Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei; oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe „ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alata a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, „important”, despre „membrele comunităţii monahale”, „pioşi donatori”, „altare de credinţă”, „har artistic”, „orizont de viaţă” etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sînt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept- credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în Rînduiala Botezului cel chemat să devină ortodox este „robul lui Dumnezeu”, în nici un caz „membru”, „cetăţean”, „domn”, „tovarăş”… în Hristos, ori „avă civic” al vreunui „Pateric umanist”.

Cît despre „pioşii donatori” ai „altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină „ctitori evlavioşi” ai „duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu iar nu „sponsori” ai „centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul „harului artistic”, cărturarii monahi „împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna „suav” şi „divin” noului „orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dîndu-i „viaţă din viaţa lor” 8după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, cAre e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii - aşezată în „locuri mirifice” – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît, anume – zice revista - „altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închianare la neam şi la „sfînta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul- idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică „integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam – iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia pînă şi veşnicia i se supune cu „încredere”.

Poate unii cititori mai „naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: „De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricît de „drept” şi „sfînt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e „trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul 8căruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci prezenţa umnaismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? „Cuvîntul de folos” din articolul „pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa petronela dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atîta „cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o „pedagogie creştină”, ce „are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist- pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în „sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o „edcaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, „marele pedagog şi gînditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţămîntului elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi „iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci şi maica iubitoare şi ostenitoare întru umnaistă rucodelie.
Apoi, articolul purtător „de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei cîştigată prin tAina sfîntuui Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrînd-nevrînd cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, princare mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rîndul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfîntul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a „purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, cînd ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pămînteşti - „păcii lumii”, „egalităţii sexelor”, „drepturilor omului”, „eradicării şomajului”, „promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe - „idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea „Pedagogului suprem” - un fel de „Spirit universal” stăpîn peste lojele iniţiaţilor – confundat în articol cu Mîntuitorul.

Mai departe, apologia „bunătăţii” şi înăscutei cuminţenii, ce are „rădăcini adînc împlîntate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei „evoluţii spirituale” ajutată de o „educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în „realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, shintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor „cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste „reflexe ale principiului divin”. Găzfuiţi inconştient (sau poate nu) în paginile aceste reviste (în care hristos e „Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc „noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpîn va fi OMUL apostat, eretic, omul umnaist-ecumenist al viitotului-prezent.

Martirie Paduraru

(Cf. Rene Guenon, Domnia Cantitatii si Semnele Vremurilor, Cap. Etapele Actiunii Antitraditionale)

Ce e solidaritatea ?

Cu siguranţă nu e nicidecum compusă din cele 5 minute de tăcere şi nici de cele 3 zile de doliu, sau din pozele făcute cu lacrimi de crocodil în ochi (vezi politicienii spanioli după tragicul accident din Barajas).

Solidaritatea trebuie să existe zi de zi ca să fie efectivă. Câţi dintre voi aţi donat sânge? Aţi dat bani unui amărât pe strada ? Aţi ieşit în stradă să strigaţi "nu războiului!" ca să "solidarizaţi" cu cei ce ulterior, au fost afectaţi de război, când mulţi din Castellon (în concret) au ieşit ? Aţi participat la vreo acţiune voluntară, sau sunteţi dintre cei ce care nu au timp niciodată ? Să dai fără să ceri nimic în schimb, cred eu că e componenta principală a solidarităţii.

E uşor să fii solidar doar cu gura... nu te doare nimic şi "da bine", nefăcând nici un efort pentru a empatiza cu cei în suferinţă. Credeţi-mă, să donezi sânge nu e greu şi e o formă de solidaritate, ce poate salva multe vieţi. Cred că toţi ar trebui să începem cu asta, iar dacă credinţa ne permite, de ce nu... donatori de organe în caz de accident...?

Să nu uităm să fim solidari "de-adevaratelea", e ceea ce contează !

Numai bine !

