Iubite care plâng - Azi am umblat foarte mult pe jos prin oraş şi mi-a fost dat să văd foarte multe perechi de îndrăgostiţi, însă fetele aveau fie ochii plânşi, fie plângeau de-a binelea, într-o tristeţe sfâşietoare. E de vină toamna asta ploioasă şi de aceea se ceartă atâţia îndrăgostiţi?

Viaţă de casier - Tot mă întreb cum rezistă psihic atâţia oameni care lucrează la casele din hipermarketuri, printre valuri de clienţi nepoliticoşi, cu un salariu mizerabil, cu şefi fiţoşi, ce nu mişcă un deget toată ziua. Prea mult stres şi prea puţin respect...

Cina în familie - Zici că nu se întâmplă nimic special toată ziua, dar seara te întâlneşti cu toţi ai casei, stai cu ei la masă şi începi să vorbeşti vrute şi nevrute despre ce ai văzut peste zi. Parcă tot ce ţi se părea atât de neimportant capătă acum o altă valoare...

]]> http://mrdignity.wordpress.com/?p=1113 Thu, 25 Sep 2008 17:53:55 +0000 Allen http://mrdignity.ro.wordpress.com/2008/09/25/stare-de-spirit-nervos/ Acum sunt nervos, îmi vine să sparg ceva, să dau cu pumnii în pereţi, să bat pe cineva. Nu mai văd niciun rost în nimic, nu mai am puterea să mă gândesc ceva bun. Şi cum nu pot să mă descarc într-un mod violent, deschid agenda cu citate esenţiale şi citesc asta:

"Nu aleg să fiu un om obişnuit. Este dreptul meu să fiu cât de neobişnuit pot. Sunt în căutarea prilejului, nu a siguranţei. Vreau să îmi asum un risc calculat, să visez şi să construiesc, să cad şi să reuşesc. Refuz să-mi vând imboldul de viaţă pe nimic. Nu-mi schimb libertatea pe binefaceri şi nici demnitatea pe o mână întinsă. Nu mă voi pleca înaintea unui stăpân, nu mă va copleşi nicio ameninţare. Moştenirea mea este verticalitatea, mândria şi curajul de a acţiona pe cont propriu. Asta ca să mă pot bucura de avantajele propriei mele creaţii şi să înfrunt lumea cu curaj, spunând: "Eu am făcut acest lucru." (Napoleon Hill, De la idee la bani)

Încă mai cred!

Sunt momente în viaţă în care simţi, mai mult decât oricând, cum au trecut anii peste tine şi peste cei din jur şi te întrebi dacă tot ce ai făcut a fost aşa cum trebuia, dacă deciziile pe care le-ai luat în momentele de cotitură ale vieţii au fost cele mai inspirate.

Trăim realitatea fiecărei zile făcând câte ceva, crezând că suntem stăpâni pe noi şi pe destinul nostru şi că la un moment dat va veni şi momentul nostru. Frânturi din viaţa de zi cu zi, gesturi, atitudini, decizii pe care le luăm, toate, puse cap la cap, reprezintă viaţa noastră în esenţa ei, ne definesc aşa cum suntem.

Vom şti vreodată că am făcut ce trebuia? Dacă ar mai fi să trăim încă o dată totul, am acţiona la fel?

b. Neastâmpăr - Se pare că cineva se încăpăţânează să nu respecte regulile...

3. Terapie - Vindecarea traumelor din copilărie, la psiholog: "Mama obişnuia să vomite în gura mea"

Deşi participasem la numeroase slujbe de înmormântare şi luasem contact cu suferinţa umană de multe ori, nu mi-a fost dat niciodată să văd pe cineva murind, să văd cu ochii mei cum se stinge din viaţă o fiinţă umană. Când ţii în palmele tale mâna din ce în ce mai rece a unui om care părăseşte lumea aceasta, simţi şi tu cât de firav şi de efemer e totul, în primul rând propria-ţi existenţă şi mai apoi tot ce te înconjoară.

