( MGMT, Oracular Spectacular, Sony, 2008 )

Cum arată, aşa cântă: clovnerii artisticoide şi (auto)ironice, gem de pere cu muşchi ţigănesc într-o singură îmbucătură, un papuc demodat în piciorul drept şi o sanda cu paiete în stângul.

Mai toţi veţi fi auzit până acum "Time to pretend" - şlăgăroasă, ţopăită şi, aparent, fără foarte mari pretenţii. "Let's boogie", dară, dar să ţinem minte şi un vers-două, că nu-s chiar proaste: "Let's make some music/make some money/find some models for wives/I'll move to Paris/shoot some heroin/and fuck with the stars".

Dacă s-a mai gândit cineva la Bon Scott spre sfârşitul cântecului ("We'll choke on our vomit/and that will be the end/We were fated to pretend"), bine s-a gândit: MGMT zdrenţuiesc destul de competent vreo trei sferturi dintre clişeele "rock'n'roll". Bravo lor. 

Ziggy (guest)Stardust

"Weekend wars" e furăciune pe faţă, fără ruşine ori scrupule. E un Bowie şaptezecist de la cap la coadă, mai puţin păianjenii de pe Marte, iar "The Youth" stă cam în aceeaşi paporniţă. Dar deja îmi pare că lucrurile băltesc niţel, nu-s decât la al treilea cântec de pe album şi îmi reţin un mic căscat.

"Electric Feel" mă vitaminizează puţin, numai că şi aici am câteva obiecţiuni: prea e o clonă a oricărei bucăţi Scissor Sister. Sau, dacă e să le facem şi băbăciunilor un pic de dreptate, a oricărei bucăţi Bee Gees. Adică un pop în falset căruia i s-a administrat un strop de colagen synth. 

Senzaţia electrică e dublată repede de "Kids", care nu se abate de la regulile de mai înainte, dar care înlocuieşte pantalonii prea strâmţi cu păunii şi electroorgasmele lui Goldfrapp cea din perioada "Supernature".

Adio, pică frunza

Aceleaşi referinţe, plus încă vreo două-trei, papă şi partea a doua a albumului şi îi scriu în mare măsură epitaful. Pentru că e prea încărcat, prea pom de Crăciun, prea alandala ca să-ţi mai dai seama dacă oamenii ăştia chiar vor să spună ceva sau doar să-ţi arate că ascultă multe stiluri şi că pot face din ele pilaf.

Nimic în neregulă cu fâţâiala de dragul fâţâielii, mai ales că "Oracular Spectacular" nu e deloc prost împachetat, numai că "Time to pretend" e -sincer!- prea bună. Or, albumul o ţine după aia tot în jos, în jos, în jos. Cu o excepţie, poate: "Of moons, birds and monsters".

D-aia zic că MGMT ar putea el să însemne "management", însă mie îmi sună mai degrabă a marketing. Că veni vorba, cât mai e deficitul de cont curent? Just teasing :-)

( Foals, Antidotes, Transgressive, 2008 )

Regina Elisabeta a Marii Britanii îi îndrăgeşte. Nu chiar ca pe câinii ăia (corgi?) care i se tot încovrigă printre picioare, dar orişicât... If anything, Foals mi-au îmbogăţit vocabularul, căci până la ei habar n-aveam cum se spune "mânji" pe englezeşte.

Decada asta, termina-s-ar odată!, abundă în trupe cu nume care mai de care mai caraghioase. Oxfordienii noştri au măcar o urmă, sanitară, de autoironie - adicătelea îşi ştiu lungul nasului şi nu se recomandă, nărod-gallagherian, drept cea mai bună trupă din lume.

Pentru un asemenea statut (o tâmpenie ouată, anyhow - my best band in the world e cea mai cea cretinătate pentru altcineva) trebuie să munceşti, neică!

myspace.com/foals = warning shot

Aşa că începi, ca mai toată lumea, săpând tranşee prin world wide web. "This is a/warning shot" ("Electric Bloom") e primul lucru pe care-l auzi, iar avertismenul e binevenit. Cică ar fi "snotty art school dropouts hungry for the dollar", care sună ca "whatevahr". Dolari cred c-au început să facă. Cum sună, totuşi?

