In primavara anului 1999, Statele Unite ale Americii au bombardat Serbia timp de 78 zile pentru a-i forta armata sa se retraga din provincia istorica Kosovo. Sarbii se luptau cu separatistii albanezi, membri ai Armatei de Eliberare a Kosovo, UCK. Dreptul nostru de a bombarda Belgradul nu il depasea cu nimic pe acela pe care Fortele Navale Britanice l-ar fi avut in a bombarda New York-ul in timpul Razboilui nostru Civil.

Ni s-a zis ca am bombardat Serbia pentru a opri genocidul din Kosovo. Insa, nu a existat nici un genocid, ci numai propaganda. Statistica finala a ONU privind victimele sarbe si albaneze din razboiul lui Slobodan Milosevic a demonstrat ca numarul acestora nu s-a ridicat nici macar la un procent din numarul celor morti in razboiul domnului Lincoln.

Da, albanezii au fost nevoiti sa se refugieze cu zecile de mii in timpul razboiului. Dar, de la sfarsitul conflagratiei, sarbii din Kosovo si-au vazut bisericile si manastirile distruse si vandalizate, iar ei –la randul lor- au fost supusi purificarii etnice in provincia lor ancestrala, in numere ce se ridica la ordinul miilor. In acest exod, ei au pierdut totul. Populatia de 120 000 de locuitori sarbi care a mai ramas in provincie este, in majoritatea ei, restransa in enclave pazite de trupele NATO.

"La o manastire sarba din Pec," se scrie in Washington Post, "trupele italiene protejeaza locul sfant, loc care este inconjurat de un nou gard masiv destinat sa le apere pe calugaritele in varsta de pietrele aruncate si alte abuzuri comise de etnicii albanezi."

Duminica, Kosovo si-a declarat unilateral o independenta care i-a fost imediat recunoscuta de Uniunea Europeana si presedintele Bush. Dar acesta nu este sfarsitul povestii, ci este doar prefata la o noua istorie a Balcanilor, o regiune care a fost martora a prea multa istorie.

Intervenind intr-un razboi civil intru ajutorarea secesiunii unei provincii istorice, pentru a crea o noua natiune care nu a existat niciodata si pentru a o configura dupa repere etnice, religioase si tribale, am creat un precedent periculos. Extremistii musulmani si albanezi au inceput deja sa discute despre o Albanie Mare, din care ar urma sa faca parte Albania, Kosovo si teritoriile musulman-albaneze ale Serbiei, Muntenegrului si Macedoniei.

Daca acesti minoritari albanezi isi vor cere dreptul la secesiune si la adeziune fata de confratii lor din Kosovo, in baza carui temei ne-am putea opune dorintei lor? Inviolabilitatea granitelor? Cum ar sta situatia daca majoritarii sarbi din provincia Mitrovica, din nordul Kosovo, care resping dominatia albaneza, s-ar separa si si-ar chema conationalii din Serbia pentru a-i apara?

Am merge, din nou, la razboi impotriva Serbiei pentru a garanta integritatea teritoriala a Kosovo, dupa ce am jucat rolul principal in distrugerea integritatii teritoriale a Serbiei?

In cadrul Federatiei Bosnia si Hertezgovina, federatie sprijinita de Statele Unite, republica sarba autonoma Srpska se gandeste la secesiune si adeziune la Serbia. In baza carui temei le-am putea refuza cererea?

Razboiul Statelor Unite impotriva Serbiei a fost neconstitutional, nedrept si lipsit de intelepciune. Congresul nu si-a dat autorizatia pentru inceperea conflictului. Serbia, aliatul nostru in doua Razboaie Mondiale, nu ne-a atacat niciodata. Totusi, noi ne-am facut un dusman din aceasta tara, am deranjat pana si Rusia doar pentru a crea un al doilea stat musulman in Balcani.

Intervenind intr-un razboi civil unde nici un interes vital al natiunii nu era in joc, Statele Unite - blamate intr-atat de tare la Belgrad, pe cat de aclamate sunt la Pristina – au dobandit o noua colonie. Iar noii nostri aliati, UCK, au fost pe buna dreptate acuzati de trafic de carne vie, trafic de droguri, atrocitati si terorism.

Iar zarva cauzata de auto-determinarea etnica de abia a inceput sa fie auzita.

Romania a refuzat sa recunoasca nou formata Republica Kosovo pentru cele mai bune motive, avand in vedere ca Bucurestiul are in subordinea sa o mare minoritate maghiara in Transilvania, regiune dobandita la aceeasi Conferinta de Pace din Paris, 1919, la care Croatia, Slovenia, Bosnia si Hertegovina au fost rupte de sub dominatia austriaca si unite cu Serbia.

Abhazia si Osetia de Sud, doua provincii ce s-au rupt din corpul Georgiei, invoca precedentul Kosovo cu scopul de a fi recunoscute drept natiuni independente. Avand in vedere ca sustinatorii expansiunii NATO sunt nerabdatori sa aduca Georgia in randul tarilor membre ale Tratatului Nord-Atlantic, se poate preconiza o noua sursa de tensiune intre Washington si Moscova.

Deasemenea, Spania s-a opus secesiunii kosovare, avand in vedere ca Madridul e confruntat cu cereri similare din partea separatistilor basci si catalani.

Fara dubiu ca lumea musulmana va sprijini cu entuziasm nasterea unui nou stat musulman in Europa, stat creat in detrimentul sarbilor crestin-ortodocsi. In aceeasi linie de actiune, probabil ca Turcia va ridica din nou problema referitoare la nerecunoasterea oficiala a Republicii turcesti din nordul Ciprului din partea UE. Precum Kosovo, aceasta este o comunitate etnica omogena ce si-a declarat independenta cu 25 de ani in urma.

Transnistria separatista doreste independenta fata de Moldova – natiunea strivita intre Romania si Ucraina – iar presedintele Putin a amenintat comunitatea internationala cu recunoasterea ei ca republica independenta, laolalta cu Abhazia si Osetia de Sud, ca raspuns la decizia Occidentului de a garanta independenta Kosovo.

Daca Putin, totusi, nu va proceda astfel, acest fapt se datoreaza mai ales ideii ca dintre toate natiunile europene, Rusia este printre cele mai amenintate de Balcanizarea atomizanta pe care se poate sa o fi reaprins in Balcani.

Patrick J. Buchanan este un jurnalist, scriitor si politician american, afiliat orientarii paleoconservatoare. [orientare careia Proiectul Arche ii  rezerva un viitor articol] El a pus bazele revistei "The American Conservative" si a fost consultantul presedintilor Nixon, Ford si Reagan. Articol tradus si adaptat din limba engleza.

Traducere realizata de sus-semnatul pentru Media Gnostic.

Apoi googăling a descoperit că mai există şi o continuare pe care întâmplător editura o avea. S-a dus într-un suflet la editură să ia cartea şi a mai pierdut încă o noapte citind şi continuarea. Apoi a văzut că mai există şi continuarea continuării numai că editura n-o mai avea, ea fiind pusă în vânzare doar în străinătate. Laura s-a descurcat şi a aflat că o colegă din compania (pe care nici nu o cunoştea) era plecată în SUA într-o delegaţie. A trimis mail colegei şi a rugat-o să îi cumpere cartea. Peste alte câteva zile Laura a mai pierdut o noapte cu cititul. Apoi mi le-a trimis şi mie pe toate trei şi le-am devorat în doar câteva zile. După aceea le-am tradus împreună una câte una şi ne-am ataşat de personajele respective ca şi cum ar fi fost prieteni de-ai noştri cu care ne ştiam de-o viaţă.