Sentimentul că, într-un anumit moment, vei părăsi şi tu lumea aceasta, la fel de singur ca toţi ceilalţi de dinaintea ta, te face să conştientizezi cât de incertă e viaţa şi cât de important e să trăieşti fiecare clipă aşa cum trebuie, nu ca şi când ar fi ultima, ci convins de faptul că e singura pe care te poţi baza, pe care o poţi face să fie aşa cum ţi-ai dori, pentru că despre ce urmează nu ai habar.

Moartea ne afectează pe toţi, nu o putem exclude din ritmul natural al existenţei umane, deşi, conştienţi de iminenţa morţii, am da orice pentru a rămâne nemuritori.

Nu-mi place să mă gândesc la moarte, în special la propria-mi moarte, deşi sunt conştient că nu e altceva decât o negare stupidă a unei evidenţe. Am atâtea planuri, am atâtea gânduri, sunt conştient că aş putea face atâtea lucruri. Şi totuşi, tot ce sunt şi tot ce aş putea face păleşte în faţa gândului că voi muri, mai devreme sau mai târziu. Dar până când va veni acel moment, voi trăi, voi iubi, voi gusta din tot ce e mai frumos în viaţă, conştient, totuşi, că sunt un trecător pe-aici...

Trăieşti un sentiment ciudat atunci când ajungi să ai o casă pe numele tău, când la strada şi numărul respectiv figurezi tu ca proprietar, când actele sunt pe numele tău... e un sentiment interesant, te simţi mai matur, mai implicat, mai responsabil.

Sunt conştient că am avut ceva noroc, dar, printr-o conjunctură fericită pentru mine, casa în care am copilărit a ajuns pe numele meu, după ce am despăgubit rudele care ar fi putut avea pretenţie la jumătate din casă. Ce voi face cu casa nu ştiu exact. Important e că e acolo! Şi chiar dacă noua situaţie aduce după sine o serie de responsabilităţi, sunt conştient că a avea propria ta casă la 24 de ani, fără să fi muncit pentru ea, înseamnă ceva şi e un punct de plecare foarte stabil pentru ce va urma.

A avea casa ta sau maşina mult-visată sunt idealuri pe care orice tânăr cu capul pe umeri le are şi adesea sunt idealuri imposibil de atins când munceşti până seara pentru un salariu din care nu ţi le vei putea cumpăra vreodată. Însă când reuşeşti să îţi împlineşti un vis, să ai propria casă sau să îţi cumperi propria maşină, te simţi total diferit şi eşti conştient că vremea încercărilor şi a viselor deşarte a trecut şi începi să trăieşti o realitate matură, responsabilă: eşti propriul tău stăpân!

Reguli adaptate după Cherie Carter-Scott.

Se lucrează mai peste tot în Arad. De la modernizarea liniilor de tramvai şi a plăcii asfaltice pe cele mai importante tronsoane ale oraşului şi până la lucrările de canalizare în cartierele care nu au avut niciodată parte de aşa ceva, lucrările sunt în toi, spre disperarea şoferilor sau a celor care trebuie să schimbe vreo două tramvaie şi un autobuz pentru a ajunge unde ajungeau înainte printr-o singură călătorie cu tramvaiul.

Se lucrează în ritm românesc, cu meşteri de-ai noştri, aşa cum ştim noi, dar se lucrează şi e bine că se mai schimbă ceva. Dacă vii acum în Arad, nu te va impresiona mai nimic (poate doar ştrandul!), pentru că multe zone arată ca după război. Şi chiar dacă acum avem de suportat atâtea neplăceri, măcar e cu un rost: într-o zi, mai devreme sau mai târziu, lucrările de modernizare se vor termina şi va ieşi la iveală un oraş mai frumos ca niciodată.

N-aş vrea să mă credeţi un antinaţionalist, însă nu prea cred în ideea asta cu "rădăcinile", cu locul în care te-ai născut, cu datoria obsesivă pe care o ai faţă de ţara, neam, clan... Îmi veţi spune că sunt contaminat, că experţii globalizării m-au tâmpit de cap, că nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău, însă cred că omul, fiind o fiinţă adaptabilă, poate face "acasă" din orice colţişor de pe acest pământ. Nu va fi ca "acasă", dar va duce cu sine moştenirea culturală în care a trăit, o va adapta la noile realităţi şi se va lăsa influenţat în egală măsură de cultura locului.