Păi, dacă tot deterăm peste "Electric Bloom", să zicem că nu prea convinge - vocea e afectată şi făr' de coi, iar eternul cinel "indie", de găsit la încă vreo 764.293.098 de trupe mă face să-mi fie dor de raveri. Erau mai oneşti, iar pastilele lor justificau cât de cât excesul de "tuncţi! tuncţi! tuncţi!".

Bine, măcar, că nu tot albumul e aşa - "The French Open" face în deschidere o piruetă de filarmonică (tromboane, trompeţici), o coteşte apoi într-un reggae-flavoured neopunk şi se stabileşte ferm în pop. Funcţionează fără greş, în ciuda textului în frangleză, cu totul de neînţeles.

copy/paste

Reţeta e, math-rockisheşte, duplicată pe tot parcursul albumului. Dacă-l asculţi pentru prima dată pe drum, nu prea poţi spune which song is which. Şi dacă vi se pare că Foals seamănă cu Battles, e deoarece chiar seamănă, fără să aibă însă răbdarea şi experienţa americanilor.

Am pomenit de eticheta math rock. Simt nevoia să adaug că minimalismele repetative supără mai puţin decât m-aş fi aşteptat şi că "disappear", silabisit maniacal în "Olympic Airways", are rostul dumisale: înşurubează foarte bine piesa.

Singurele excursii mai lungi de cinci minute: "Big big love" şi "Red Socks Pugie", lăudabile: mai meditative, mai introvertite decât restul, chit că potenţialul de ţopăială rămâne intact.

"Ballons" vine să întărească hype-ul internautic provocat de "Cassius" ("it's over/you're second best/second best/second best") ori de "Mathletics" şi să-i fure pe adolescenţii de-acum pentru un al doilea, mai bun, album. Se prea poate să le iasă. Nici ăsta nu e chiar de lepădat.

( These New Puritans, Beat Pyramid, Angular,2008 )

Ambiţii mari, rezultate neglijabile. Un album foarte pestriţ, salutat de NME drept unul dintre pilonii "viitorului val", dar ce album nu primeşte un astfel de tratament din partea NME? "Beat Pyramid" ar putea fi recomandat, în cel mai bun caz, drept "a lovely mess", dar nici măcar asta nu e.  

Gazetele spun c-ar fi "schooled in cool", au scris un cântic pentru nu-ş ce prezantarisire de modă, au un asumat aer de tocilari frecventabili, dar mai e mult până departe: ălora de la Velvet Underground le-a ieşit (şi) pentru că se pricepeau foarte să cânte.
   
Ia muzica de-ţi place (post-punk, electronica, un strop de hip-hop). Amestecă stilurile până când le doare capul şi le dă sângele pe nas, după care strecoară preţiozităţi fără sens-"Infinity's not as fast as me" (how fast is infinity, anyway?) sau downright idiotic-"Every number has a meaning". Repetă orice astfel de constatare până la plictiseala absolută. 

Nu insist asupra vocii - singura calitate e accentul apăsat englezesc. Dar, cum rareori ascult ceva din Burkina Fasso, nu mă impresionează cine ştie ce.

Totul, fireşte, trebuie să fie supraprodus. Pe ici, pe colo, ai impresia că Timbaland s-a distrat cale de vreo două ceasuri, după o noapte în care băuse prea mult. În alte locuri jur că simţi ritm de manea. Sună atât de chinuit încât pe la jumătatea albumului îţi vine să dai cu el de pământ.  
   
Puţinele momente interesante ("Numerology", în ciuda versurilor inepte, "Elvis" ori "Colours") abia respiră sub greutatea celorlalte. Un album foarte stors, o trupă care pare chitită să devină The Stupid Klaxons.