Ionel Scrofan

"Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

• Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?

• Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

ORTODOXIA UMANISTĂ

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari - până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia - Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” - vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească - iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii - aşezată în “locuri mirifice” - e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume - zice revista - “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam - iată - a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti - “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe - “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” - un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor - confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent."

Alături de Martin Luther, Philipp Melanchthon a fost cel mai de seamă dintre reformatorii Bisericii din epoca umanismului. Expoziţia itinerantă evidenţează eforturile depuse o viaţă întreagă de Melanchthon pentru a trece peste diferenţele politice şi ecleziastice existente în Europa.

Cele 20 de panouri ale expoziţiei prezintă viaţa şi activitatea lui Melanchthon, un om născut într-un orăşel din sud-estul Germaniei (Bretten), care prin naşterea sa a fost aruncat într-o epocă a divizării ecleziastice şi politice. Cu toate acestea el a avut mereu convingerea că graniţele existente în Europa pot fi depăşite prin întoarcerea la rădăcinile antice şi creştine ale acesteia. Expoziţia tratează nu în ultimul rând influenţa exercitată de Melanchthon prin intermediul discipolilor săi din Transilvania asupra istoriei ecleziastice şi culturale a acestei regiuni. Exemplul lui Melanchthon evidenţează faptul că ideea Europei unite poate fi realizată doar prin trecerea peste diferenţele religioase şi culturale. Europa s-a născut din contactul tradiţiilor antice şi creştine, iudaice şi islamice. Scopul acestei expoziţii este acela ca pornind pe urmele lui Melanchthon să fie facilitat dialogul şi găsirea împreună a unor noi căi de înţelegere. Doar astfel vor putea fi depăşite graniţele religioase, politice şi culturale. În mod grăitor textele expoziţiei au fost redactate în patru limbi : engleză, germană, română şi în premieră în limba maghiară.

Programul Vernisajului

• Moment muzical: Fantezie pe coralul „Eine feste Burg ist unser Gott” (O cetate puternică este Domnul nostru) de Rudolf Lassel, Steffen M. Schlandt (orgă)
• Cuvânt de salut: Primpreot Christian Plajer

Discursuri festive:

• Din partea organizatorilor:
  Dr. Günter Frank (Director Europäischen Melanchthon-Akademie Bretten)
  Thomas Şindilariu (Arhiva Bisericii Negre Braşov)
• Din partea reprezentanţilor Bisericilor din Transilvania şi Braşov:
  Episcop D. Dr. Christoph Klein
  Vicar Episcopal Béla Kato
  Protopopul de Braşov preot Zenovie Moşoiu
• Din partea reprezentanţilor mişcării ecumenice din Braşov

Comunicare:
D. Dr. Christoph Klein: Philipp Melanchthon şi Reforma din Transilvania

sursa: Iubesc Brasovul

Ceea ce expira astazi nu este notiunea de om, ci notiunea insulara de om traind retras din natura si din propria sa natura; ceea ce trebuie sa expire este autoidolatria omului care se admira in imaginea pompierista a propriei sale irationalitati.

Edgar Morin in Paradigma pierduta: natura umana

Oare...? Din ce in ce mai multi oameni cred de cuviinta ca natura umana se degradeaza pana la putrezire. Acest fenomen, ce a cuprins tot mai multe elite intelectuale inca din secolele XVI-XVII, nu este unul negativ (privind intentiile), dar nici pozitiv (legat de punctul de pornire). Chiar este necesara toata aceasta discutie despre o notiune atat de relativa ca si Dumnezeu, dragostea, demnitatea?

Orice notiune are o natura dar chiar si asa, prin unicitatea omului, natura umana nu poate fi exclusa din randul notiunilor relative. Dar de ce ar fi omul o notiune insulara? Poate pentru ca persoana umana este o notiune unica prin definire: nu este de natura minerala - are in componenta nu numai elemente minerale; nu este de natura vegetala - poseda viata; nu este de natura animala - are ratiune, vointa si simtire (fara legatura cu "chipul lui Dumnezeu").