Normal, oamenii sunt diferiţi; unii se vor mistui de dorul locurilor natale, alţii nici nu-şi vor mai aduce aminte de unde au plecat. Probabil că soluţia e undeva la mijloc: chiar dacă eşti printre străini, dar îţi merge mult mai bine decât ţi-ar fi mers în ţara ta, deşi regreţi că nu ai avut parte de toate acele lucruri în ţara ta, eşti conştient că a rămâne e cea mai inspirată soluţie; în fond, lupţi pentru tine şi viitorul tău.

De ce să fii incriminat pentru că faci de zece ori mai mulţi bani ca vânzător de lalele în Olanda decât un funcţionar bancar în România? Înseamnă că eşti obraznic, că trişezi, că nu pui umărul la greu? Înseamnă că ai înţeles că, dincolo de sentimentalisme şi fraze pompoase, trebuie să îţi faci un rost în viaţă, să îţi creezi un viitor, să îţi întemeiezi o familie. Nu dai în cap nimănui, nu delapidezi fonduri, pur şi simplu munceşti şi eşti plătit cum se cuvine. Nu e vina ta, e vina celor care nu au făcut posibil un astfel de trai în ţara ta.

Astfel, înţelegi că rădăcinile îţi sunt acolo unde poţi avea parte de o viaţă demnă, atât tu, cât şi cei pe care îi întreţii.

]]> http://mrdignity.wordpress.com/?p=753 Fri, 15 Aug 2008 20:01:14 +0000 Allen http://mrdignity.ro.wordpress.com/2008/08/15/o-olimpiada-in-imagini-impresionante/ Fotoreporterul Rod Mar de la cotidianul "The Seattle Times" face o treabă foarte bună la Olimpiada de la Beijing şi postează pe blogul "Best Seat in the House" imagini impresionante din timpul competiţiilor sau din culisele Olimpiadei. Imagini care redau lupta crâncenă pentru victorie, frumuseţea întrecerii sportive şi modul în care unii oameni, prin perseverenţă şi dedicare, scriu istoria unui sport şi aduc fericire unei naţiuni întregi. Toate imaginile pot fi vizionate aici. Mai jos, o selecţie:

]]> http://mrdignity.wordpress.com/?p=749 Fri, 15 Aug 2008 18:55:45 +0000 Allen http://mrdignity.ro.wordpress.com/2008/08/15/progres-sau-regres/

Nu ştiu de ce, aşa simt eu, aşa sunt făcut, dar cred că viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să meargă din binele prezent înspre mai-binele viitor, cu alte cuvinte, gândesc eu, cred că trebuie să îmi orânduiesc viaţa în aşa fel încât lucrurile bune pe care le-am făcut ieri sau realizările de care am avut parte ieri să sporească mâine, să cresc, să nu stagnez şi nici să nu mă las bătut, să nu mă complac într-un regres deprimant.

Normal, nu pot spune că nu au existat şi în viaţa mea momente în care nu eram tocmai mândru de faptele sau realizările mele; au fost multe clipe în care nu m-am simţit la locul meu sau simţeam că lupt în gol şi că nu mai are rost să mă consum, însă ce m-a făcut să nu mă complac în situaţii mărunte a fost, probabil, un dram de egoism, să-i spun, în care mi-am pus viitorul şi şansele mele de a face ceva înaintea unei cauze pentru care să lupt orbeşte; cu alte cuvinte, am conştientizat că dacă nu faci tu ceva pentru tine şi viitorul tău, nimeni nu o va face pentru tine, nimic nu îţi va cădea din cer.