Primul lor album s-a cam dus în pulă, al doilea - foarte proaspăt - s-ar putea să aibă mai mult noroc.

Donc: dacă toate cântecele sunt cel puţin la fel de bune precum acest "The  step and the walk", atunci albumul "Neptune" merită urechi mai atente.

(Vampire Weekend, "Vampire Weekend", Xl Recordings, 2008)

Tocmai ce-au gătat şcoala. The şcoală, s-ar putea zice, căci puţină lume intră la Columbia University şi încă şi mai puţină iese.

Ivy League are, între altele, reputaţia unei fabrici de preşedinţi şi, presupun, morga aferentă.

Iar un nume de trupă precum Vampire Weekend sugerează frizuri-fluviu în "stilul" goth, solouri nesfârşit de plicticoase şi, opţional, un sentiment al damnării pe care numai E. Cioran (din Sibiu) ar fi putut să-l surprindă adecvat în cuvinte.

De-aia te surprind plăcut veselia sâsâită a vocalistului Ezra Koenig, obrăznicia cu care întreabă "Who gives a fuck about an Oxford comma?" sau aplombul ghiduş al primului single, "A-punk", pe care l-am popularizat acum câteva zile.

Drept pentru care nu pot decât să bănuiesc o intenţie ironică în spatele numelui, în cazul în care n-o fi o expresie americănească pe care n-am întâlnit-o până acum.

The good life

Sus-numitul Ezra Koenig si amicii dumisale o ard prin campus sau, ahem, pe la Cape Cod, se mai îndrăgostesc de cate-o profă (cate-un prof?) şi nu par să aibă coşmaruri din cauză că lumea e rece, neagră şi rea.

E de-nţeles că pe la vreo douăzeci şi ceva de ani nu-ţi stau mintea şi/sau hormonii la dosarul nuclear iranian, iar varianta Vampire Weekend - lumea ca o mare facultate - sună

a) atrăgător

b) familiar.

Atrăgător, pentru că mai toată lumea şi-a dorit, la un moment dat, să râdă, cânte şi danseze for a living, iar mintoşilor ăstora e cât pe ce să le iasă. "Firul naraţiunii" e din mătase sclipicioasă - bună dispoziţie fără vreun motiv anume.

Familiar, pentru că Vampire Weekend vampirizează neruşinat, dar cu ştaif, zdrăngăneli "indie", reggae rip-offs à la Police, dulcegării brevetate de Paul Simon, puseuri africane sau percuţii pe care Coldplay le-au dus pe culmi de progres (si civilizaţie). Nici eventualul fan Belle and Sebastian nu pleacă nemulţumit.

Teme pentru acasă

Vampire Weekend cântă un popişor-rockuleţ user-friendly, economicos şi detaşat, aproape fără efort şi, cred, fără grija de-a impresiona cu tot dinadinsul. E genul de album care place mult fetelor. Iar iubiţii lor pot strâmba iniţial din nas, dar încet-încet or să se dea pe brazdă, ba chiar s-ar putea să le placă.

Lipsa unor vârfuri evidente ar putea să fie de folos: albumul e omogen şi onest. Aceeaşi lipsă ar putea să joace feste: imaginaţie cam redundantă.

Nu detectez vreo urmă de conştiintă socială preocupare pentru mase pe undeva şi nici fermenţi de nemulţumire (dacă nu cumva vor să spună că oamenii mari sunt ipocriţi - "This feels so unnatural/Peter Gabriel, too", în "Cape Cod Kwassa Kwassa").

În ceea ce mă priveşte, cântatul fără "cauză", neimplicat ideologic, e îmbucurător şi binevenit. Mi s-a aplecat de Manu Chao!

Dar lipseşte ceva violent, definitiv şi cu totul neaşteptat care să anunţe lucruri mai bune. Să nu le-o luaţi în nume de rău, sunt abia la început.

New-yorkezi, ceea ce e întotdeauna salutar, ieşiţi de curând de la şcoală.