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum. Sum ergo Deus est.

Renee Descartes in Discurs despre metoda

Omul este cea mai indepartata insula fata de originile universale: oare ne-am departat atata de aceste origini incat autoidolatria sa ne fi taiat pur si simplu legaturile cu acestea?

Ca sa nu expire notiunea insulara de om, trebuie sa expire altceva:

Ceea ce trebuie sa expire este autoidolatria omului care se admira in imaginea pompierista a propriei irationalitati.

Trebuie sa combatem o stare de degradare spirituala printr-o stare de degradare a autoidolatriei si nu prin remodelarea starii initiale maladive a spiritului, a naturii mai bine zis. Peretii a caror vopsea putrezeste si se scorojeste nu vor putea fi renovati aplicand de ochii soacrei un alt strat de vopsea; trebuie, inainte de toate, eliminate urmele vopselii maligne (expirate) pana nu va mai ramane nimic din aceasta pe pereti. Resturile expirate vor fi insa o sursa de mizerie pentru locul unde sunt depozitate acestea; oare resturile autoidolatriei expirate vor ramane intr-un colt pentru ca intr-un final acestea sa erupa sub o forma si mai grava?

Omul, asa cum il concepe existentialismul, daca nu poate fi definit, se datoreaza faptului ca el nu e nimic la inceput. El nu va deveni ceva decat pe urma si va fi ceea ce el se va fi facut. Astfel, nu exista natura umana, pentru ca nu exista un Dumnezeu pentru a o concepe. [...] Omul nu este altceva decat ceea ce se face el insusi. [...] Dar ce vrem sa spunem prin aceasta daca nu ca omul are o mai mare demnitate decat o piatra sau o masa.

Jean-Paul Sartre in Existantialismul este un umanism

Alegerile sunt partile care ne definesc vietile. Mai bine zis, alegerile sunt o parte a vietii care ne defineste ca indivizi, ca oi ratacite de turma, ca un exemplu al logicii lui Hermes.

Pentru Sartre, necesitatea (literatura) angajata se refera la faptul ca refuzand sa alegi inseamna a alege sa nu alegi. Si pentru ca aici e vorba mai mult despre ce cred eu, am doua principii dupa care ma ghidez in cele ce voi spune mai departe: nici un om, oricat de nesemnificativ ar fi, nu trebuie sa fie pasiv-letargic ci pasator fata de orice alegere in viata; in al doilea rand, cred ca mereu omul a ales/alege/va alege intre un rau mai putin rau si un rau mai rau.

Rau cu rau dar mai rau fara rau!

Mai exact: daca vom alege cea mai buna faina spirituala, vom avea material pentru a framanta un aluat fizico-spiritual si de-abia atunci printr-o dospire si coacere vom ajunge la o NATURA. Hai sa nu o numim "natura umana", precum Sartre: exista natura umana nedemna si natura umana demna (mai implinita spiritual "decat o piatra sau o masa"), deci numai cea din urma ar fi cea mai potrivita de a fi numita si "umana".

Intra-adevar, suntem ceea ce ne facem noi insine, deci trebuie sa gasim o cale de realizare a naturii proprii, caci "nu exista un Dumnezeu pentru a o concepe". Totul sta in ALEGERILE NOASTRE.

Poate nu exista un Dumnezeu, ci constiinta colectiva a pietrelor si a meselor de a conlucra spre dezvoltarea unitara spirituala. Poate aceasta forta nevazuta (totusi prezenta si simtita la nivel metafizic) a avut nevoie de un nume (caz particular in limba romana: Dumnezeu este unic; in alte limbi, Acesta este pur si simplu Zeul) si i s-a gasit unul supraomenesc (zeu) si intrucatva nenominal (domn): Dumnezeu = constiinta, vointa, memoria colectiva?