Spun astea pentru că zilele trecute, preocupat fiind cu strângerea actelor pentru şcoala de şoferi, a trebuit să plătesc o chitanţă de 5 lei la administraţia financiară. Am ajuns în sediul dărăpănat aproape de ora închiderii şi am rămas şocat să văd că singurul casier aflat la datorie era un om pe care, în anii de liceu, mulţi şi l-au luat drept model: înfiinţase vreo trei grupuri vocale, cu membri dintre colegii mai mari, şi deşi mai în vârstă, era solistul lor vocal; mergeau împreună în cele mai palpitante excursii şi aveau un succes nebun cu casetele sau CD-urile pe care le înregistrau; grupul său vocal era respectat şi invitat la cele mai prestigioase evenimente, iar el era un model de ambiţie, era văzut ca un tip "realizat", se prezenta ca "om de afaceri", trăia succesul în fiecare zi.

Vizibil jenat de poziţia în care mi-era dat să-l găsesc, m-a tratat ca un funcţionar tipic, i-am dat banii, mi-a dat chitanţa şi ne-am luat rămas-bun, deşi pe vremea în care eram în liceu şi când succesul nu apusese încă, era super-prietenos şi m-a invitat de multe ori să îl însoţesc în ieşirile grupului său.

Unde a greşit acest om? S-a bucurat prea repede, s-a văzut în vârf şi nu şi-a dat seama că trebuie să pună la punct o strategie pe termen lung, că nu poate trăi la nesfârşit din casete şi recitaluri, că membrii grupului îşi urmăresc interesul, că visează numai bani şi ieşiri şi că imediat ce totul se va nărui, îi vor întoarce spatele şi din succesul de odinioară nu va mai rămâne decât o părelnică amintire a ceva ce a fost cândva. Poate că s-a lăsat îmbătat de succesul de moment, poate că a visat cu ochii deschişi, crezând că oamenii sunt perfecţi, poate s-a gândit mai mult decât trebuia la ceilalţi şi prea puţin la viitorul său... Nu ştiu exact ce e la mijloc. Ce e clar e că de la "om de afaceri", influent şi plin de bani, acum taie chitanţe pentru administraţia locală.

Şi atunci, în ce direcţie merge viaţa noastră? Progres sau regres?

Aradul nu e un oraş prea mare şi nici nu sunt prea multe lucruri interesante care merită să fie vizitate, fapt pentru care nici turiştii nu se înghesuie la fel ca în Cluj, Timişoara sau Alba Iulia. Ca urmare, în timp, lucrurile care merită o atenţie lărgită nu au ajuns să fie cunoscute de prea mulţi.

E şi cazul ştrandului "Neptun" din centrul Aradului, ştrandul cu cea mai mare suprafaţă din Europa, situat pe o limbă de pământ delimitată de cursul Mureşului, care, deşi atrage mulţi vizitatori, nu este atât de cunoscut.

Zilele trecute, întrucât DJPerfect a fost în vizită prin Arad, am petrecut mult timp pe ştrand şi mi-a fost dat să văd că multe lucruri s-au schimbat faţă de anii trecuţi, bazinele au fost refăcute, spaţiul verde a căpătat o nouă înfăţişare, iar terasele şi cluburile, la fel ca şi fast-food-urile, s-au înmulţit sau au fost renovate, deşi preţul de intrare e unul simbolic: 2,5 lei preţul întreg şi 1,5 lei preţul biletului cu reducere.

Şi dacă pentru un arădean nu e atât de comod să ajungă la mare, ştrandul din Arad, e, pe drept cuvânt, aşa cum a fost supranumit, "Marea Aradului": apă curată în bazine, bazin cu "valuri", terase şi cluburi unde, mai ales la sfârşit de săptămână, distracţia e la ea acasă. Mai mult decât atât, atmosfera e plăcută, nu e loc de fiţe şi "faze de impresari"; ştrandul arădean e un loc de relaxare, de distracţie sau locul perfect în care să înoţi şi să te bronzezi. Aşa că dacă treceţi prin Arad, nu ezitaţi şi o tură de bazin în ştrandul din Arad.

La finalul facultăţii, după ce strânsesem zeci de lucrări de seminar, cursuri prelucrate sau lucrări de licenţă, mi-am zis că metoda cea mai bună pentru a fi de folos celor care vor veni după mine şi se vor zbate să găsească materiale de studiu bine realizate, în pas cu vremurile, ar fi să postez tot ce aveam în laptop, în folderul "Formare", undeva pe internet. La început m-am gândit la referate.ro, însă procesul de uploadare a celor 170 şi ceva de documente ar fi fost mai greoi. În final, le-am pus pe Scribd, convins că în acest fel vor putea fi accesate uşor şi de cât mai multe persoane.

