***

era ca atunci când trecea apa mare
şi malul uita pentru o clipă de ierbi
ca atunci când intra ecoul in peştera de la miţpa
căutându-l pe ilie că şi Dumnezeu poate avea un ecou
care e sufletul tău
nu toate renunţările dor spuneai
şi nu mai citeai poezia asta

dar El venea de ridica un colţ de cer
scotea cioburile de inimă de acolo
să nu mai ascunzi sub covor după ce mături spunea
Eu pot drege şi asta

era în tine un loc gol cât un maidan
când jucam baba-oarba care nu-i gata
îl iau cu lopata şi Dumnezeu punea ochii
şi inima la locul ei de râdeam toţi
Doamne ce caraghios eşti
câd Te joci cu noi de-a iubirea
de-aia şi credem că suntem noi
îndrăgostiţii abia acum
vă că porţi ochelarii bunicului
ca să-Ţi văd glasul

omule trist
jocule trist
nu ai piesele toate
să ne jucăm
ia umbra Mea

***

dacă erai balsam erai azi
cu ce putere şi-a clătinat cerul un adăpost
nu întreba rostul morţii e altul
cum stăteam aşa aşteptând colivia

şi a zburat cineva nu ştiu dacă erai tu
pune-te pe picioare pune-te pe picioare
ca stropul de ploaie trântit tocmai de sus
în marea unei lacrimi nesigure

acum soarbe-mă spunea el stropul acela
şi am început iar să umblu 

***

cineva trage de mine ca de mormânt parcă
aş fi funia de la nu ştiu ce clopot
ce fel de îngeri cheamă strigătul tău
şi îi despoaie de litere
ca de gâtiţe ghilotina

mărşăluieşte-mă dor
ce este omul ca să te uiţi la el
şi fiul omului ca să-l bagi în seamă
măcar dacă ai şti cum se ţine
capătul funiei

***

măcar dacă nu ştii să ţipi îţi dau lecţii
striga rânjetul dintr-un colţ
era ca o pisică uriaşă ronţăind galeş un sturz
ca o mână de păsări bolnave
împleticindu-se-n hău

ce absurdă e foamea zise sturzul trosnind
din tot orizontul oaselor lui împrăştiate
na acuma fă-l la loc nedumerire
sau despre calea de dispariţie a iubirii
dacă mai poţi

***

când tragi perdeaua
îţi moare în suflet un pic vederea
sau doar plângi
ecourile bat în pereţii de cristal ai încăperii
unei singurătăţi calcinate
magma lor adulmecă teii bătrâni

a rămas din clipire pe floare un val
tu îl sfâşii cu mâna-nvelită-n tăciuni
a venit primăvara
dar nu înseamnă că dacă ma priveşti în ochi
faci anotimp cu durerea aia imensă
tot aşa când seara cuprinde adormiri
la volanul uitării şi lumea e un accident
nu înseamnă că nu e nevoie de tine

apoi Dumnezeu te cheamă pe numele mic
nu ştii încă din care lacrimă
dar cu siguranţă că vei afla
dacă vei plânge suficient
priveşte-Mă bine îţi spune
şi nu uita că zâmbetul nu înseamnă
că nu e nevoie de tine
 
***
nici nu e este vreme să mă transcriu
ne consumăm în iarba luminii ca merele
din care muşcă o carie de anotimp
vino mai aproape mi-e frig de nisipul uitării
hai să strănutăm amândoi
pagina asta până va înverzi
hai să o mototolim vertical
poate mai înflorim o dată

şi dacă da
era un zimbru
în două împuşcături paralele
sau doar iubirea

***

Doamne ridică-mi minutele
toate la rang de trăire
după aceea ascund zgomotele trunchiurilor de plop
aliniaţi ca la alarmă
eu n-am ştiut atâta timp să trec poduri
aşa că apa a rămas doar apă de ploaie
bine că mi-ai arătat un ponton
dar unde e malul fă-Ţi lumina salcie
şi pletele ei faţa Ta
ca să ştiu

***

ca o aplecare de salcie cu toată seva
către luminăţia sa raza
aşa am îngenuncheat
eu eram râul cu bolboroseala lui
ce bine că bolta ştia să Te pieptene

doar aşa am parte şi eu de câte-o sclipire
razele soarelui sunt fire din părul Tău
pierdute la pieptănat