Pe data de 3 august a apărut şi continuarea continuării continuărilor, ultima carte din această serie. Editura ne-a contactat în clipa în care au primit-o şi acum avem manuscrisul. Laura a mai pierdut încă o noapte, eu abia acum o citesc. Am emoţii. Mă reîntâlnesc cu prietenii mei vechi, cu temerile, bucuriile şi iubirile lor. Savurez fiecare pagină şi trag de carte cât pot de mult pentru că ştiu că este ultima care spune povestea lor. Ştiu, nu are cum să ţină la nesfârşit, deja toate volumele însumează peste două mii de pagini, dar nu mă pot abţine să nu-mi doresc şi mai mult. Gata. Mă întorc la citit. M-am oprit să scriu povestea asta chiar în momentul nunţii lor şi nu e politicos.

Acest prim post face parte dintr-o serie care are ca scop traducerea şi publicarea discursului ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Harvard, în 1978. Cuvintele scriitorului rus au pus Occidentul faţă în faţă cu păcatele sale cauzate de aroganţă şi lipsă de înţelegere, oferind o nouă perspectivă de studiu asupra viziunii Vestice.

Scindarea în lumea de astăzi este observabilă chiar şi la o privire fugară. Oricare dintre contemporanii noştri identifică fără probleme două puteri globale, fiecare dintre ele fiind deja capabilă să o nimicească pe cealaltă. Totuşi, înţelegerea acestei scindări este adesea limitată la această viziune politică, la iluzia că pericolul poate fi anulat prin apreciabile negocieri diplomatice sau prin atingerea unui echilibru al forţei militare. Adevărul este că această scindare este mult mai profundă şi mult mai alienantă, iar disensiunile sunt mult mai numeroase decât cele observate la o cercetare fugară. Acest adânc spaţiu abstract împarte pericole ale dezastrului asupra tuturor, în conformitate cu anticul dicton al Regatului - în acest caz, planeta noastră - care nu poate rezista divizat împotriva lui însuşi.

Lumile de azi

Acesta este conceptul Lumii a treia: astfel, noi deja avem trei lumi. Fără îndoială, numărul acestora este chiar mai mare, dar noi nu le putem vedea. Orice veche cultură adânc înrădăcinată, în special dacă este răspândită pe o suprafaţă însemnată, constituie o lume autonomă, plină de necunoscute şi surprize pentru mentalitatea occidentală. Cel puţin, trebuie incluse în această categorie China, India, arealul musulman şi Africa, dacă vrem cu adevărat să acceptăm a le socotim pe ultimele două ca două unităţi compacte. Pentru un mileniu, Rusia a aparţinut unei asemenea categorii, cu toate că viziunea Occidentală a comis în mod repetat greşeala de a îi nega caracterul autonom, aşadar nereuşind să îl înţeleagă, la fel cum, în ziua de azi, Vestul nu înţelege Rusia ca pe o captivă a comunismului. Poate că este din cauza faptului că în ultimii ani Japonia a devenit o îndepărtată parte a Vestului - nu sunt eu cel care decide aici; dar pentru Israel, de exemplu, îmi pare că se separă de lumea vestică prin faptul că sistemul statal este fundamental legat de religie.

Cu relativ scurt timp în urmă, noua şi nedezvoltata lume europeană începea încet să-şi întemeieze colonii pretutindeni, nu fără anticiparea unei reale rezistenţe, dar şi dispreţuind de obicei orice posibilă valoare în modul de abordare a vieţii a celor cuceriţi. În primă ipostază, a fost un succes copleşitor, în faţa căruia nu existau frontiere geografice. Societatea vestică s-a extins în numele unui triumf al independenţei şi puterii umane. Şi, dintr-o dată, în secolul 20, a venit descoperirea propriei fragilităţi şi friabilităţi. Acum putem observa că acele cuceriri s-au dovedit a fi de scurtă durată şi precare, şi asta la rândul său arată către defecte în viziunea vestică a lumii, care a condus către aceste cuceriri. Relaţia cu primele lumi coloniale s-a schimbat cu 180 de grade şi Vestul adesea merge până la extreme şi servilism, dar este încă dificil de estimat întreaga poliţă de plată pe care fostele colonii o vor prezenta Occidentului şi este greu de prezis dacă abandonarea nu numai a ultimelor colonii, dar a tot ce i-a aparţinut cândva, îi va fi suficient Vestului pentru a-şi achita nota de plată.

Cel mai prolific ideolog al Noii Drepte germane (“Neue Rechte”) este Pierre Krebs. Inarmat cu o suita de calificari si diplome germane si franceze ce variaza de la studii juridice si filologie scandinava la jurnalism, el a editat o publicatie de metapolitica, a scris numeroase carti despre problematicile unde literatura, politica si filosofia converg si si-a dedicat totalitatea fortelor editoriale si publicistice in scopul stabilirii premiselor pentru o revolutie culturala. Aceasta implica respingerea egalitarismului in favoarea diferentierii, a umanismului iluminist in favoarea iluminismului organic si respingerea pluralismului si a mixajului dintre rase (“Panmixie”) in favoare dreptului popoarelor de a avea o identitate unica. In 1980 el a fondat seminarul Thule cu scopul de a propune o atotcuprinzatoare renastere europeana. In acest pasaj, el articuleaza tema asa-zisului “gramscianism de dreapta” al Noii Drepte – si anume ideea ca transformarea culturala metapolitica este pre-conditia pentru transformarea politica.

Un marxist italian, Antonio Gramsci, a fost primul care a inteles ca statul nu este limitat la simplul aparat politic. De fapt, ganditorul italian a stabilit ca aparatul politic merge in paralel cu asa-numitul aparat civil. Altfel spus, fiecare aparat politic este sustinut si fundamentat de un consens civil, de suportul psihologic al maselor. Aceasta sustinere psihologica ia forma printr-un consens aparut la nivelul culturii, al paradigmei si al ethosului. Pentru ca insasi existenta ei sa poata fi afirmata, puterea politica este astfel dependenta de o putere culturala raspandita in cadrul maselor. Pe baza acestei analize Gramsci a inteles de ce marxistii nu vor putea prelua puterea in democratiile burgheze: nu detineau puterea culturala. Pentru a fi precisi, este imposibil sa demolezi un aparat politic fara ca –anterior- sa fi obtinut controlul puterii culturale. Doar atunci cand oamenii simt nevoia de schimbare ca o necesitate evidenta, puterea politica existenta – acum desprinsa de consensul general – va incepe sa se faramiteze si va putea fi dezmembrata. Astfel, metapolitica poate fi privita ca un razboi revolutionar luptat la nivel paradigmatic, la nivelul modului de gandire si al culturii.

Exact acest nivel metapolitic este punctul nostru de plecare, dorind sa preluam controlul asupra laboratoarelor gandirii. Astfel, sarcina noastra este de a opune ethosului egalitarist si gandirii socio-economice egalitariste un mod de raportare la lume bazat pe diferentiere, mai precis o teorie etica si socio-economica ce respecta dreptul de a fi diferit. Dorim sa cream un sistem de valori si atitudini necesare pentru a obtine controlul puterii culturale.