Rămân acum surprins să observ că documentele puse de mine pe Scribd au peste 25.000 de vizualizări şi sunt plăcute de multă lume, cu atât mai mult cu cât nu m-am gândit niciodată că vor avea un asemenea impact. Mai mult decât atât, săptămânile trecute m-a sunat personal unul dintre profesorii mei cei mai îndrăgiţi, care a apreciat sincer demersul şi m-a felicitat, fiind surprins că unele din cursurile sale erau folosite de atâţia oameni.

Se pare că dorinţa mea s-a împlinit şi măcar aşa am putut să fiu de folos celor care vin după mine.

Însă ceea ce credeam că avea să devină cea mai palpitantă experienţă academică a vieţii mele, a fost de fapt cea mai frumoasă aventură a unei deveniri care, dacă nu s-ar fi derulat astfel, eu, cel de azi, nu aş fi fost atât de câştigat. Am învăţat să nu mai fiu atât de credul, să nu mai cred în idealuri false sau irealizabile şi să conştientizez că viaţa înseamnă responsabilitate şi decizii pe care înainte de a le lua, trebuie să le calculezi.

Totul a început cu acea dimineaţă răcoroasă de 1 octombrie 2004, când, trezindu-mă pentru prima oară într-un pat de cămin, într-un mediu ostil, aveam să înţeleg că totul s-a schimbat şi că e vremea să mă schimb şi eu. Iar aventura mea a continuat, timp de patru ani, cu ambiţii, eşecuri, lipsuri sau beneficii, cu colegi mai mult sau mai puţin prietenoşi, cu prieteni prefăcuţi sau amici de nădejde.

Totuşi, ceea ce mi-a făcut cel mai mult bine, exceptând planul financiar, a fost faptul că în toţi anii de facultate am lucrat câte ceva: am meditat la filozofie un elev la Colegiul Economic când eram în anul 1, în anul 2 am lucrat ca pedagog social la un aşezământ social pentru copiii abuzaţi, apoi am plecat în America pentru prima oară, în anul 3 am mers în America pentru a doua oară, iar în anul 4 am muncit la un radio local. Aşa am învăţat să devin independent şi să lupt pentru orice lucru pe care mi l-aş fi dorit sau de care aveam nevoie.

Iar dacă a fost să învăţ ceva util pe plan social, atunci prietenii pe care mi i-am făcut în toţi aceşti ani sunt cu adevărat o realizare de care se cuvine să fiu mândru: George, un prieten alături de care am avut parte de cele mai comice aventuri (am ajuns noi să fim acuzaţi că am "ciordit" undiţa unui preot din Alba Iulia pe când eram la pescuit pe lacul de la Iezeru-Ighiel!), fără de care hălăduirile prin Alba Iulia sau excursiile la Oradea, Arad, Braşov, Sebeş, Cluj-Napoca sau Timişoara nu ar fi fost atât de distractive; de la el am învăţat cumpătarea, am deprins pasiunea pentru "clubbing" şi "high-life" şi am înţeles cât de justificată poate fi revolta faţă de "sistem"; Mihai, un prieten care mi-a fost un adevărat model de hărnicie, care m-a învăţat să pescuiesc (peşti, nu altceva) şi care m-a înţeles în toate frământările mele, pentru că nu a fost niciodată prefăcut; Rareş, un prieten fără de care luptele pentru bursa de merit nu ar fi fost la fel de bine puse la punct sau a doua mea aventură în America nu ar mai fi avut atâta haz; Mircea, Iuliu, Radu... prieteni adevăraţi, oameni lângă care am învăţat să devin şi eu om, oameni care m-au înţeles chiar şi atunci când nici eu nu mă mai înţelegeam.