Genul mai bookish, aşa, dar nu tocmai virgini acneici.

Ah, da, numele se cere repede interpretat: Vampire Weekend.

Albumul eponim, spre sfârşitul lunii.

*pentru cei născuţi în preajma lui '89: btt=biroul de turism pentru tineret. Adrenalină, emoţie, CC Catch, etc.

(Arctic Monkeys, Favourite Worst Nightmare, Domino, 2007)

Uitaţi-vă puţin la hainele lor, mai ales la parpalacul "Dolce&Obor" de pe băjetul durduliu din plan îndepărtat.

Când te îmbraci în halul ăsta deşi faci parte din cea mai lăudată trupă britanică a ultimilor ani înseamnă că eşti mult prea sigur pe tine ca să-ţi pese cum arăţi.

Sau că, în ciuda tonelor de bling care te înconjoară într-o asemenea industrie, ai o mare doză de bun-simţ proletar, de reţinere, de modestie chiar.

Vorba lui Liam Gallagher, pe care Arctic Monkeys îl tot invocă drept tăicuţu' lor spiritual: they don't have stage outfits, mate, you have to respect that.

Adolescenţi fluorescenţi

Cunoaşteţi povestea - myspace.com, cu toţii în jurul vârstei de 20 de ani, cel mai bine vândut album de la "Definitely Maybe" încoace (again, Oasis!).  Not gonna bore ya wid dat shite, awright?

Nu găsesc că Arctic Monkeys ar fi salvatorii rockului. Am explicat aici de ce numai ideea că rockul are nevoie de salvare mă scoate din pepeni. Dar nici alături de ăia care-i consideră nişte mucoşi irelevanţi nu stau.

Poate c-au avut doar un noroc chior, dar chior trebuie să fii să nu observi că sunt, în cel mai rău caz, fotografia unei generaţii. Făcută cu telefonul mobil, se-nţelege.

Iar faptul că reuşesc să şi cânte - onest, direct, ireverenţios, câteodată cu duioşie - e bucuria cea mai mare şi singurul argument de care am nevoie.

37.38 

Atâtea minute durează "Favourite Worst Nightmare" şi e suficient să-ţi dai seama că "Whatever people say I am, that's what I'm not" n-a venit chiar de nicăieri. De observat, la repezeală, oximoronul din titlu - iarăşi, un semn că Alex Turner e mai mult decât un puştiulică frumuşel. Chiar se pricepe să-nvârtă vorbele mai bine decât mulţi moşnegi băşinoşi.

"Fluorescent Adolescent", de pildă, e povestioara tristă a unei dame puţin trecute, who "discarded all the naughty nights for niceness/Landed in a very common crisis". Aşa că "everything's in order in a black hole/Nothing seems as pretty as the past, though". Nu pare mare lucru, dar când adaugi o voce sictirit-amuzată şi un ritm ghiduş tocmai ce-ai executat un mare hit.

Nu mai vorbesc de cârligul "See you later, innovator!" ("Brianstorm"), parcă scuipat cu gândul că se va împământeni în limba de zi cu zi, aia cu accent cockney, obsedată de Man United şi cu burtă de bere.

Sau de melancolia adolescentină, care ştie ea ce ştie, din "Only ones who know": "I hope you're holding hands by new year's eve/They made it far too easy to believe/That true romance can't be acheived these days".

Fast forward

Asta e impresia pe care ţi-o lasă majoritatea bucăţilor de pe album - că se grăbesc undeva (Hey, guys! See ya in the charts!). Intri, îţi faci treaba, zici săr'na. Ceea ce nu înseamnă că vreun cântec ar fi leneş/plicticos. Toată zbaterea aia, îndeobşte confuză, care te umple de coşuri la douăj' de ani e bine ţintită înspre chitări şi tobe.

