat ca si stranepotii mei sa traiasca in belsug. Aveam probelme cu sotia. Era buna la inima si imi placea de ea, dar prea mult dadea de pomana. Incercam sai explic ca cu asta ea nimic nu va schimba lumea si nici viata celor carora le ajuta ci doar le prelungeste suspinul pentru o alta zi cind ei vor avea nevoie de bani, haine, sau hrana. Ea ma intreba atunci cu ce sa ii ajute si daca eu stiu cum sia ajut de ce nu ii ajut. Eu ii spuneam ca o metoda ar fi sa le fi dat un lucru permanent care va fi o sursa permanenta de hrana si bani. "Atunci de ce nu le dai de lucru?" imi spunea ea. Eram infuriat si incercam sai explic "Fiindca ei nu cer. Fiindca ei nu au nevoie de lucru. Fiindca ei nu sunt capabili sa lucreze. CHiar atunci cind bat la usa si le deschizi ei te roaga pentru un banut sau o piine. Citi din ei te-au rugat 'Dati-mi de lucru. Sunt gata sa muncesc pentru plata?' Nimeni."

Eventual m-am divortat. Ea a cerut divortul si de atunci traiesc singur. Aveam doi copii, dar dupa hotarirea ei copii au ramas cu ea. Peste cinci ani a murit si copii au venit sa traiasca la mine. Desi sunt om la inmormintarea ei nu am fost.

In '91 am venit inapoi in Moldova. Copii au ramas in Germania fiindca nu le placea miseria de aici. Dar ei inteleg foarte putin din afaceri. Moldova si toate tarile sarace sunt izvoare de venit. E cu mult mai usor sa culegi pietre mici in gunoi, decit sa zmulgi un bloc de piatra dintr-o piramida. Dar m-am oprit si nu ma-m apucat de afaceri. Am hotarit sa traiesc din averea mea care la momentul dat constituie din 74 de tablouri a caror valoare se ridica la 23 milioane de euro, un apartament in Munchen si unul in Chisinau, 7,3 milioane in conturi bancare si restul maruntisurilor importane: carti, mobilier, manuscrise si masini.

Lumea a fost creată acum 6000 de ani – afişează monitorul din fundal. O femeie de o obezitate impresionantă, pastorul penticostal Becky Fischer, de pe care se scurg dizgraţios zeci de kilograme de grăsime, se dezlănţuie într-o tiradă îndreptată împotriva celor leneşi şi… obezi, care nu au voinţa de a posti şi de a renunţa la masa de seară. Auditoriul: copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani. Unele familii penticostale refuză să-şi trimită copiii la şcoală şi preferă să-i educe în spiritul Bibliei. Şcoala, punând accentul pe ştiinţe şi secularizând cunoaşterea, distruge sufletele copiilor. Prin urmare, este un duşman al religiei. Cu o stivă de cărţi religioase lângă ea, o mamă discută cu fiul ei prepuber despre încălzirea globală. Concluzia: încălzirea globală nu există şi nu periclitează viaţa; este doar un subiect inventat de oamenii de ştiinţă şi de politicieni pentru a deturna atenţia de la Dumnezeu. Documentarul prezintă şi aspecte de un umor involuntar, pe lângă cele central tragicomice. O fetiţă instabilă psihic, pasionată de gimnastica aerobică, este convinsă că în afara credinţei viaţa nu merită trăită. Înfiorător ca o fetiţă care nici nu ştie să-şi şteargă nasul să rostească cuvinte mari, a căror valoare nu o sesizează. La bowling, aceeaşi fetiţă, înainte de a arunca bila, şopteşte: "Bilă, îţi poruncesc în numele lui Iisus Christos să fie o lovitură bună!" În mod ironic, bila ocoleşte toate popicele.

Copiii prezentaţi în debutul documentarului vor pleca în tabăra de vară cu profil religios, condusă de Becky Fischer. O tabără de îndoctrinare, departe de orice finalitate educativă. Denumită Kids on Fire, tabăra de o săptămână este un cantonament ideologic unde se practică spălarea creierelor, fanatizarea şi abuzul mental. Iar coordonatoarea Becky Fischer nu ezită să-şi prezinte tabăra ca replică a taberelor islamiste de antrenament din Orientul Mijlociu. Înainte de inaugurarea taberei, se desfăşoară un ritual de un ridicol aproape indescriptibil: Becky şi ceilalţi organizatori se roagă pentru instalaţiile electrice, pentru prezentarea în Power Point, pentru proiectorul video, pentru microfoane. Motivul? Diavolului îi place să saboteze transmiterea mesajului lui Iisus către copii!