N-aş putea să-i trec cu vederea pe copiii de la aşezământul social în care am lucrat în anul 2 de facultate, de la care am învăţat să fiu recunoscător pentru tot ce am şi să realizez că primul lucru de care un om are nevoie e să fie acceptat şi iubit, cei care, cu naturaleţe, mi se adresau cu "tată", sfâşiaţi de dorul după adevăratul lor tată: Ionel, Livia, Răzvan, Viorica, Răzvan, Neluţu, Marius, Eva, Raluca, Florina, Crina, Lili şi Silviu au fost prietenii mei cei mai buni poate atunci când încă nu aveam niciun prieten de nădejde.

De asemenea, nu-i voi putea uita pe colegii de la radio care au avut un impact deosebit asupra mea: Emanuel, cea mai bună voce de radio din câte am auzit, un om al dialogului onest şi al adevărurilor spuse pe faţă, Ovidiu, un om extrem de inteligent, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, Oana, care avea puterea de a detensiona prin umorul şi farmecul ei până şi cele mai apăsătoare situaţii sau Dora, care prin pasiunea ei pentru emisiunea pe care o realiza avea puterea de a te învăţa să acorzi atenţie până şi celor mai mici detalii; oameni alături de care m-am simţit privilegiat să lucrez.

Am plecat duminică din Alba Iulia fericit şi uşurat, însă nu ca şi când aş fi scăpat de o povară, ci conştient că, la final, pot privi cu fruntea sus înspre tot ce a însemnat viaţa mea timp de patru ani în Alba Iulia; nu a fost uşor, nu a fost întotdeauna plăcut, dar a meritat, cu siguranţă.

Rămâi cu bine, Alba Iulia, oriunde te-ai afla!

Trebuie amintit că noile clopote au fost lucrate la Innsbruck, în Austria, clopotele vechi, care datorită degradării nu mai puteau fi utilizate, găsindu-şi pe viitor locul în Muzeul Arhiepiscopiei de Alba Iulia.

De asemenea, cel mai mic clopot din cele patru de mai jos va fi folosit pentru serviciile liturgice de la Capela Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Dimpotrivă. Noul sediu al Serviciului Paşapoarte de pe Vincenţiu Babeş pare să fie locul optim pentru obţinerea rapidă a unui paşaport: completezi cererea, plăteşti banu' pe loc, la casieria din curte, ţi se verifică actele la ghişeul de informaţii (copie simplă după cartea de identitate, cerere tip, chitanţele de la plata taxei), iei un număr şi în mai puţin de cinci minute eşti în sistem. Şi paşaportul va fi gata joi, 7 august. Asta pentru că nu aveam nevoie de el în regim de urgenţă. Pentru că dacă îmi trebuia urgent, l-aş fi avut mâine dimineaţă.

Mai multe detalii despre Serviciile de Paşapoarte din ţară, aici.

]]> http://mrdignity.wordpress.com/?p=607 Mon, 28 Jul 2008 18:06:28 +0000 Allen http://mrdignity.ro.wordpress.com/2008/07/28/ce-lasi-in-urma/

Când devii conştient că a venit momentul să te îndrepţi spre o altă treaptă a vieţii tale, realizezi subit şi faptul că, inevitabil, vei lăsa în urma ta ceva: o amintire în mintea cuiva, o nostalgie în inima unei foste iubite sau multă dezamăgire în sufletul celor care-şi puseseră speranţă în tine. Laşi ceva, cineva îşi va aminti într-un fel sau altul de tine sau vei fi uitat complet, sunt realităţi pe care, pentru că aşa e mersul lucrurilor, trebuie să le accepţi.

Şi cel mai important, e o prostie să crezi că lumea nu se va descurca fără tine. Dimpotrivă, vei fi înlocuit imediat, lumea se va obişnui cu noua situaţie şi îşi vor vedea de treabă, la fel cum vei face şi tu.

Oricum, indiferent de moştenirea pe care o laşi în urma ta, e crucial să laşi loc de "Bună ziua". Şi să nu uiţi, oriunde te va purta viaţa, să îţi aminteşti de adevăraţii prieteni care ţi-au fost alături...

