In veacul XIV, secolul isihasmului, trei figuri de prim rang ale teologiei bizantine – Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Teofan al Niceei – au consacrat pagini decisive meditatiei asupra tainei Maicii Domnului. Rezultatul este configurarea a trei reflectii de o forta duhovniceasca si amplitudine teologica unice:

– o mariologie isihasta (Grigorie Palama)

– o mariologie umanista (Nicolae Cabasila)

– o mariologie holistic-cosmica (Teofan al Niceei).

Substanta volumului de fata o constitue restituirea textului, contextului si a istoriei receptarii unora din cele mai profunde si fascinante monumente ale teologiei ortodoxe bizantine, pe nedrept uitate sau rastalmacite.

O lectura esentiala pentru toti cei pasionati de profunzimile mistice ale Ortodoxiei.

La distanta de peste o jumatate de secol, acest volum duce la capat, intr-un gest tardiv de omagiu postum, intentia formulata in 1950 de pr. prof. Dumitru Staniloae cand scria: „Daca Sfantul Andrei Cretanul si Sfantul Ioan Damaschinul ne-au dat cele mai lirice cuvantari despre Fecioara, iar Sfantul Grigorie Palama a descris in Omilia la intrarea ei in Templu, ca nimeni altu, viata ei de taina in Dumnezeu sustinta de rugaciunea inimii, Teofan al Niceii este dogmatistul neintrecut al Maicii Domnului, interpretand in functie de ea toata mantuirea si doctrina crestina in cel mai sistematic tratat despre ea. Comorile acestea ar trebui facute neintarziat accesibile evlaviei poporului nostru.”

Vestea împărtășirii la 25 mai a Mitropolitului Nicolae al Banatului din potirul greco-catolic ar fi rămas pentru multă vreme o chestiune strict eclesială, fără ecouri deosebite în presa profană, dacă nu ar fi existat reacția promptă a internauților. Mediul virtual a fost primul în care a fost lansată știrea, postate fotografiile și publicate primele comentarii. A urmat dezbaterea din 4 iunie organizată de Asociația Ziariștilor și Editorilor Creștini (AZEC), în cadrul căreia Mitropolitul a fost prezent prin intermediul telefonului și a răspuns la câteva întrebări, producând astfel și „proba”, declarația citată ulterior de întreaga mass-media.

Partea greco-catolică a refuzat în ultimul moment participarea la dezbaterea AZEC și a trimis un răspuns-comunicat. Un comunicat va trimite câteva zile mai târziu și secretariatul Mitropoliei de la Blaj. La nivel inter-ortodox, Patriarhia Moscovei cerea prin scrisoarea adresată de Mitropolitul Chiril de Smolensk și Kaliningrad lămuriri Patriarhiei de la București. Biserica Greciei va trimite la rândul ei semnale de mirare, iar călugării români de la Athos se vor adresa direct Sinodului cerând discernământ și fermitate întru apărarea dogmelor și canoanelor Ortodoxiei universale. Același lucru îl cerea, în alți termeni, și Părintele Iustin Pârvu, dar și un alt duhovnic important precum Arsenie Papacioc. Câteva articole din presa centrală vor adăuga momentului un plus de dramatism prin folosirea unor expresii nu tocmai ortodoxe și vor spori presiunea la adresa ierarhilor de a se pronunța. Tot în presa centrală vor apărea și câteva texte elogioase la adresa celor petrecute la Timișoara, însă fără argumente teologice și trădând o cunoaștere cel puțin superficială a vieții celor două Biserici. În tot acest timp, același mediu virtual exploda, site-urile, blogurile și platformele de știri fiind pline de reacții dintre cele mai diverse. Nici presa internațională nu va întârzia să relateze „incidentul” ecumenic.

Pe acest fundal, convocarea în 8 iunie, la Mânăstirea Neamț, a Sinodului permanent al BOR părea urmarea firească a celor petrecute înainte cu doar două săptămâni, un răspuns competent la agitația și confuzia iscate. Comunicatul dat la sfârșitul zilei menționa, pe scurt, chestiunea Corneanu abia la penultimul punct și anunța punerea acesteia în discuție la proxima sesiune a Sinodului plenar de la începutul lunii iulie. S-a câștigat în acest mod timp. La ședința aceluiași Sinod Permanent a fost cerută judecarea bisericească atât a Mitropolitului Nicolae, cât și a Episcopului Sofronie de Oradea, protagonistul unei slujbe controversate de Bobotează.