În tabăra din Dakota de Nord, copiii sunt instruiţi să devină o cohortă de mercenari ai credinţei. Similitudinile cu organizaţia nazistă de tineret Hitlerjugend nu sunt deloc forţate: pastorul Fischer îi învaţă lozinci, îi obligă să depună jurăminte de loialitate faţă de Christos, ajutată de bigotismul părinţilor încântaţi de fanatizarea propriilor copii, cărora li se induce o stare de teroare, o psihoză a păcatului. Copiii află de la pastorul Becky Fischer că personajul Harry Potter este un duşman al lui Dumnezeu şi ar trebui condamnat la moarte. Apoi sunt puşi să spargă căni cu un ciocan. Cănile simbolizează puterea Diavolului şi păcatul. Deşi nu au decât vagi noţiuni despre moarte, copiii sunt îndemnaţi să jure că şi-ar da viaţa pentru Iisus. "Această lume, cu tot ce se hrăneşte, e un gunoi" – spune ritos un puşti pletos care nu cunoaşte valoarea cuvintelor. "Duhul Sfânt este ca şi carnea, o mâncare bună. Dar bomboana te îmbolnăveşte. De aceea sunt atât de mulţi bolnavi în lume." Cretinismul parabolei nici nu merită discutat. "Cred că sunt diferit de ceilalţi copii pentru că îl cunosc pe Iisus şi sunt flămând după Iisus" – spune acelaşi copil deja infectat de bigotism. Da, este diferit fiindcă a devenit deja o legumă executantă, hrănită doar cu precepte biblice stupide.

Documentarul este o probă a mutilării gândirii maleabile şi firave a copiilor expuşi acceselor de nebunie bigotă ale unor părinţi iresponsabili, care distrug mental, în mod ireversibil, fiinţe nevinovate. Filmul, caracterizat ca unul dintre cele mai înspăimântătoare documentare,  poate fi urmărit aici:

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=3929535037535102662]

Ecranizarea romanului lui George Orwell propune în plină epocă a Războiului Rece câteva întrebări dătătoare de nelinişti. Ce ar fi dacă viaţa noastră ar fi supraveghetă în cele mai mici detalii? A scrie sau a gândi, a iubi sau a mânca sunt realităţi supuse mereu atenţiei cuiva? Dacă în final nu există nici un dram de libertate?

Deşi aceste intrăbări par a fi ireale, pot fi regăsite în filmul 1984 . Acţiunea filmului este simplă. Winston Smith (actorul John Hurt) este unul dintre funcţionarii aparatului de cenzură al unui stat totalitar fictiv care începe să fie susceptibil vizavi de marile victorii şi realizări ale Fratelui cel Mare, o imagine a dictatorului contemporan.

Dragostea ascunsă faţă de Julia (actriţa Suzanna Hamilton), o funcţionară a aceluiaşi sistem, dar şi dorinţa de a ţine un jurnal intim sunt acte de revoltă împotriva sistemului totalitar care îi anihilează pe toţi cei care i se opun.

Winston Smith va fi prins de Poliţia Gândirii (cea mai mare crimă a regimului era aceea de a gândi) şi supus unui interogatoriu nemilos de către O'Brien (actorul Richard Burton), cel care conştient îi atrăsese într-o conspiraţie împotriva sistemului.

Dialogurile dintre cei doi sunt cele care oferă filmului contur şi savoare. În faţa torturii psihice valorile majore din viaţa lui Winston cad rând pe rând. Se descoperă singur, considerat dintotdeauna un suspect, incapabil la serviciu, aderînd la conspiraţia lui Goldstein care nu exista în realitate.

Una dintre scenele marcante este aceea în care O'Brien smulge din Winston şi ultimul dram de demnitate umană: cu figura imobilizată în cuşca unul şobolan flămând, Winston este somat să se lepede de iubire pentru că Julia ar fi mărturisit deja crima de a iubi pe cineva nepermis de sistem. Ultimul act de nesupunere faţă de regim şi anume acela al iubirii căzuse în numele ultimului umanism: cel al conformismului şi supunerii, într-un cuvânt al regimului.

Pentru amatorii de Big Brother sau de 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile (filmul lui Cristian Mungiu), 1984 este o referinţă obligatorie. Construit de regizorul Michael Radford la intersecţia dintre teroare, conformism şi uniformizarea celor mai umane sentimente, 1984 rămâne un film despre un regim dictatorial tipic pe care Europa l-a trăit în ultimii 100 de ani. În final îţi doreşti ca un asemenea rău să nu mai aibă niciodată loc iar 2+2 să fie întotdeauna egal cu 4.

Nota mea: 7/10. Puteţi găsi filmul aici.

Intr-un sfarsit am ajuns acasa... mi-a recomandat sa ma spovedesc pentru ca vine..a fost absolut ingrozitor!! acum am o curiozitate, taximetristi fac vreun control pentru a se stabili sanatatea lor mintala?there are people with really big issues out there and they look normal...