Ai, carevasăzică, asprimi şi viteză. "This house is a circus" te pune în mişcare una-două, "Brianstorm" porneşte zgomotos, "Balaclava" pune basul să te păcălească puţin - un, doi, trei - după care purcede sincopat, iar "Teddy Picker" comprimă, parcă, toată zbânţuiala lui "Whatever people say I am...".

De data asta, însă, îşi mai şi trag salutar sufletul. Prima jumătate a lui "Do me a favour", cu slide guitar şi cu percuţie calmă, ţi se bagă direct în sânge. Iar "505" a câştigat deja trei sferturi dintre fetele pe care le cunosc. Şi pe bună dreptate, pentru că e o vivisecţie înspăimântător de matură şi un cântec al cărui destin e să umple stadioane.

Aici se produce, de fapt, declicul: nimic în plus, nimic în minus. Muzică de dragul muzicii. You really have to respect that.

(Klaxons, Myths of the near future, Geffen, 2007)

De-o parte, New Musical Express - istorie glorioasă, reputaţie în scădere (Morrissey i-a făcut praf de curând), vânzări asemenea.

De cealaltă - parcă tot restul lumii, îndeosebi gomoşii păstrători ai tradiţiunilor metalifere.

Arbitru: juriul din 2007 al premiului Mercury.

But whaddafuck is me talking 'bout?

The Klaxons

Sus-numita NME i-a proclamat deja "noii Stone Roses", dar excitaţiunile săptămânalului ăl mai indie dintre toate ar trebui primite cu o oareşcare circumspecţie. La fiecare două-trei luni cineva de-acolo găseşte un al doilea Mesia şi dă lumii întregi de ştire.

Tot NME le-a lipit de frunte eticheta "new rave", care e - pe rând - înşelătoare şi cretină. Întâi pentru că ce cântă Klaxons n-are nici o legătură cu Scooter sau Marusha, mai apoi pentru că "new rave" nu înseamnă nimic. Da' nimic-nimicuţa.

În schimb, premiul Mercury de anul ăsta cântăreşte mult mai greu. Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, aproape toţi cei care l-au câştigat au rupt-o puţin (sau mai mult) cu restul plutonului, peste care s-au pişat apoi, copios, de la tribuna câştigătorilor încăpăţânaţi.

De-un paregzamplu: în 1993 a câştigat Suede, în '95 - Portishead, în '96 - minunăţia aia de Different Class (Pulp). Şi aşa mai departe.

Battle of the bands

Dacă, prin cine ştie ce meşteşug drăcesc, timpul ar fi îngheţat în anul 1995, dar lumea ar fi continuat să facă fel şi fel de muzici, Klaxons şi Arctic Monkeys s-ar găsi în situaţia în care se găseau atunci Blur şi Oasis. Adicătelea poncey rock cu felurite împrumuturi versus Beatles plebeu regurgitat.

Am votat atunci şi votez şi acum pentru gaşca mai snoabă şi mai artsy-fartsy, ceea ce nu înseamnă că nu recunosc meritele celeilalte.

"Myths of the near future" e greu de înghiţit din prima pentru că nu prea ştii de unde să-l apuci. Şi îndelungatele felaţii de care se bucură în public au, mă tem, efect de bumerang. 

Trec în viteză peste "Golden Skans" şi "It's not over yet", bucăţile cele mai mai pop (citeşte accesibile), motiv pentru care au şi fost primele single-uri.

Albumul porneşte cu percuţia prăfoasă şi înecată a lui "Two Recievers", peste care se lungeşte îndată o clapă ameninţător-îmbufnată. Cântecul creşte deştept, fără să sară calul - faptul că o chitară propriu-zisă (chit că e vorba de un bas) se-aude abia după vreo trei minute nu face decât să marcheze diferenţa faţă de restul lumii.

Însă "Atlantis to Interzone", cu sirena ei isterică şi cu toba brutală, directă şi rea, schimbă violent macazul: they do mean business! Pune şi trei întoarceri de ritm în intervalul a tot atâtea minute, plus contorsiunile vocalistului Jamie Reynolds şi ai găsit nodul întregului album: fie îţi bagi picioarele, fie ţi-au trezit atenţia.