Strategia noastra nu este dictata nici de contingentele imediate ale realitatii si nici de miscarile superficiale ale vietii politice. Nu suntem interesati de factiunile politice, ci de raportarea la viata. Comentatorii politici vor continua sa scrie articole irelevante, etichetandu-ne atat ca “Noua Dreapta”, cat si ca “stanga”. Astfel de categorizari sunt ridicole si ne lasa reci, avand in vedere ca nici “dreapta” si nici “stanga” nu sunt printre chestiunile ce ne starnesc interesul. Singurul lucru care ne framanta sunt modurile in care oamenii se raporteaza la viata. Si toti aceia care sunt constienti atat de pericolul american, cat si de cel sovietic, toti aceia care realizeaza necesitatea absoluta a renasterii culturale a Europei, ca vestitoare a trezirii ei politice, toti aceia care se simt inradacinati intr-un Neam si un destin sunt prietenii si aliatii nostri, indiferent de viziunile lor politice si ideologice. Ceea ce ne motiveaza si scopul spre care tindem nu poate fi sincronizat cu activitatile unui partid politic, ci doar cu cadrul unui proiect metapolitic, exclusiv cultural. Un program care porneste cu ideea de a ne readuce in vedere si a ne face constienti de identitatea noastra prin trezirea amintirii viitorului nostru, asa cum era. In acest fel tindem sa pregatim fundamentele pentru ceea ce ca veni.

Ne-am definit programul drept renasterea totala a Europei. Totodata, am stabilit strategia pentru realizarea acestui proiect: metapolitica si razboiul cultural. Inca mai avem de discutat despre baza si cadrul material prin care acest program poate lua fiinta: seminarul Thule, o Noua Scoala de cultura europeana.

Tragedia majora a lumii contemporane este tragedia lipsei de loialitate: dezradacinarea fiecarei culturi, alienarea fata de adevaratele noastre naturi, atomizarea fiintei umane, nivelarea valorilor, uniformitatea vietii. O abordare critica si exhaustiva a cunoasterii moderne – de la filosofie la etologie, de la antropologie la sociologie, de la stiintele naturale la istorie si teoria educationala – nu poate decat sa aduca lumina asupra confuziei generalizate a lumii, daca e realizata cu rigoarea intelectuala adecvata si cu clara metodologie empirica. Astfel de problematici esentiale sunt abordate in cadrul seminarului Thule. Deschis la suflul intelectual si spiritual al veacului nostru si totusi critic la adresa tuturor dogmelor sale ideologice, cercetarile sunt bazate pe apartenenta la cultura occidentala. Seminarul Thule este preocupat de clarificarea intrebarilor esentiale si de descoperirea unor noi alternative la problemele centrale ale epocii noastre. Seminarul Thule proclama o Europa europeana ce trebuie sa devina constienta de identitatea si destinul sau.

Extras din : KREBS, Pierre, Die europäische Wiedergeburt (Renaşterea europeană), Grabert, Tübingen, 1982, pp. 82-86; p. 89.

Site-ul Seminarului Thule se poate gasi aici.

La fel cum Persoana Dumnezeului-om, Hristos, este una şi unică, în acelaşi fel Biserica a fost întemeiată de El, în El şi pe El, ca una şi unică. Unitatea Bisericii decurge în mod necesar din unitatea Persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeul-om. Biserica, Trupul unic şi unitar al Dumnezeului-om în întreaga lume, nu poate fi împărţită după legile acestei lumi. Orice împărţire înseamnă moarte. În întregime în Dumnezeul-om, Biserica este înainte de toate un organism divino-uman, şi apoi o organizaţie divino-umană. Totul în Biserică este divino-uman: viaţa, credinţa şi dragostea, Botezul şi Euharistia, la fel ca toate Sfintele sale Taine, şi sfintele virtuţi, sfânta învăţătură, sfânta sa viaţă, sfânta sa nemurire cu întreaga sa sfântă eternitate şi sfântă toată structura sa sfântă. Da, da, da: totul în Biserică este o realitate divino-umană, una şi indivizibilă: hristificarea şi sfinţirea, la fel ca şi îndumnezeirea şi transfigurarea, treimizarea şi mântuirea. În ea totul este astfel legat încât formează o unitate organică binecuvântată, într-un trup unic, divino-uman, având un singur cap, şi acesta este Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos. În acest timp persoanele umane rămân întru totul libere, unite fiind de harul unic al Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi într-o unitate organică, toţi membrii Bisericii constituind un singur trup şi mărturisind aceeaşi credinţă, care îi uneşte între ei, şi împreună cu Domnul Iisus Hristos.

Sub inspiraţie divină, Apostolii hristofori vestesc evanghelia (la bonne nouvelle) unităţii şi unicităţii Bisericii, întemeiată pe unitatea şi unicitatea Fondatorului său – Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, şi Persoana sa divino-umană: „căci nimeni nu poate pune o altă temelia decât cea care a fost deja pusă şi care este Iisus Hristos”.

Prin puterea nostalgiei şi dragostei lor pentru Hristos, Sfintele Taine şi sfintele virtuţi unesc cu Domnul Hristos pe toţi membrii Bisericii din toate popoarele şi din toate timpurile, într-o asemenea manieră încât devin totul în Domnul Hristos (Ga 3,28; cf. Col 3, 11; 15) Unitatea credincioşilor începe printr-o Taină iniţială: este Taina sfântului Botez care creşte prin toate celelalte Sfinte Taine pentru a culmina în Sfânta Euharistie, care realizează unitatea perfectă a tuturor credincioşilor cu Domnul Hristos, la fel ca şi unitatea lor întreolaltă (I Co 10, 16-17; 12,12). Una peste tot după fiinţa sa divino-umană, Biserica este simultan multiplă după persoane. Ea este după chipul şi asemănarea preasfintei Treimi: Una în Treime şi Întreită în Unitate, şi aceasta datorită faptului că cea de-a doua persoană a preasfintei Treimi, Dumnezeu-Cuvântul devenit om, a făcut Biserica prin Sine după asemănarea Preasfintei Treimi. În mod real, Biserica Domnului Hristos, este prin har chipul şi asemănarea Preasfintei Treimi pe pământ, plină de puterea harului divin acordat în vederea treimizării şi îndumnezeirii. În Biserică se împlineşte rugăciunea arhierească a Mântuitorului: ca toţi să fie una precum Tu Părinte, eşti în Mine şi Eu în ei; ca ei să fie una în Noi, să fie una precum noi una suntem, Eu în Tine şi Tu în Mine, să fie desăvârşiţi întru unime (In 17, 21; 22; 23) Aşa cum este unitatea divino-umană a credinţei, aşa este şi unitatea divino-umană a Bisericii: ontologia credinţei este şi ontologia Bisericii. În tot şi peste tot ele depind una de cealaltă; în tot şi peste tot ele provin una, la fel ca şi cealaltă din Dumnezeul-om, în Dumnezeul-om şi după Dumnezeul-om.

