texte-esentiale « WordPress.com Tag Feed

Nestor Vornicescu: „ Un filosof străromân de la Histria “(reproducere integrala a studiului aparut in anul 1986 )

ARP — Thu, 21 Jun 2007 11:13:18 +0000

Cosmografia se păstrează astăzi într-o versiune abreviată datînd din secolul al VIII-lea. Aethicus este recunoscut ca autor şi al altor scrieri, ale căror texte nu s-au păstrat. Ne interesează aceste lucrări îndeosebi, pentru că este vorba de opera unui adevărat om de cultură străromân, multulateral, un erudit care a văzut lumina zilei în părţile Histriei doborgene – în Scythia Minor a acelei vremi –, o operă asupra căreia în lucrările de specialitate de până acum nu găsim date, elemente de elucidare.

Filosoful străromân Aethicus Histricus, de viţă nobilă – cum spune Cosmografia – (nobile prosapia parentum), a putu fi un descendent al clasei conducătoare a cetăţii şi a regiunii Histria (Histriae regione) din Scythia Minor (nationae scythica) pe la jumătatea secolului al IV-lea. În capitolul XXII din Cosmografie, Aethicus precizează că s-a născut în Histria (ille Histria se exortum). Şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă, Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului,>>>continuarea aici>>>

O CARTE IMPORTANTA , REDESCOPERITA DE CERCETATOAREA AURORA PETAN - Alexandru Papadopo l- Callimah : „ Despre scrierile vechi perdute atingătoare de Dacia “ (vezi Columna lui Traian, 1874, nr. 9)

ARP — Thu, 21 Jun 2007 10:23:20 +0000

Fragmente privitoare la " Ethicus Ister "

§ 11. Ethicus Ister
Ethicus de la Istria ( [Aiqiko~), geograf latin, a trăit pe la 350 după Chr.
Până la un timp, acest autor era cu totul necunoscut; era, după cum se exprimă Vivien de Saint Martin: «nom obscur et oublié parmi les plus oubliés et les plus discurs...». Acum ştim însă că Ethicus a scris două cărţi de cosmografie universală, din care una latineşte şi alta greceşte. Acestea sînt cu totul pierdute, afară de puţine fragmente publicate sub titlu: Cosmographia Ethici, la Veneţia 1513 şi la Paris 1577. Chiar aceste fragmente sînt desfigurate de copişti ignoranţi. Ethicus trata şi despre Dacia. Trei bărbaţi erudiţi în geografie s-au ocupat în timpii noştri cu mult zel despre Ethicus: D'Avezac, H. Wuttke şi F. Pertz.
Dom I. Lucas d'Achery, doctisimul benedictin al congregaţiunii de Saint Maur (Saint Quentin 1609–1685), care ne a lăsat o scriere sub titlu: Veterum aliquot scriptorum spicilegium (13 vol. în 4°: 1723, 3 vol. in fol.), colecţiune foarte preţioasă de documente şi acte de tot felul din evul de mijloc, publicând catalogul bibliotecii Monastirii de Saint Riquier (Picardia), compus la 831 după Chr., ne arată că în acel an 831>>>continuarea aici>>>

Prof. dr. univ. Pandele Olteanu: "Codicele „Dionysiana" şi „Nomocanonul" lui Metodie în dezvoltarea literaturii canonice din secolele VI şi XVII