***

numai eu plâng atunci
când îmi văd lacrimile
oare nu plânge şi Dumnezeu măcar puţin

oare numai eu trec atunci
când merg pe jos
nu merge şi drumul cu mine

anotimpul vrea să se mute
a găsit o privire undeva
o cămară întreagă de văz îi spune alb
şi îl dezgheaţă până la flori

eu cred mai sus decât toţi munţii
Dumnezeu dădea pante luminii

***

dacă au trecut adâncimile pe la tine
să ştii că marea mă învelea
cu palma lui Dumnezeu îmi netezea
peştii de aur ai închipuirii

dacă au trecut adâncimile pe acolo
să ştii că am murit un pic
de oboseala unui înger

nu îmi adulmeca tăcerile
nu-ţi vor spune nimic despre nicăieri
unde eram când a venit cerul
să ne bea separat
ca pe două lactei

 făceai curat în fotografia ta cu un suspin

***

apoi am întrebat treptele încotro
o nouă dimensiune transpira la orizont
ca o plajă de calmă privire
vezi acolo acolo mai la şoaptă de inima aia
a pus El sentimentele

numa vezi spală-te pe urcuş
când te joci

***

şi am eliberat un iov gârbovit
ca un noe care dădea drum de porumbel
aşteptărilor lui înfrigurate
de lume flămândă
i-am arcuit întotdeauna ca pe o surcea care se mistuie
la flacăra tuturor rugăciunilor lui
şi umple cenuşa oricărei dureri

de acolo trebuia să plec
rădăcina era mai sus

e ca atunci când Dumnezeu îţi spune să te joci
dar jucăria se ascunde ca atunci când îţi spune bea
şi apa-i amară
înseamnă că vrea să ştii setea

în orice cădere de soare la orizont
e prea multă seară
iar jucăria s-a pitit într-un colţ
de apă amară

***

spune-mi că aerul are un templu pe care l-am uitat
dă-mi înapoi memoria nepribegită
mersul meu speriat
pe o sârmă clipită

Doamne câtă metaforă de om trebuie să-Ţi fie
fiecare olog vindecat
nici lui nu i-a trebuit înţelegerea
când s-a ridicat

***

dacă nu ar fi fost albastru pe-afară
ar fi dat înapoi
ca o coastă care creşte şi creşte şi creşte
şi se face doi

dacă n-ar fi icoana am trece
direct prin iubire
ca printr-un jar
în care te faci zi de zi mistuire

te va mânca un cal din poveste
ca pe oricare îndepărtări
abia când mă va duce pe creste
voi da de zări

citesc asta şi strâng din dinţii memoriei
se poate oare să plâng
din carnea istoriei

***

pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor lui
când vrei mângâiere roagă-te definitiv
ca atunci când trec anii

şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum
o întoarcere seara acasă
ca un pahar cu apă în Numele lui
după masă

***

Doamne glasul Tău ca un zid
la care mă pun tăcerile lumii
când mitralia lor fierbe spumegă
stiu că voi fi glicina voi alina trecătorii

bucuria nu are nume deşi e a mea
n-are nici capăt deşi mă-mpresoară
creşte un finic pentru o osană
în piept se poate face şi cuib aşa e de sigură
inima mea de ziua de mâine

da cred că voi bea cafeaua cum vrei Tu
eşti Cel care pui zahărul zilnic
lasă fericirea să muşte din adam
dă la o parte fructul ăla adu numirile
pune un necapăt nopţilor calde
şi încet vine toamna

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă

trecerea prin icoană

***

trece scârţâitul de la geam prin perdea
tu crezi ca e lumina înca mai crezi
te amâni poate raza va şti
să te găsească până la urmă

ei dar scârţâitul ăsta nu e lumina
încearcă să-ţi explice cartezian şi circumspect
bătaia inimii
dincolo de ferestre e fotosinteza

***

şi fiindcă tot ne plăcea să ne jucăm
Dumnezeu ne-a dat sentimentele
până a erupt primul vulcan
că după aia am devenit măşti

undeva tot stăm cu ochii în palmă
unu doi trei
cine nu-i gata îl iau cu lopata
eu o veste de mine tu un ecou

da cu lumina Doamne se poate
da se poate dar sfinţiţi-vă-ntâi