Unitatea şi unicitatea credinţei divino-umane afirmă ca bază şi fundament unic al Bisericii pe Hristos. Dar în această credinţă, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos, reprezintă totul în toate, este cel care a unit pentru totdeauna, în sine însuşi ca Biserică cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ceea ce este cel mai important, pe Dumnezeu cu oamenii. Este istoric evident şi indubitabil că în Dumnezeul-om se află toate Sfintele Taine şi toate sfintele virtuţi ce realizează hristificarea, divino-umanizarea, îndumnezeirea, treimizarea noastră şi prin toate acestea mântuirea noastră. Credinţă ca virtute iniţială naşte toate celelalte sfinte virtuţi şi toate Sfintele Taine. Aceste virtuţi şi aceste Taine ne unesc cu Dumnezeirea cea întreit sfântă prin minunatul Dumnezeu-om, Dumnezeu Cuvântul întrupat. Pentru noi oamenii acolo se găseşte unitatea aici se găseşte unitatea perfectă, plenară, unitatea totală.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă adevărul divino-uman astfel: în Biserică, prin Pronia divină, toţi oamenii dobândesc o natură unică, şi o voinţă unică, uniţi fiind prin Duhul cu Dumnezeu şi întreolaltă (Răspunsuri către Thalasie, PG 90, 272 CD). Acest adevăr este întru totul viu, întru totul vizibil, întru totul dătător de viaţă şi veşnic în liturghia Bisericii Ortodoxe, în viaţa sa divino-umană, în har şi virtuţi. Nouă oamenilor, credinţa divino-umană a lui Hristos, ne dă tot ce este necesar fiinţei umane pentru viaţa veşnică în lumea lui Dumnezeu. Fără ea, existenţa umană nu este decât oroarea ororilor şi blestemul blestemelor. Doar prin credinţă ne găsim şi rămânem în Biserica Mântuitorului. Ea vine în întregime din Biserică şi se găseşte întreagă în Biserică. Una şi unică de sus şi până jos, transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna de Dumnezeul-om, Domnul Hristos, prin iconomia divino-umană a mântuirii, adică prin Biserica ortodoxă.

Ioan Casian afirmă astfel acest adevăr dumnezeiesc: „Fără îndoială că cel care nu păstrează credinţa Bisericii, se găseşte în afara mântuirii” (Despre întruparea Domnului, contra lu Nestorie, III, 14).

Urmând Sfinţilor Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi şi Învăţători au mărturisit cu înţelepciunea heruvimilor şi fermitatea serafimilor unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. Doar aşa poate fi înţeleasă hotărârea manifestată de Părinţii Bisericii în faţa oricăror separări sau căderi în afara Bisericii, şi comportamentul sever faţă de eretici şi schismatici. Din acest punct de vedere sfintele Sinoade Ecumenice şi sfintele sinoade locale sunt de o importanţă excepţională. Acestea toate învaţă, cu înţelepciunea lor în Hristos, că Biserica nu doar că este una, ea este unică. În Domnul Hristos nu pot fi mai multe trupuri, la fel nu pot exista mai multe Bisericii în El. În fiinţa sa divino-umană, Biserica este una şi unică la fel cum Dumnezeul-om, Hristos, este Unul şi Unic. Din acest motiv împărţirea, sciziunea Bisericii este ontologic imposibilă. Nu a existat niciodată o împărţire a Bisericii şi nici nu va fi, dar au fost şi vor fi căderi în afara Bisericii, asemenea unor mlădiţe sterpe, despărţite de tulpina divino-umană, veşnic vie care este Domnul Iisus Hristos. De singura şi unica Biserică indivizibilă, în diferite epoci s-au despărţit şi au căzut eretici şi schismatici care astfel au încetat să fie membri ai Bisericii şi componente ale trupului divino-uman. În acest fel au fost de la început despărţiţi gnosticii, apoi arienii, apoi pnevmatomahii, apoi monofiziţii, apoi iconoclaştii, apoi romano-catolicii, apoi protestanţii, apoi uniaţii, apoi... toţi ceilalţi membri ai legiunilor eretice şi schismatice.

Recent decedatul John Dewey (1) a fost lăudat de către presa americană drept cea mai reprezentativă figură a civilizaţiei americane. Acest lucru este destul de exact. Teoriile lui sunt în întregime reprezentative pentru viziunea despre om şi viaţă ce constituie premisa americanismului şi a „democraţiei” sale.

Esenţa unor asemenea teorii este aceasta: oricine poate deveni ceea ce doreşte, în limitele mijloacelor tehnologice ce îi stau la dispoziţie. La fel, o persoană nu este ceea ce este din natura sa şi nu există o diferenţă reală între oameni, doar diferenţe de calificare. Conform acestei teorii oricine poate fi orice îşi doreşte dacă ştie cum să se antreneze.

În mod evident acesta este cazul unui „self-made-man”; într-o societate care şi-a pierdut întreg sensul tradiţiei noţiunea de ridicare personală se va extinde la orice aspect al existenţei umane, reîntărind doctrina egalitaristă a democraţiei pure. Dacă baza unor asemenea idei este acceptată, atunci toată diversitatea naturală trebuie abandonată. Fiecare persoană poate presupune că posedă potenţialul tuturor celorlalţi şi termenii „superior” şi „inferior” îşi pierd semnificaţia; orice noţiune de distanţă şi respect îşi pierde sensul; toate stilurile de viaţă sunt deschise tuturor. Tuturor concepţiilor organice despre viaţă americanii le opun o concepţie mecanicistă. Într-o societate ridicată din nimic, totul are caracteristica de a fi fabricat. În societatea americană aparenţele sunt măşti, nu feţe. În acelaşi timp, susţinătorii modului american de a trăi sunt ostili personalităţii.

„Mintea deschisă” a americanilor, care este câteodată citată în favoarea lor, este cealaltă faţă a lipsei lor de formă interioară. Acelaşi lucru se aplică „individualismului”. Individualismul şi personalitatea nu sunt acelaşi lucru: unul aparţine lumii fără formă a cantităţii, celălalt lumii calităţii şi ierarhiei. Americanii sunt negarea vie a axiomei carteziene „cuget, deci exist”: americanii nu cugetă, dar totuşi există. „Minţii” americane, puerilă şi primitivă, îi lipseşte forma caracteristică şi este aşadar deschisă oricărei forme de standardizare.

Într-o civilizaţie superioară cum este, de exemplu, cea a indo-arienilor, [a se avea in vedere sensul hindus al termenului "arya", respectiv "nobil", membru al uneia dintre cele trei caste superioare ale ierarhiei sacre din subcontinentul indian, iar nu sensul modern, cu conotatiile politice aferente] fiinţa lipsită de formă caracteristică sau de castă (în sensul originar al cuvântului), chiar şi de cea de slujitor sau shudra, va deveni paria. Din acest punct de vedere, America este o societate de paria. Ar trebui să fie supusă unor fiinţe ale căror formă şi legi interne sunt precis definite. În schimb, paria moderni caută sa devină dominanţi ei înşişi şi să îşi exercite dominaţia asupra întregii lumi.

Note:

1. John Dewey (1859-1952) a fost un filosof american, recunoscut ca fondator al şcolii filosofice a pragmatismului (n. tr.).

Articolul original este aici.

Tradus de Ioana

Dar problema avorturilor se centreaza de regula numai asupra moralitatii actului (alegerea avortului fata de viata), iar McCain si Obama au incadrat aceasta problema nediferentiat pana acum. Moralitatea este cu siguranta importanta, dar faptul pe care se concentreaza pierde din mult mai marele impact pe care il au aceste legi.