ARP — Sat, 12 May 2007 23:35:51 +0000

Studiu comparativ-istoric şi texte

I. Aspecte generale de cadru şi principii de metodă.

Nu ne îndoim că mulţi cititori vor fi surprinşi de noutatea temei, de extinderea ei în timp şi spaţiu, de atestările textologice şi uneori chiar de interpretarea lor. „Cîmpul stilistic", cum spunea Lucian Blaga, al interferenţelor, al izvoarelor şi chiar al istoriei întregii literaturi juridico-canonice, este complex şi puţin cunoscut de publicul larg. Cere o pregătire pluridisciplinară, filologico-textologică, pentru a fi cercetat. În plus, textul celor două monumente este greu accesibil. Operele lui Dionysius Exiguus le găsim în Patrologia latină a lui Migne vol. 67 şi în ediţii vechi extrem de rare. Nomocanonul lui Metodie se cunoaşte în ediţia lui Rosenkampf (1829), în ultima ediţie a lui I. Sreznevschi din 1899 şi în două copii manuscrise din sec. XIII-XIV şi al XVI-lea. Textul însă este atrociter laceratus. Trebuia reconstruit şi editat critic. Descoperirea permanentă de noi manuscrise slave cu conţinut juridic ne obligă la noi completări şi corectări de opinii. Abia acum ştim, de ex., că se cunosc în ţară şi în depozitele din străinătate peste trei sute de manuscrise slavo-române cu conţinut juridic, catalogate de cercetătorul Rau Constantinescu. Astăzi ştim că în Ţările Române, îndeosebi în Moldova de nord s-a creat o bogată literatură nomocanonică slavo-română, care, prin structură şi adaosuri, poartă atît pecetea izvoarelor slave, începînd cu nomocanonul sistematic alcătuit la Vidin prin 1359-1360, cît şi pe aceea a bătrînilor noştri cărturari. Acum am dovedit cu texte paralele că primele pravile în limba română au la bază îndeosebi aceste izvoare slave de redacţie moediobulgară, cum este Pravila de la Bistriţa, care stă la baza Pravilei de la Govora (1640-1641), ca>>> continuarea aici >>>

Dr. Nicolae Corneanu: "Literatura ponto-danubiano-carpatică şi contextul ei european"

ARP — Sat, 12 May 2007 23:35:24 +0000

Literatura europeană a Evului Mediu timpuriu reprezintă un capitol de cultură menit să întregească o formaţie intelectuală corespunzătoare. Aşa cum nu poate fi omisă cunoaşterea antichităţii, fie greco-romană sau de altă natură, la fel este de neconceput ignorarea perioadei imediat următoare, care, pentru spaţiul european, o constituie aşa-numita perioadă „patristică". Ca români am avea motive suplimentare de natură să justifice necesitatea familiarizării cu scriitorii acelui timp, dat fiind că operele lor, tălmăcite încă din bună vreme, reprezintă unul din capitolele esenţiale ale vechii noastre literaturi. Aşa cum s-a arătat mai ales în ultimii ani printre autorii europeni de la începutul Evului Mediu se găsesc şi cîţiva străromâni, destul de puţin cunoscuţi ca atare pînă acum, ale căror opere „au greutatea lor, mai mică sau mai mare, în determinarea fizionomiei spirituale a poporului român"1. Astfel, s-a evidenţiat, în vremea din urmă, cu îndreptăţire, că începuturile culturii noastre, în concret, ale literaturii, aparţin nu secolelor X-XI, cu atît mai puţin unei epoci numită mai tîrziu „slavonă" şi că se leagă de nume ca Teotim al Tomisului, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus, Auxenţiu din Durostorum, Niceta al Remesianei etc., care au trăit în vremea formării noastre ca popor. Şi lor, ca şi celorlalţi numeroşi scriitori ai epocii denumite „patristice", merită să le fie tălmăcită fascinaţia pe care o exercită atunci cînd începi să-i frecventezi. Sentimentul acesta creşte pe măsură ce se constată că, în multe privinţe, nu puţini cărturari din epocile următoare şi chiar reprezentanţii timpurilor moderne i-au avut ca precursori. O cercetare aprofundată>> continuarea aici >>>

Dr. Octavian Lazăr Cosma: "Niceta de Remesiana şi cîntarea latină pregregoriană în Dacia"

ARP — Sat, 12 May 2007 23:35:05 +0000

Cîntecele latine de cult au fost răspîndite în părţile noastre în cele mai variate straturi sociale, influenţînd asupra felului de cîntare, depăşindu-se graniţele stratului religios. Cum altfel s-ar găsi motivare cauzală înrudirilor dintre vechea muzică romană cultică şi creaţia folclorică românească, îndeosebi colindele, transmise pe cale orală veacuri la rînd? Numai pătrunderea în adîncurile conştiinţei populaţiei autohtone a formulelor arhaice psalmodice şi imnice poate justifica păstrarea cu sfinţenie în melosul popular a fondului melodic străvechi, nealterîndu-se în substanţa sa nici în conjunctura unor condiţii adeseori potrivnice sau tendinţe înnoitoare care încercau să modifice tiparele încetăţenite. Iar adoptarea cîntării rituale în limba latină pare să se întemeieze pe asemănările sau conexiunile pe care articulaţiile noi le aveau în organizarea o preromană de rezonanţă tracică. Infiltrarea atît de puternică a muzicii religioase în păturile largi are darul să atragă atenţia asupra caracterului popular rustic al creştinismului, păstrîndu-se rituale străvechi şi realizîndu-se în acest mod o punte între trecut şi prezentul acelor vremuri. De aici derivă şi caracterul larg accesibil al muzicii cultice, în accepţiunea răspîndirii sale pe linie orizontală şi frecvenţei în viaţa cotidiană, prin interpretare. Romanitatea muzicii cultice presupune afirmarea unor valori umane care să confere atribute definitorii domeniului respectiv, prin intermediul scrisului. Concret, ar însemna să invocăm manuscrise în limba latină sau în latina vulgară în perioada românizării, or asemenea argumente nu se păstrează. De altfel, muzica bisericească nu cunoaşte în general lucrările scrise, cărţi de cîntece pînă în secolul al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că românii nu au o situaţie specială. Se consideră că>>> continuarea aici >>>