În fine, acum câteva zile, în seara lui 14 iunie, a avut loc la Timișoara o demonstrație organizată de un anonim (sic!) în sprijinul Mitropolitului Banatului. S-a rostit „Tatăl nostru”, la lumina lumânărilor, printre terasele pline de suporterii unui sport foarte mundan însă cu accente cvasi-religioase. Ca să spunem așa, scorul întâlnirii a fost unul la egalitate. În fine, slujind de Rusalii, Mitropolitul Nicolae s-a adresat credincioșilor din Catedrală regretând neînțelegerile create de gestul său și asigurându-i că nu își va părăsi (de bună voie) turma. Mitropolitul a hirotonit cu această ocazie un preot, act sfințitor menit să sublinieze sugestiv cele spuse.

Teologie versus populism

Acesta este filmul concentrat al celor întâmplate în ultimele săptămâni. De unde provine sau în ce constă exact caracterul provocator pentru unii și profetic pentru alții? De ce un astfel de gest a avut ecouri atât de diferite? Altfel spus, cum este posibil ca Mitropolitul Nicolae să fie un trădător al Ortodoxiei și un (potențial) martir al unității în Hristos deopotrivă? Ei bine, caracterul paradoxal provine tocmai din suprapunerea nefericită a două logici: a celei teologice propriu-zise și a celei mediatice. Nedeclarat, argumentului canonic a intrat în conflict cu argumentul emoțional, sobrietatea responsabilității eclesiale fiind înlocuită cu populismul entuziast. De aici și reacțiile.

În timp ce unii (cu precădere ortodocși) văd consecințele canonice, alții (cu precădere greco-catolici, dar și ortodocși mai puțin catehizați) percep adierea unui suflu nou. În timp ce unii văd periclitată identitatea confesională, alții o pun între paranteze. În timp ce unii invocă rânduiala liturgică și disciplina eclesiologică, alții aplaudă rebeliunea sacramentală și o citesc în cheie ecumenică. Pe această confuzie fundamentală își bazează și Mitropolitul Nicolae apologia gestului său: a făcut pasul (emoțional) către frații despărțiți, fără ca prin aceasta să își părăsească (teologic) propria Biserică. Or, tocmai acest tip de gândire este cel mai discutabil și, la rigoare, condamnabil pentru o înaltă față bisericească indiferent de confesiune. În plus, o astfel de amestecare de planuri este cea mai periculoasă și mai contraproductivă pentru dialogul inter-confesional.

Din punct de vedere teologic, raportul actual dintre Ortodoxie și Catolicism este dominat de dialogul început în 1979 și continuat în ciuda blocajelor provocate fie de chestiunea uniatismului post-comunist, fie de războiul din Balcanii de Vest, fie de disensiunile inter-ortodoxe. Este vorba de un drum parcurs cu tenacitate de ambele Biserici și prin asumarea tuturor riscurilor. Acest dialog a fost făcut posibil prin nuanțarea la Conciliul Vatican II (1959-1965) a exclusivismului eclesiologic romano-catolic (Lumen gentium 8), adică prin renunțarea la pretenția de a fi unica Biserică a lui Hristos și recunoașterea Ortodoxiei ca fiind cea mai veche și mai apropiată de tradiția apostolică Biserică a lumii creștine (Unitatis redintegratio 14-18). În plus, legat de existența Bisericilor greco-catolice sau catolice orientale, același Conciliu preciza statutul provizoriu al acestora (Orientalium Ecclesiarum 30), fapt reconfirmat de către Documentul de la Balamand (1993) prin respingerea comună a uniatismului ca metodă de refacere a unității. Pentru a nu exista nicio confuzie, stabilirea caracterului tranzitoriu al Bisericilor catolice orientale nu este sinonimă cu desființarea lor. Vatican II operează doar o primă și importantă ajustare a sensului dat acestor comunități rupte din trupul Ortodoxiei prin metode nu mereu adecvate, adică le pune într-un context eclesiologic marcat de data aceasta nu de concurență, ci de dorința comuniunii. Este motivul pentru care, mai ales după 1990, Roma tot insistă pe necesitatea ca Bisericile greco-catolice renăscute după perioada persecuției comuniste, în România sau Ucraina de pildă, să își asume datele Conciliului, să își revizuiască atitudinea teologică și pastorală față de ortodocși.