Jucărele

Odată ce-ai trecut de prima jumătate, aia demonstrativă, treaba capătă un apăsat gust post-modern/punk/coital. Lucrurile se relaxează, sunetele se gâdilă reciproc, zâmbetul satisfăcut se lăţeşte pe mutră.

Vezi "Isle of Her", una dintre bucăţile care justifică declaraţii precum "we did not steal enough from David Bowie".  Sau, din aceeaşi categorie, "As above, so below" - Aladdin Sane curat, dacă mă-ntrebaţi pe mine.

Bowie e influenţa cea mai evidentă, dar sunt şi urme de Muse pe ici, pe colo, plus ceva din pofta pentru bizarerii şi excentricităţi a lui Damon Albarn.

"Forgotten works", bunăoară, are un refren ciordit parcă din "Modern life is rubbish": "Light the bridges with the lantern/you know something's going to happen/light the bridges with the lantern... " şi, înainte să-ţi dai seama, îi îngâni pe stradă, iar lumea se uită la tine ciudat.

That "something extra"

N-aş putea spune însă ce anume îi scoate în faţă, care e - dincolo de influenţele pe care le-am pomenit şi de altele, multe - marca lor.

Într-o privinţă NME avea dreptate. Sunt categoric mai deştepţi decât Arctic Monkeys (albeit in a somewhat obvious way), mai interesanţi decât The Editors, mai profunzi decât Razorlight, mai coioşi decât Kaiser Chiefs, mai aventuroşi decât The Killers. Aş putea s-o ţin tot aşa...

Cred că diferenţa esenţială e în pariul lor: vor să facă,  şi o recunosc fără menajamente, pretentious music for the masses. Debutul anului, in my book. Numai de şi-ar păstra năravurile!

Am auzit de atâtea ori că e o copie proastă a lui Michael Jackson, un gay in the closet - ca şi cum asta ar avea vreo legătură cu orice!- sau o marionetă showbiz bine unsă (na, că tot în metafore lubrifiate o ţin!), încât ar fi trebuit să deghizez albumul "Justified" sub coperta unuia cu Judas Priest şi să nu recunosc, nici măcar sub tortură, că îmi place de nu mai pot de el.

Justin Timberlake are două dezavantaje: vine de la Tip-Top-Minitopul americănesc (The Mickey Mouse Show) şi-a trecut prin nenorocirea aia de N'Sync. Să nu observi că a depăşit elegantissim fazele cu pricina e ca şi cum ai spune că Linkin Park chiar cântă rock.

Puştiul, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, e visul american in a nutshell. E pretutindeni, e totalmente adictiv, cântă, dansează şi zâmbeşte de-ţi vine să-l iei acasă. Girls wanna fuck him, guys wanna be him. Sunt şi gagii, pun pariu, care l-ar fute o săptămână încheiată şi care, de-ar putea, i-ar face copii.

Anyway, cred că tocmai pentru că are un asemenea succes şi pentru că, da!, în cazul în care o ţine în halul ăsta va fi un al doilea Michael Jackson, stârneşte antipatii atât de feroce.

And your point is...?

Ceea ce ratează acriţii de profesie e tocmai muzica: ştiu că albumele nu stau cap-coadă foarte bine în picioare, dar ce single-uri au putut produce! Cine pretinde că n-a ţinut ritmul, măcar o dată, când a auzit "Rock your body" sau "Like I love you" (se) minte.

Şi nu mă interesează nici cât negru sub unghie că e promovat violent-americăneşte: ce nu pricep "specialiştii" noştri în PR (ăia care nu ştiu când se scrie "miniştri" şi când "miniştrii") e că, deşi americanu' poa' să-ţi bage pă gât orice mizerie, cum mi-a zis o semianalfabetă cu ifose, americanu' preferă să-ţi vândă măcar un strop de conţinut, acolo.