Liberalizarea regulilor pentru avort intre 1969 si 1974 a generat in America schimbari sociale vaste si de termen lung. Aceasta discutie ar putea aduce in sfarsit o sansa pentru a evalua cum Roe v. Wade [decizia Curtii Supreme a SUA care a liberalizat avortul la cerere in 1973, n. trad.] a schimbat SUA.

Un fapt adesea neinteles: avorturile legale nu au inceput cu Roe si nici macar cu cele cinci state care au liberalizat legile pentru avort in 1969 si 1970. Inainte de Roe, femeile puteau sa faca avort cand vietile sau sanatatea lor era in pericol.

Doctorii din unele state la care nu te-ai astepta, precum Kansas, aveau interpretari foarte liberale in privinta a ce constituia pericolul pentru viata; totusi, Roe a marit substantial numarul de avorturi, mai mult decat dubland rata per copil nascut viu intre cei cinci ani dintre 1972 si 1977.

Dar multe alte schimbari au decurs in acelasi timp:

• O crestere abrupta in cazul sexului premarital.
• O crestere semnificativa a nasterilor extramaritale.
• O scadere a copiilor dati pentru adoptie.
• O scadere a casatoriilor care apar dupa ce femeia ramane gravida.

Multe dintre aceste schimbari pot parea contradictorii. De ce ar creste impreuna numarul de avorturi si nasterile extramaritale? Daca existau mai multe nasteri nelegitime, de ce erau mai putini copii disponibili pentru adoptie?

Pentru prima chestiune, o parte din raspuns sta in atitudinea fata de sexul premarital. Cu avortul cunoscut ca o rezerva, femeile si barbatii au devenit mai putin precauti la folosirea contraceptivelor si au facut mult mai linistiti sex premarital.

Au aparut mai multe sarcini neplanificate. Dar legalizarea avortului nu a insemnat ca fiecare sarcina neplanificata a dus la avort. Si pentru simplul fapt ca avortul este legal nu inseamna ca decizia este una usoara.

Studiile academice au descoperit ca avortul legalizat, prin incurajarea sexului premarital, a dus la cresterea numarului de sarcini neplanificate, chiar intrecand reducerea de nasteri neplanificate datorata avortului.

In Statele Unite, incepand cu primii ani ai deceniului 1970, si pana la sfarsitul anilor 1980, a existat o crestere uriasa in rata nasterilor extramaritale, crescand de la o medie de 5% a tuturor sarcinilor din 1965 - 1969 pana la 16 la suta doua decenii mai tarziu (1985 - 1989).

Pentru negri, numerele au crescut de la 35 la suta la 62 la suta. In timp ce nu toata aceasta crestere poate fi atribuita regulilor liberalizate pentru avort, acestea au fost totusi un factor contribuitor cheie.

Odata cu legalizarea, intrucat femeia nu mai este fortata sa mearga mai departe cu o sarcina nedorita, un barbat se poate astepta ca partenera sa faca un avort daca actul sexual ar duce la o sarcina neplanificata.

Dar ce se intampla daca femeia refuza?

Multi barbati, simtindu-se dusi de nas inspre o paternitate nedorita, cel mai probabil se vor spala pe maini de toata afacerea, gandindu-se "nu doream niciodata un copil. Este decizia ei, asa ca sa creasca copilul ea singura."

Expectanta sociala fata de barbatii care sunt in aceasta pozitie s-a schimbat dramatic in ultimele patru decenii. Dovezile arata ca cresterea posibilitatii de avort a pus capat nuntilor "cu pusca la spate", cand barbatii erau obligati sa ia de nevasta pe femeia lasata gravida.

Si ce s-a intamplat cu copiii acestor tati refractari?

Mamele cresc adesea copiii singure. Chiar si daca avortul a dus la mai multe nasteri extramaritale, el a scazut dramatic adoptarea copiilor nascuti in America de familii cu doi parinti.

Inainte de Roe, cand avortul era mult mai dificil, femeile care ar fi putut alege, dar nu puteau apela la acest act, se indreptau spre adoptie ca iesire de rezerva. Dupa Roe, femeile care refuzau avortul erau aceleasi care doreau sa pastreze copilul.

Dar toate aceste schimbari - cresterea nasterilor extramaritale, scaderea drastica a ratelor de adoptie si sfarsitul mariajelor 'cu pusca in spate' - au insemnat un lucru: mai multe familii cu un singur parinte. Cu slujba si alte lucruri care le cer timpul, parintii care isi cresc copiii singuri, nemaicontand cat de "dorit" este copilul, tind sa dedice mai putina atentie fata de copiii lor comparativ cu cuplurile casatorite; totusi, e mai dificil pentru o persoana sa petreaca la fel de mult timp cu un copil comparativ cu cat pot doua persoane.

De la inceputul dezbaterii asupra avortului, cei care erau favorabili avortului au atras atentia asupra costului social al copiiilor "nedoriti" care pur si simplu nu vor primi atentia celor "doriti". Dar exista un efect secundar care a fost mult timp neglijat. Se poate ca avortul elimina copiii "nedoriti", dar creste numarul de sarcini extramaritale si numarul de parinti ce isi cresc singuri copiii.

Copiii nascuti dupa liberalizarea avortului au suferit o serie de probleme incepand cu dificultati la scoala si pana la apetenta mai mare pentru infractionalitate. Cel mai trist fapt este ca cei mai vulnerabili din societate, negrii saraci, au suferit cel mai mult din cauza acestor schimbari.

Nu conteaza cine castiga alegerile sau cine controleaza Curtea Suprema, avorturile nu vor fi scoase in afara legii, la fel cum nu au fost ilegale inainte deciziei Curtii Supreme in cazul Roe v. Wade in 1973.

Liberalizarea avortului a facut indubitabil viata mai simpla pentru multi, dar, ca si relatii sexuale uneori, aceasta are multe consecinte neasteptate.

Infractiunile violente din Statele Unite au crescut exponential dupa 1960. Intre 1960 si 1991, infractiunile violente raportate au crescut cu un incredibil 372 la suta. Aceasta tendinta suparatoare a fost observata de-a lungul tarii, cu jafurile atingand maximul in 1991 iar violurile si vatamarea corporala, in 1992. Dar apoi s-a intamplat ceva neasteptat: intre 1991 si 2000, ratele infractiunilor violente si ale infractiunilor asupra proprietatii au scazut abrupt cu 33 si 30 la suta respectiv. Rata omorurilor a fost stabila pana in 1991, iar apoi a plonjat cu 44%.

Mai multe explicatii plauzibile au fost avansate pentru scaderea din anii 1990. Unele masuri de impunere a legii, precum rate mai inalte de arest si condamnare, mai multe sentinte de inchisoare, strategii politienesti "broken windows", precum si pedeapsa cu moartea. Altele se concentrau asupra legilor privitoare la dreptul de a purta arme ascunse, economia in crestere sau scaderea flagelului cocainei.

Totusi, dintre toate aceste explicatii, probabil cea mai controversata este cea care atribuie ratele reduse de criminalitate din anii 90 cazului Roe v. Wade, adica deciziei din 1973 facuta de Curtea Suprema mandatand avortul legalizat. Conform acestui argument, numarul mare de femei care a inceput sa faca avorturi chiar dupa Roe era format cel mai probabil din femei necasatorite, adolescente sau sarace, iar copiii lor ar fi fost "nedoriti". Copiii nascuti in aceste circumstante ar fi avut o probabilitate mai mare decat media sa ajunga infractori, si ar fi putut ajunge la inceputul anilor 90 in adolescenta - in "maximul infractional". Dar, deoarece au fost avortati, ei nu au putut sa creeze probleme.