Faza actuală a dialogului ortodoxo-catolic este una deosebit de sensibilă. Documentul comun de la Ravenna (2007), cel mai recent produs al Comisiei mixte, tratează consecințele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii, punând accentul pe importanța înțelegerii corecte a comuniunii ecleziale, pe practica sinodalității şi a autorității ca slujire. Adică abordează tocmai acele teme absente în poziția Mitropolitului Nicolae și în cea a ignoranților săi admiratori.

Ecumenism versus sincretism

În ceea ce privește communicatio in sacris, adică recunoașterea reciprocă a Sfintelor Taine și împărtășirea între Biserici, atât partea catolică, cât și cea ortodoxă sunt rezervate. Vatican II recomandă atenție sporită, astfel încât datele Tradiției să nu fie ignorate și nici dorința de unitate să se manifeste în detrimentul respectului față de tezaurul de credință și viață al celorlalte Biserici (Unitatis redintegratio 15-16). Administrarea sacramentelor altor creștini decât catolici se face doar în cazuri extreme, de boală sau iminentă moarte, sau doar dacă aceștia o cer în mod spontan și au o dispoziție bună, definiția acestei „dispoziții” fiind încă ambiguă (Codex Iuris Canonici 844, 3; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 671, 3). Ortodoxia este și mai limpede la acest capitol. Cum dimensiunea liturgică este expresia nemijlocită a credinței, participarea la comuniunea sacramentală nu poate fi reală și cu adevărat ziditoare de unitate decât ca rezultat al comuniunii dogmatice. Cu alte cuvinte, comuniunea liturgică este încununarea comuniunii de credință, elementul vizibil al unității profunde. Altminteri, avem de-a face nu cu un gest de unitate, ci cu unul de sincretism. Acesta este sensul canoanelor Sinoadelor Ecumenice și Locale care interzic inter-comuniunea cu schismaticii și/sau ereticii și care reglementează atitudinea față de cei căzuți din credință și reveniți ulterior în sânul Bisericii (can. 45 apostolic; can. 62 apostolic; can. 8, 10 și 11 Niceea I; can. 4 și 5 Constantinopol I; can. 1-5 Efes; can. 1 Cartagina; can. 4 și 5 Antiohia etc.).

Aceste prevederi arată un singur lucru: nici Ortodoxia și nici Catolicismul nu sunt dornice de o unitate doar la suprafață, de ochii lumii. Tocmai pentru că unitatea Bisericii nu este sinonimă cu fuziunea corporațiilor economice, dar nici cu alianțele de state, ci reprezintă aducerea diversităților culturale naturale la cel mai înalt numitor spiritual comun posibil, Iisus Hristos, orice altă formă concordie minoră este în fapt o caricatură a unității. Este motivul pentru care un gest precum cel al Mitropolitului Nicolae este la rigoare anti-ecumenic, adică în dezacord fundamental cu ceea ce cele două emisfere ale Creștinismului apostolic înțeleg prin unitate. Mai mult, prin astfel de acțiuni unilaterale, rupte de voința sinodală, se alimentează imaginea și ideea vedetismului eclesial în detrimentul conștiinței sobornicești, cea care, în ultimă instanță, este temelia și garanția unității de credință, atât în Răsărit cât și în Apus. Plasându-se între Ortodoxie și Catolicism, Mitropolitul Banatului nu este acum în comuniune deplină nici cu una și nici cu cealaltă Biserică, credința lui fiind din punct de vedere canonic și dogmatic incertă pentru ambele părți.

Paguba cea mai serioasă pe care gestul Mitropolitului o provoacă pe termen lung este polarizarea masivă între așa-zișii ecumeniști şi aşa-zişii tradiţionalişti. Or, ce şanse mai poate avea dialogul inter-confesional într-un peisaj uman şi ideatic intolerant la abordarea echilibrată? Aceasta riscă să fie pentru unii prea ecumenică, iar pentru alţii prea tradiţionalistă. Ce va urma în BOR? Judecata şi decizia Sinodului. Fără a anticipa, cert este însă un lucru: orice poate fi explicat, nuanţat şi contextualizat, dar numai ortodoxia Mitropolitului Nicolae nu. Pe aceasta trebuie să i-o repereze cineva.

Radu PREDA

(Articol apărut în “Revista 22”, 18-25 iunie, 2008)