O foarte scurtă observaţie: nici democraţie n-aveau până pe la 1700 şi ceva, ceea ce nu i-a oprit să o exporte, câteodată cu rezultate notabile.

În ceea ce mă priveşte, cocktailul de Stevie Wonder, M.Jackson şi Prince pe care îl vinde, impecabil ambalat, băieţică ăsta din Tennessee e cel mai decent pop act din 2000 încoace.

"Furturile"

Cât despre înjurăturile pe care şi le ia din cauză că i-ar imita pe mai sus-numiţii, ce pot zice? Mă tot duce gândul la vorba unui vechi prieten: nimic nou de la Bach încoace.

Tot aşa fac ăia care strâmbă din nas că Mika "fură" de la Freddie Mercury.

For fuck's sake, "fură" din cauză că îl ţin coaiele şi din cauză că îi iese. Ce n-aş mai da să-l aud cântând ca Freddie pe unul dintre franţferdinanzii cvasiidentici care-mi sunt livraţi drept "the bestest thing since hot water"!

Cum stimabilii în cauză sunt atât de preocupaţi să-şi vâre cozi de mătură în cur, îmi permit să-i întrerup pentru doar câteva minute: Timberlake chiar ştie să cânte. Obişnuiţi-vă cu ideea.

Pe Malakai îi recomandă, cică, Geoff Barrow, de la Portishead. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se ascut repede simţurile când aud de domnu' Barrow. A nu se confunda cu un rapper (presupun) american cu acelaşi nume, pe care nu m-am ostenit să-l ascult.

Prin septembrie apare primul lor EP, în decembrie au primul lor concert mai mare - laolaltă cu mai înainte numiţii Portishead, a căror revenire nu credeam s-o mai apuc în viaţa asta.

Până una-alta, ne descurcăm cu ce avem: YouTube şi pagina lor de pe myspace.

Dacă îi recomandă cineva de la Portishead nu înseamnă că sunt nişte emuli - dau destul de tare în chitări, nu par deloc străini de manierismele post-punk, îşi mai bagă nasul şi prin bucătăria cântăreţilor de reggae.

Sample-uri, de asemenea, destule. Sunt din Bristol, ziceam, iar acolo - se pare - îţi dau voie să te apuci de muzică doar după ce demonstrezi că ai digerat retro-ismele de pe trei continente.

Pe drum

Brsitol e la o aruncătură de băţ de Londra, acolo urmează să se "îngraşe".

I-a adoptat deja mainstream-ul radiofonic: Zane Lowe a făcut dintr-un cântec de-al lor, "The Battle", single-ul unei săptămâni la Radio 1 (un fel de EuropaFM+ProFM+Radio21+KissFM în ceea ce priveşte audienţa - muzicaliceşte cred că nu au mai nimic în comun).

Cu excepţia mamelor lor, nimeni nu pare să ştie cine sunt. Doi la număr, se recomandă scurt: Gee şi Scott, atât şi nimic mai mult!

Vocalistul, Gee, poartă la fiecare apariţie în public o mască şi o pălărie. Poate aici să aducă niţel a Portishead, căci şi ăia fug de ziarişti ca dracu' de tămâie.

"The Battle", ziceam, îi scoase puţin în faţă, dar eu găsesc mai interesantă "Fading World", o melodie despre Apocalipsă, thank you very much.

De sunat, sună bine amândouă: un fel de Enio Morricone (viori, chitară rece, tremolo-uri) remixat de Leftfield (stop-and-go beats), cu un strop de etos post-punk, după cum ziceam.

Şi, ah!, să nu uit, că doar d-aia pusei titlul pe care-l pusei: Malakai înseamnă "înger" în ebraică.

Pe pagina lor de pe myspace scrie limpede: no "the", no apostrophe. Adicătelea, vezi mata, nu-s o trupă din hoarda "the"-urilor.