Este o teorie care iti atrage atentia, poate chiar mai mult decat datele recente care au indicat ca liberalizarea avortului a crescut sexul premarital, nasterile extramaritale, a redus adoptiile si a pus capat asa numitelor nunti cu pusca in spate.

Dar o analiza temeinica a statisticilor privind avorturile si criminalitatea duce la concluzia opusa: avortul creste criminalitatea.

Chestiunea legata de avort a fost influentata mult de catre un studiu suedez publicat in 1966 de catre Hans Forssman si Inga Thuwe. Ei au urmarit copiii a 188 de femei carora li s-a negat posibilitatea de a avorta intre 1939 si 1941 la singurul spital din Gothenburg, Suedia. Studiul lor compara acesti copii "nedoriti" cu un alt grup compus din primii copii nascuti la acelasi spital dupa fiecare dintre cei "nedoriti". Ei au descoperit ca acei copii "nedoriti" aveau sanse mult mai mari sa traiasca in conditii nefavorabile - de exemplu, cu parinti divortati sau in familii adoptive temporare. Acesti copii aveau sanse mult mai mari sa ajunga delicventi sau sa aiba probleme la scoala. Din pacate, autorii nu au cercetat niciodata daca faptul ca acesti copii erau "nedoriti" le-a cauzat problemele sau era doar corelat cu ele.

Consideratiile lui Forsmann si Thuwe, nerezistand limitelor informatiilor care le sustineau, au devenit axiomatice intre sustinatorii legalizarii avortului. In timpul anilor 1960 si 1970, inainte de Roe, avocatii dreptului de avort au atribuit tot felul de rele sociale, inclusiv infractionalitatea si bolile mentale, copiilor "nedoriti". Cernerea prin avort a acestor oameni saraci si predispusi la infractiuni a fost prezentata ca o metoda de a face societatea mai sigura.

Chair asa, Comisia Rockefeller pentru Populatie si Viitorul American din 1972, creata de Richard Nixon, a citat cercetari care sustinau ca acei copii ai femeilor carora li s-a negat posibilitatea de avort "au ajuns sa fie inregistrati mai des la servicii psihiatrice, s-au antrenat mai mult in comportament antisocial sau infractional si au fost mai dependenti de asistenta publica."

Chiar in cazul deciziei Curtii Supreme in cazul Roe v. Wade, judecatorul Harry Blackmun a notat aceleasi probleme sociale atribuite copiilor "nedoriti".

Recent, doi economisti - John Donohue si Steven Levitt - au incercat sa renasca dezbaterea. Ei au adus dovezi care ar fi demonstrat efectul semnificativ al avortului asupra ratelor infractionalitatii si au sustinut ca pana la "jumatate din totalul reducerii criminalitatii" dintre 1991 si 1997 si pana la 81 la suta din scaderea ratelor asasinatelor din acea perioada este atribuibil cresterii avorturilor din anii de inceput si mijloc ai deceniului 7. Daca aceasta sustinere era adevarata, ei ar fi descoperit cu siguranta Sfantul Graal al reducerii crimei.

Majoritatea oamenilor care contrazic argumentul "avortul reduce infractionalitatea" fac asta pe considerente etice mai degraba decat incercand sa demonstreze netemeinicia dovezilor empirice. Dar este important sa ne uitam si la informatii - pentru ca nu dovedesc ceea ce ar trebui.

Pentru a intelege de ce avortul ar putea sa nu scada din criminalitate, cineva ar trebui mai intai sa considere cat de dramatic a schimbat relatiile sexuale. In momentul in care avortul a ajuns disponibil pe scara larga, oamenii s-au ingajat in mult mai mult sex premarital si au fost mai putin atenti la contraceptie. Avortul, totusi, oferea o rezerva daca femeia ramanea gravida, facand sexul premarital si neutilizarea contraceptiei mai putin riscante. In practica, totusi, multe femei au observat ca nu pot merge pana la capat cu avortul iar nasterile extramaritale au crescut exponential. Putini dintre acesti copii nascuti in afara casatoriei au fost dati spre adoptie; majoritatea femeilor care nu au dorit sa faca avort nu au dorit nici sa-si dea copiii. Avortul a eliminat de asemenea presiunea sociala facuta asupra barbatilor ca acestia sa se casatoreasca cu femeile care ramaneau gravide datorita lor. Toate aceste rezultate - mai multe nasteri extramaritale, mai putine adoptii decat asteptat si mai putina presiune asupra barbatilor ca sa "faca ce trebuie" - au dus la o crestere abrupta in numarul de familii cu un singur parinte.

Mai multe studii documenteaza aceasta schimbare. Incepand cu primii ani din deceniul 1970 si pana la sfarsitul anilor 80, odata cu avortul care ajungea tot mai frecvent, a existat o crestere semnificativa in rata nasterilor extramaritale, crescand de la o medie de 5% a tuturor sarcinilor din 1965 - 1969 pana la 16 la suta doua decenii mai tarziu (1985 - 1989). Pentru negri, numerele au crescut de la 35 la suta la 62 la suta. In timp ce nu toata aceasta crestere poate fi atribuita regulilor liberalizate ale avortului, acestea au fost totusi un factor contribuitor cheie.

Ce s-a intamplat cu toti acesti copii? Nu conteaza cat de doriti sunt acesti copii deoarece parintii care ii cresc fara altcineva tind sa le dedice mai putina atentie decat o fac cuplurile casatorite. Parintii necasatoriti au o probabilitate mai mica sa le citeasca sau sa ii duca in excursii si sunt mai probabil sa se simta suparati fata de copii sau sa-i perceapa ca o povara. Copii crescuti in afara casatoriei au probleme sociale si de dezvoltare mult mai multe decat copii cuplurilor casatorite considerand aproape orice unitate de masura - de la note la exmatriculare si boli. Nesurprinzator, copiii din familiile necasatorite au si o tendinta mai mare de a ajunge infractori.

Asa ca argumentele opuse in dezbaterea "avortul reduce criminalitatea" sunt clare: o parte accentueaza faptul ca avortul elimina copiii "nedoriti", iar cealalta ca mareste numarul de nasteri extramaritale. Intrebarea este: care consecinta a avortului are impact mai mare asupra infractionalitatii?

Din pacate pentru cei care sustin ca avortul reduce criminalitatea, studiul lui Donahue si Levitt sufera de greseli metodologice. Cum nota The Economist, "Donohue si Levitt nu au facut testul pe care credeau ca il fac". Cercetarile facute de doi economisti de la Boston Federal Reserve, Christopher Foote si Christopher Goetz au gasit ca, daca testul a fost facut corect, acesta indica faptul ca avortul creste de fapt infractionalitatea violenta. John Witley si cu autorul de fata au scris anterior un studiu care ajungea la o conexiune similara intre avort si omucidere - mai exact ca legalizarea avortului a crescut rata de omucidere cu 7 la suta, in medie.