Dr. Mihail Diaconescu: "Primele manifestări literare autohtone în context european şi noile probleme ale periodizării în literatura română"

ARP — Sat, 12 May 2007 23:34:27 +0000

Puţine probleme legate de istoria literaturii române şi îndeosebi de periodizarea ei s-au bucurat în ultimii ani de un interes atît de profund şi de susţinut ca acela provocat de epoca primelor manifestări literare autohtone. Propunem în cele ce urmează o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al IV-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin raportare la contextul european, şi la noile probleme pe care le impune în periodizarea literaturii noastre. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvîntului în special, şi discuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferenţiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem ţin cont de existenţa unor raporturi complexe şi foarte strînse între istoria generală a unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creaţiei spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Într-o altă ordine de idei, pentru a reliefa existenţa distinctă, limitele în timp, configuraţia specifică a epocii în care apar primele manifestări literare autohtone, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relaţiile strînse şi variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiaţia ideilor, de valorile intelectuale şi estetice pe care le impun, altfel spus – de concordanţa criteriilor în istoria internă şi externă a literaturii. Cercetările istorice>>> continuarea aici >>>

Acad.Pr.prof.dr.Mircea Pacurariu : "Martiri din Provinciile Romane sud-dunarene"

ARP — Fri, 02 Mar 2007 23:06:42 +0000

De la inceputurile ei, invatatura cea noua adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos a intampinat o seama de impotriviri si prigoane din partea iudeilor si a paginilor. Unele din ele sunt descrise de Sfantul Luca in cartea "Faptele Apostolilor". Cei care primisera noua invatatura au avut insa de infruntat prigoane sau persecutii mult mai sangeroase si de lunga durata din partea imparatilor romani, care considerau crestinismul ca un pericol pentru insasi existenta statului roman pagan de atunci. Trebuie sa stim ca in statul roman religia era strans legata de viata politica si sociala. Fiecare cetatean avea obligatia de a cinsti pe zei si a le aduce jertfe, lucruri pe care crestinii refuzau sa le faca. Prigoanele sangeroase s-au dezlantuit sub imparatul Nero (54-68) si au durat pana la inceputul secolului al IV-lea, timp in care crestinismul a fost socotit ca "religie nepermisa" (religio illicita).

Intre cei mai de seama imparati persecutori s-a numarat si Diocletian (284-305), care si-a asociat la tron pe Galeriu, care i-a si urmat apoi pentru un timp la conducerea imperiului.In anii 303-304 Diocletian a dat patru edicte impotriva crestinilor, prin care se prevedea daramarea lacasurilor de cult, interzicerea adunarilor crestine, uciderea preotilor si chiar a credinciosilor, daca nu voiau sa jertfeasca zeilor pagani. Cativa ani mai tarziu a izbucnit o noua persecutie sub imparatul Liciniu (307-324). Singura vina care se putea aduce crestinilor era aceea de-a se marturisi "ucenici" ai lui Hristos si de a refuza jerfirea la idoli. Se cunosc si pedepsele care se aplicau: bataia cu vergi sau cu pietre, sfasierea trupului cu ghiare de fier sau cu cioburi ascutite, arderea cu fier inrosit, turnarea de plumb topit pe spate, spanzurarea cu capul in jos, sfaramarea picioarelor, sugrumarea, inecarea, taierea capului cu sabia.>>continuare aici>>>

din vol."Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 25-28.