Au rămas mai puţin de 13 zile până la 8 august, când la Beijing, capitala Chinei, se va desfăşura ceremonia de deschidere a celei de-a 29 Olimpiade de Vară, care are ca deviză sintagma "One World, One Dream". Cu o desfăşurare impresionantă de forţe, organizarea Olimpiadei va deveni cu siguranţă o carte de vizită pentru China, ţara cu cea mai rapidă dezvoltare economică în ultimii anii, deşi încă aflată în aşa-numitul "comunism cu faţă umană".

România va trimite 105 sportivi la Beijing, cea mai mare delegaţie din istoria Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, cea mai extinsă echipă fiind cea de atletism, cu 20 de reprezentanţi (sursa). România va fi prezentă la competiţie şi prin diferite expoziţii şi reprezentaţii de muzică clasică şi contemporană, manifestări desfăşurate în trei locuri diferite din capitala chineză (sursa).

Cum vor arăta medaliile oferite primilor trei clasaţi în competiţiile din cadrul Olimpiadei, în imaginea de mai jos:

Şi Imnul oficial al Olimpiadei de la Beijing, "Welcome to Beijing", cam plictisitor dacă nu-ţi place chineza:

Noua situaţie m-a cam speriat, mai ales după ce aveam să primesc apostrofările pline de nemulţumire ale părinţilor şi ale profei de mate care mă medita. Nu ştiu de ce, dar nu mai îmi păsa, cu atât mai mult cu cât eram conştient că nu puteam rămâne tocmai noi corigenţi pe vară, ştiind că profesorul trebuie să ne bage în examenul de la încheierea clasei a VIII-a, mai ales după banii cotizaţi la fondul de protocol şi banchet.

Ştiam că voi ieşi din tot stresul provocat de teză; ce mă îngrijora mai mult era sentimentul că Ioana se simţea cumva vinovată pentru toată tărăşenia în care intrasem. Aşa că, după mai multe încercări de a intra în dialog cu ea, mi-am luat inima în dinţi şi i-am cerut permisiunea de a însoţi până la autogară, de unde lua autobuzul spre comuna situată la vreo 20 km. de Arad, unde locuia.

A acceptat, puţin incomodată de propunerea mea, iar eu, fără să mai stau pe gânduri, am însoţit-o pe jos într-un periplu mai mult decât obositor înspre autogara situată la vreo 3 kilometri de şcoala noastră, în care aveam să îi spun vrute şi nevrute, să o conving că nu îmi păsa de nota de la matematică şi că mi-aş dori să devenim mai mult decât simpli colegi. La fel de sfioasă, a început să îmi istorisească tot ce avea pe suflet atunci, faptul că părinţii ei nu se înţelegeau, că bunica ei o ţinea în şcoală dintr-o pensie de CAP, că ignoranţa colegilor o fac să sufere enorm şi că nu are niciun prieten.

Am rămas împreună de atunci, am scăpat şi de coringenţă într-un final şi am trăit împreună cea mai simplă, copilărească şi fascinantă poveste de iubire, în care cuvintele erau mult mai puţine decât semnele oferite de obrajii îmbujoraţi ai Ioanei, iar tacticile mele de a o face să înţeleagă că nu mai e singură erau dintre cele mai nebuneşti. A urmat o vară frumoasă, în care nimic nu ne-a despărţit şi iubirea ne-a făcut dependenţi unul de celălalt. Vorbeam, gândeam şi făceam totul împreună, plănuiam tot felul de minuni şi trăiam ca şi când am fi fost numai noi în lume.

A venit apoi liceul, eu m-am îndreptat spre o şcoală mult prea serioasă, în care prejudecăţile erau mai importante decât adevăratele sentimente. Şi în toată seriozitatea mea de a fi demn de statutul noii mele şcoli, am pus capăt relaţiei noastre şi mi-am interzis iubirea pentru Ioana, spunându-mi că trebuie să mă maturizez şi să fiu serios.

Şi am devenit mult mai serios, acaparat cu totul de ceea ce studiam. Şi în toţi anii care au urmat, nimeni şi nimic nu a putut să îmi mai aducă înapoi frumuseţea a tot ceea ce trăisem iubind-o pe Ioana.

Puteam să fiu, dar nu sunt!