E adevărat, până la un punct. Două lucruri îi deosebesc de puzderia de guitar bands de pe radiourile lor (ale noastre se mişcă mai greu): un simţ al umorului destul de apăsat şi ştiinţa de-a încropi, cât de cât, un album, nu doar o colecţie de zdrăngăneli care sună, invariabil, la fel, de ai la sfârşit impresia c-ai ascultat acelaşi cântec în loop.

Nu mai e un secret pentru nimeni că rockul noului mileniu e o regurgitare a anilo '70-'80. "Cookies", debutul 1990s de anul ăsta, păstrează în mare parte reţeta franzfernandină - refrene pop, chitări puţin dopate, voce vag androgină. E un album pentru chefurile de liceu, dacă liceenii sunt de la Sava ori de la Mişu.

Cult status

Asemănarea cu Franz Ferdinand&Co. n-ar trebui să mire - vocalistul John McKeown şi-a încercat iniţial norocul cu Yummy Furs, trupă care a dat doi dintre actualii "arhiduci".

Their cult status e, hence, ceva foarte local. I-or fi adorând beţivii din Glasgow, noi abia acum am făcut cunoştinţă.

Dar "Cult Status", flegmă t-rexiană, sacadată şi glam, oferă prima mostră a umorului despre care ziceam mai înainte: "My cult status keeps me alive", zice numitul McKeown timp de aproape trei minute, ca să concluzioneze, spre sfârşit, "my cult status keeps me fucking your wife".

Mai zbânţuit-sictirte, mai rock&roll-ish, sunt "You made me like it" (care virează, scurt, într-o enumerare REM-like din era "It's the end of the world as we know it), "See you at the lights" (cel mai pop refren de pe album, la-la-la-uri şi pa-pa-pa-uri galore) şi "Arcade Precint" - e reconfortant să descoperi că n-au uitat de chitara rece sau de backing vocals.

Tăticul suede-ez

Se explică, aveam să aflu, prin prezenţa la butoane a lui Bernard Butler, fost chitarist la Suede.

Odată depăşite hăhăiala semi-alcoolizată din "Risque Pictures", furtul pe faţă din ultimul LCD Soundsystem ("Is there a switch for that?") şi trilurile robertplanturoase ("You're supposed to be my friend"), treaba devine mai gravă, mai profundă şi, happily so, mai aventuroasă muzicaliceşte.

Se simte, destul de apăsat, în "Pollockshields", unde guest star e o slide guitar pe care o credeai moartă, sau pentru totdeauna ferecată în albumele Radiohead. Tonul e mai relaxat, cântecul are cel puţin două straturi, nu ţi se mai dă cu distorsul peste ochi din prima.

(Ceea ce, şi asta nu par să înţeleagă diverşii "the..." face un cântec mai puternic şi mai uşor de reţinut decât balamucela non-stop, oricât de bine împachetată ar fi ea).

The party's over, say goodbye

Partea de sfârşit a albumului mi se pare cea mai profundă - pentru că după fiecare beţivăneală vine şi mahmureala, "Weed" are mirosul acelor nenumărate "mornings after" în care te juri că vei trăi cumpătat de-acum înainte şi-n vecii vecilor.

Cu toate astea, textul e de-a-ndoaselea: "Why don't you try taking drugs again? You were never funnier than you were back then".

Eu am simţit în asta influenţe Pulp/Suede, dar mi-a trecut odată cu "Thinking of not going", care se aruncă drept cu capul în zid, direct înapoi în '70-ii bowie-sh. Sau Velvet underground-ish, dacă preferaţi.

"Situation", însă, încheie dându-ţi câteva indicii despre locurile înspre care ar putea să se îndrepte 1990s.

E impecabil construită, creşte şi creşte şi iar creşte ca un aluat de cozonac, găseşte loc pentru mirodenii (pian, for fuck's sake!!!, bleep-uri contemporane şi un solo psihedelic de chitară), iar vocea categorică şi limpede contrapunctează inspirat hăurile fonice. Definitely the best track there.