Teoria "avortul reduce criminalitatea" ajunge in si mai multe probleme cand populatia este analizata dupa grupurile de varsta. Sa consideram ca liberalizarea avortului la inceputul anilor 70 poate explica cu adevarat scaderea omuciderii cu 80% in anii 90, cum sustin Donohue si Levitt. Deregularizand avortul ar putea atunci reduce criminalitatea mai intai asupra acelor grupuri de varsta nascute dupa ce s-au schimbat legile avortului, cand elementele "nedorite", predispuse la infractiuni au inceput sa fie filtrate. Totusi, daca ne uitam la scaderea ratelor de omucidere din anii 90, mai intai aflam ca nu este vorba de acest fapt deloc. In schimb, ratele de omucidere au inceput sa scada mai intai in cadrul unei generatii mai batrane - cei de peste 26 de ani - nascuti inainte de Roe. Dar abia mai tarziu infractionalitatea a scazut intre cei nascuti dupa Roe.

Legalizarea avortului a crescut infractionalitatea. Cei nascuti la patru ani dupa Roe au avut o probabilitate mult mai mare sa comita infractiuni fata de cei nascuti cu patru ani inainte. Acest lucru a fost in special adevarat cand erau in "maximul infractional".

Argumentul "avortul reduce criminalitatea" devine si mai slab cand te uiti la informatiile din Canada. In timp de ratele de infractiune au inceput sa scada in SUA si Canada in acelasi timp, Canada a liberalizat legile avortului mult mai tarziu decat SUA. Desi Quebecul a legalizat avortul in 1976, nu s-a ajuns decat in anul 1988 cand datorita unui caz din Ontario, curtea suprema din Canada a scazut limitele nationale ale avortului. Daca legalizarea avortului din SUA a cauzat ca ratele infractionalitatii sa scada la 18 ani mai tarziu, de ce scaderea acestora in Canada a inceput la abia trei ani dupa schimbarile legislative comparabile din Canada?

Chiar daca avortul chiar scade criminalitatea prin eliminarea copiilor "nedoriti" (concluzie derivata din statistici eronate), acest efect ar fi cu mult depasit de cresterea in criminalitate datorata incidentei de familii cu un singur parinte ce au aparut dupa liberalizarea avortului. Pe scurt, mai multe avorturi au adus mai multe infractiuni.

Traducere preluata de pe Media Gnostic, realizata de sus-semnatul.

Jünger este autorul multor romane, eseuri, articole si schite. Divers, versatil, complex si contradictoriu uneori, insa cu un subiect comun in toata opera sa – Lucratorul (“Der Arbeiter”), personajul sau central, aproape metafizic, a carui prezenta latenta este resimtita in toate scrierile sale. Astfel, nu poate fi o coincidenta faptul ca cea mai cunoscuta si conceptuala dintre cartile sale, cea pe care a editat-o si rescris-o permanent de-a lungul vietii sale, este intitulata “Lucratorul” (“Der Arbeiter”).

Lucratorul, “Der Arbeiter”, este figura centrala a tuturor curentelor politice, artistice, intelectuale si filosofice ce au fost sintetizate in conceptul “Revolutiei Conservatoare”. Lucratorul este eroul acestei Revolutii, subiectul si pivotul ei existential si estetic. Prin “Lucrator” se are in vedere un tip special de om modern, om care in cea mai critica experienta a realitatii profane, care in insasi inima masinariei tehnocrate, care in vintrele razboiului totalitar ori in munca infernala a industriei, care in centrul nihilismului contemporan gasesti in sine insusi un reazem misterios ce il determina sa traverseze “nimicnicia”, reazem ce il poarta pana la elementele sacralitatii redesteptate in interiorul sau. Prin intoxicarea la care a fost supus de lumea moderna, Lucratorul lui Ernst Jünger percepe imovabilitatea Polului, obiectivitate de nestramutat in care Traditia si Spiritul nu apar ca ceva vechi, depasit, ci ca elemente Eterne, ca o eterna reintoarcere la Originea atemporala. Lucratorul nu este conservator sau progresist, el nu este un aparator al vechiului si nu este un apologet al noului. El este al Treilea Erou, al Treilea Erou Imperial (dupa Niekiesch), noul Titan care, prin confruntarea cu cu modernismul in cele mai traumatice si veninoase forme ale sale – haosul industiral si frontal – , se deschide unui aspect transcendental inedit ce il mobilizeaza catre o actiune eroica, metafizica.

Acesti Lucratori sunt oameni ai transeelor, ai fabricilor, “nomazi ai asfaltului”, privati de orice mostenire in civilizatia tehnocratica, oameni ce raspund provocarii acestei realitati divizate, raspund incercarii de a aprinde in sufletele lor energiile deosebite ale unei marete Rebeliuni, la fel de brutala si obiectiva precum e si natura agresiva a mediului dusman, a mediului industrialo-burghez.

Ernst Jünger este creatorul conceptului politico-ideologic de “mobilizare totala” (“Die Totale Mobilmachung”), concept ce a devenit fundamentul teoretic si filosofic pentru multe miscari ale conservatorismului revolutionar. “Mobilizarea totala” reprezinta necesitatea trezirii nationale in scopul construirii unei noi civilizatii, in care Eroii si Titanii, purtatori ai flacarii Revolutiei Nationale nascute volitional din abisul alienarii sociale, vor fi in centru.

Totusi, potrivit spuselor lui Jünger, „mobilizarea totala“ a maselor, natiunilor, popoarelor trebuie sa fie bazata pe o experienta existentiala speciala, unica, fara care Revolutia fie se va transforma intr-o viziune materialista degenerata, fie va fi reanimata de farisei conservatori inerti. Acesta este motivul pentru care aspectul existential si esential are prioritate in lucrarile lui Jünger, lucrari ce prezinta o intreaga galerie de tipologii ale celui de-al Treilea Erou ( “Furtuni de Otel”, “O inima in cautarea aventurii”, “Pe falezele de marmura”, “Evadarea in padure”, “Heliopolis” etc.), erou ce urmeaza calea Revolutiei interioare, explorand cele mai extreme si riscante forme ale acesteia: misticism, razboi, psihoactive, erotism, stari psihice de limita. Formula lui Nietzsche “ceea ce nu te omoara, te face mai puternic”, devine crezul lui Ernst Jünger atat in literatura, cat si in viata. La fel ca aceste personaje, calm, el ridica paharul cu sampanie.

In 1995, Ernst Jünger a implinit o suta de ani, fara ca timpul sa aduca cea mai mica atingere intelectului sau patruzator si talentului naucitor. Nu cu mult timp in urma, intr-o scrisoare catre editorul reviste belgiene “Antaios”, Jünger scria: “Secolul XXI va fi secolul Titanilor, iar XXII cel al Zeilor.”

Aceste cuvinte sunt un scurt rezumat al operei creative al unui mare scriitor contemporan, Lucrator si erou ... Ernst Jünger.

Aleksandr Dugin este un ganditor rus contemporan de dreapta radicala, ideolog al miscarii "euroasianiste", influentat indeosebi de doctrina Revolutiei Conservatoare, dar si de scoala Traditiei integrale (Guenon, Evola, Coomaraswamy, Schuon etc.). El mentine legaturi apropiate cu miscarea franceza La Nouvelle Droite si cu grupul GRECE, coordonat de Alain de Benoist.

Ernst Jünger a decedat la data de 17 februarie 1998.

Traducere preluata de pe Media Gnostic, realizata de sus-semnatul.