Aud tot mai des exprimări de genul acesta în rândul prietenilor sau cunoscuţilor mei, mai ales când vine vorba despre ce face fiecare sau ce urmează să facă. Asta, cu atât mai mult cu cât acum, când facultatea e gata de ceva vreme pentru cei din generaţia '84, mulţi prieteni sau foşti colegi se văd puşi în postura de a face ceva, de a-şi găsi un loc de muncă, cât de cât apropiat de domeniul în care au terminat şcoala.

Însă nu puţini sunt cei care, frustraţi probabil de faptul că nu prea pot face nimic cu diploma obţinută, conştientizând că visul frumos din anii de şcoală, cum că după facultate va curge lapte şi miere, s-a cam năruit, nu ezită să înflorească puţin când vine vorba de ceea ce fac sau de şansele pe care le au, cu fraze de genul:

"Păi, mi-a fost oferit un job la Siemens, pe 17 milioane, dar nu m-am dus, că trebuia să stau zilnic 12 ore cu capu'-n calculator".

"Bun. Şi acum ce faci?"

"Sunt reprezentant de vânzări la Bricostore!"

Şi poveştile de genul acesta pot continua.

Sincer, aş vrea să cred varianta cu jobul bine-plătit la Siemens şi celelalte poveşti frumoase, însă realizez, într-un mod cât se poate de dur, că pentru puţini absolvenţi de facultate viitorul e atât de frumos pe cât şi-ar fi dorit. Salariile sunt derizorii, locurile de muncă sunt aşa cum sunt şi pe unde se poate, condiţiile de trai sunt dintre cele mai grele.

Ştiu că fiecare are mândria lui şi ţine la propria imagine, însă e o prostie să spui că eşti altceva decât eşti sau că faci altceva decât faci cu adevărat. Într-adevăr, munca nu e o ruşine, chiar dacă e o muncă poate nu atât de bine văzută sau atât de bine plătită. Oricum, e ceva, e un început, măcar nu stai degeaba şi nu ceri (atât de mult) de la părinţi. Aşa că decât să cazi în penibil, spunând că puteai fi manager, dar ai ieşit cărător de paleţi, mai bine să recunoşti că realitatea nu e atât de roz pe cât credeai, dar eşti la început, faci ce poţi şi nu te dai bătut, pentru că asta-i viaţa...

Sunt aproape trei saptamani de cand lucrez in reprezentanta Nike Factory Store din Primm, Nevada, ca "Associate" in sectorul "Footwear", lucru care ma entuziasmeaza enorm; in mod evident, e cel mai bun si interesant job de pana acum.
Propriu-zis, menirea mea la Nike e sa stau mereu in legatura directa cu clientii, sa raspund cerintelor lor referitoare la articolele de incaltaminte sportiva Nike si sa le ofer cele mai bune solutii, la cele mai bune preturi. Bineinteles, acest lucru presupune o anumita aprofundare a gamei de articole Nike, a caracteristicilor acestora si a proprietatilor de care dispun. In acest fel, intai de toate am fost nevoit sa aprofundez o serie de detalii referitoare la istoria Nike, pentru ca mai apoi sa "invat" seria de caracteristici a fiecarui model de incaltaminte produs de compania din Beawerton, Oregon.
Ca angajat al Nike beneficiez de reduceri de 40% la fiecare produs achizitionat din magazinul lor, uniforma gratuita, precum si o pereche de incaltaminte, la alegere, de asemenea in mod gratuit. Pe langa toate aceste avantaje, nu e de ignorat salariul, care aproape ca atinge suma primita in hotel, ceea ce e foarte bine pentru al doilea job.
Atmosfera la locul de munca e una strict concentrata pe cooperare si efectuarea de activitati in echipa, fapt ce sporeste calitatea serviciilor oferite si inlesneste apropierea de cerintele clientilor. Sunt mereu in contact cu oamenii, mereu in dialog si concentrat pe oferirea de solutii si de servicii prietenoase, care sa ii readuca in magazin.
Experienta pe care o dobandesc e deosebita, mereu reinnoita, zi dupa zi; inteleg astfel ca actiunea e motorul oricarui progres... acesta e sensul cel mai profund al lui "Just do it!"