]]> http://mirunavlada.wordpress.com/?p=343 Thu, 03 Jul 2008 14:48:39 +0000 Miruna Vlada http://mirunavlada.wordpress.com/?p=343 1.

romanul Norei Iuga Sexagenara si tanarul va aparea in franceza si in slovena

Doua editii ale romanului "Sexagenara si tanarul", recompensat in 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, vor aparea in primavara anului viitor in Franta, respectiv Slovenia, dupa ce o traducere a cartii a fost publicata deja in Bulgaria.

"Nu fac nici o deosebire daca imi apare o carte la New York sau la Sofia. Principalul e sa apartina lumii- pentru ca sunt oameni peste tot si daca ei se emotioneaza, recunoscandu-se in cuvintele mele, eu sunt rasplatita in egala masura", a declarat autoarea, citata de Newsin.

Anul trecut, editura germana Klett-Cotta a publicat o antologie selectiva din toate volumele de poezie ale Norei Iuga. Tot in 2007, Norei Iuga i-a fost inmantat Premiul Friedrich-Gundolf de catre Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung, o recompensa care se acorda tuturor celor care contribuie la raspandirea culturii germane in lume.

am fost ieri si am stat la povesti toata dupa-amiaza cu Nora. era f fericita. ne-a citit din noul ei roman, iar noi i-am citit cele mai recente poeme. nora debordeaza.

2.

Constantin Acozmei pentru "Jucaria mortului" (Ed. Vinea, 2006),
Dumitru Crudu - "Steaua fara... Mihail Sebastian" (Ed. Cartea Romaneasca, 2006),
Rita Chirian - "Sevraj" (Ed. Vinea, 2006),
Marius Ianus - "Strumfii afara din fabrica" (Ed. Cartea Romaneasca, 2007),
Robert Mandroiu - "Efectul de pelicula" (Ed. Vinea, 2006),
Lavinia Braniste - "Povesti cu mine" (Ed. Paralela 45, 2006),
V. Leac - "Dictionar de vise" (Ed. Cartea Romaneasca, 2006),
Marius Parlogea - "Primul meu volum de poezie" (Ed. Pontica, 2006),
Cosmin Perta - "Santinela de lut" (Ed. Vinea, 2006) si
Radu Vancu - "Biographia litteraria" (Ed. Vinea, 2007).

Hi Sorin,

Thank you for writing, visiting my web site and checking out my games.

No, I am sorry, but I do not know how to write to the Eloquence speech engine. It would be an entirely different code than I use to write to the free Microsoft sapi5 text to speech engine.

I am sorry, but I have no idea how you could translate my games unless I gave you the source code. And even if I did that I would have to explain what parts needed to be translated etc etc. I am really sorry, but I have been asked to translate my games to so many different languages that I would never have time to work on anything but that. Sorry about that.

Going to go for now. Thank you again very much for writing, visiting my web site etc.

BFN

Jim

Cu alte cuvinte, n-am chef sa te bagi tu in treaba mea, ca poate imi furi si jocul in definitiv si il dai mai departe ca fiind al tau. Oricum, cine are nevoie de jocurile tale, sac, sac, sac!

(doar invidios)

Asta e, se pare ca nu vom juca niciodata Monopoly sau Casino sau Golf in romana... cel putin nu variantele de la jimc Kitchen :)

- (o tanti către barman): Hit me again, Vincent = Loveşte-mă din nou, Vincent (....lovi-v-aş...)

- bummer! - eh, de-aş avea cîte-un bănuţ de cîte ori l-au pomenit pe individul ăsta, Bummer, care în mod ciudat nu făcea şi nu zicea nimic în nici un episod, numai ceilalţi pomeneau de el din cînd în cînd, parcă era un personaj din Patul lui Procust :D

Ah, staţi, că mai e un nene, unul Norad...
- Shouldn't we call NORAD or something? = Nu ar trebui să-l chemăm pe Norad?
(nu, că e-n pat cu domnişoara Nasa şi nu-i frumos să-l deranjaţi...)

- It has a cubic boron nitride roof = Are un acoperiş cubic rezistent la nitraţi
Căsca-ţi-aş ochişorii cu căscătorul, unde zici că-i rezistenţa aia?

- Potential is what you ain't got yet = Posibil să fie ceea ce nu ai încă
(brain, maybe?)

- I guess the genetic apple doesn't fall far from the tree = Cred că mărul genetic nu a căzut din copac. (conform sloganului: ne stafidim, da' nu cădem!)

- internship = intern spaţial
(nunununu, aţi greşit, aţi greşit, e o navă internată la balamucul de nave, ce dracului!)

No, amu' brace!!, ca la dezastre-n aer, că vine una tare:
- he's at the Arctic station = e la staţia atractivă

Huuuoooo!

Păi e clar, nu? "save time" se traduce cu "salvaţi timpul". Ce nu-i aşa? Păi am găsit în dicţionar "to save" = "a salva", "time" = "timp".

Hai că acuma chiar mă enervezi cu englezismele tale ....

PS: să-i salveze cineva şi pe traductacii ăştia fără neuroni ....

- I busted my ass studying = mi-am distrus fundul învăţînd

- Funny thing is if you asked me who Marie Antoinette was about three months ago, I would've probably said: That french foreign exchange student with the acne. = Chestia amuzantă e dacă mă întrebi partea amuzantă despre Marie Antoinette ar fi fost cu 3 luni în urmă, când probabil aş fi spus că la programul de schimbat studenţi am nimerit unul cu acnee.

(deci nepotul babii de unchieş care s-a dus pe lîngă gard şi care nu mă vedea nimeni că era înalt. şi cu acnee.)

- despre o fătucă: hot as hell = tare ca naiba

- except - tradus, fără nici o excepţie (sic!), prin 'cu excepţia'

- liceenii ăia au făcut o nefăcută, dar no one's come forward = nimeni nu a venit

- it's about creating a mood = e vorba despre a crea un mod

- you're on the air! = esti în aer (mă plec în faţa evidenţei)

- I told you it was a long shot. = ţi-am spus eu că e un drum lung (numai fin'că aţi dat cu oiştea-n toate gardurile şi distanţa în zigzag e mai mare)

- 15-year-old beater with expired plates = Beater de 15 ani cu farfurii expirate

(yeah, baby! alea, în loc de cauciucuri! şi-n loc de levier ce-avea? ia ghici! un... un... făcăleţ, dragă, desigur!)

- date switch (la balul şcolar) = schimb de date

- you owe me = tu mă deţii (prin bălării... urîţilor!)

*

• Am scăpat de iepuraşii de la subs.ro... şi-am dat de Mihai Ligore. Nu ştiu cine-i Mihai Ligore, da' ştiu că le traduce, taică, le traduce!

- traders = schimburi (adică nu era lung, ci verde)

- he told my assistant he had evidences = mi-a spus că asistenta are dovezi

- I don't think my father should talk to you = cred că tata ar trebui să vorbească cu voi

(Asta ultima, cel puţin, mi-a amintit cum îi ziceam bunică-mii la telefon, tare şi răspicat, DA!, iar ea înţelegea NU! Bunică-mea avea măcar scuza că se apropia de 90 de ani cu tot cu urechi. M. Ligore nu ştiu de ce se apropie, da' nici că vreau să aflu.)

*

• Dintr-un CSI de pe Prima (traducător necunoscut):

- rigor mortis is settled = ficatul s-a întărit (nasol, puiule, să ai ficatul tare de felul tău, mai moaie-l şi tu în nişte votcă, ţine-l la marinat în horincă, ceva)