Vreau doar să "raportez" că am mai tăiat din listă alte trei filme: Angels in America, Adaptation şi The I Inside.

Angels in America: Fain, dom'le, al naibii de fain... Merită să-ţi strici ochii numai pentru Meryl Streep jucând roluri multiple (ba chiar e singura actriţă dintre toţi actorii din miniserie care joacă rol masculin, pe lângă celelalte roluri feminine şi diverse...) cu o graţie de netrecut cu vederea... M-a uimit, pur şi simplu... Oricum, acest film debordează de imaginaţie (deh, efectele speciale sunt chiar speciale, deşi se ghiceşte destul de uşor cum sunt unele făcute, but that's not the point, ci faptul că era iniţial piesă de teatru), iar acesta e alt motiv pentru care l-am vizionat... Poveşti paralele care ajung să se termine într-un punct (comun) deja e răsuflată, dar folosită cu măiestrie (cum altfel?)... Prea multe paranteze, mintea mea umblă aiurea, dar cam aşa e şi filmul, cu multe paranteze şi cu hoinăreală prin desişul desfăşurării pe mai multe planuri... E distractiv dacă vrei chiar să participi la film ca simplu spectator cu atenţia trează, îndreptată atât spre detalii, cât şi spre imaginea de ansamblu... Şi acţiunea filmului se desfăşoară în anul 1985, cu câteva luni înainte să mă nasc... E pur şi simplu un film adorabil... Îi dau nota 10...

Adaptation: Începe ca un documentar, pe parcurs apare agonia creaţionistă a scenaristului filmului (nu degeaba a primit aprecieri acest film pentru originalitatea sa) în competiţie cu "creativitatea fertilă" - în acelaşi domeniu! - a fratelui său geamăn (ambii interpretaţi de Nicolas Cage), după care urmează nişte întâlniri care trezesc nişte suspiciuni ce duc la acţiuni gen spionaj, încălcare a intimităţii, secrete ce au fost aflate şi trebuiesc păzite cu orice preţ... şi, nu în ultimul rând, moartea violentă a unui personaj... Şi ghici în jurul cărui subiect se învârte totul? Viaţa... da, dragilor... Chiar şi plictiseala care apare în film reflectă acest lucru... E un film despre viaţă, foarte original şi... cu Meryl Streep, deja maestră recunoscută în actorie... Nimic de reproşat la adresa ei... Chiar şi actorul ce îl joacă pe tipul cu doi incisivi lipsă (bleah) e nemaipomenit... Te captivează filmul, chiar dacă la început pare să fie vorba de orhidee (hi, hi; sunt frumoase, dar un film întreg despre flori?), apoi dedesubturile încep să apară din ce în ce mai la suprafaţă... Şi culmea, e bazat pe fapte reale... Are nota 9... Plictiseala, deşi justificată, dă impresia (falsă, ce-i drept) că filmul n-are acţiune... Ăsta e singurul defect pe care l-am găsit (având în vedere că acea plictiseală e provocată de agonia aceea creaţionistă)...

The I Inside: Hm... Nota 8, dacă nu 7... De ce? Se vrea a fi o combinaţie dintre Memento şi The Butterfly Effect, care chiar sunt bune (cel puţin, în comparaţie cu filmul în discuţie), dar ceva n-a ieşit cum e bine şi rezultatul e un dezastru care a distrus mixtura... Ciudat, acum am văzut că TBE a ieşit după TII... În orice caz, nu mi-a satisfăcut anumite exigenţe prosteşti, cum ar fi... variaţiunea (acolo, era pe aceeaşi temă), schimbarea (minimă, voiam mai mult), claritatea (nu poţi deosebi viitorul de trecut, e derutant la faza asta, se putea şi mai bine)... Mi-a plăcut că aduce vorba de moartea clinică, poate trezeşte un interes mai mare în rândul oamenilor obişnuiţi... dar e prezentată cu zgârcenie (sau cu subînţelesuri, hm, o fi tabu?)... Ryan Philippe s-a străduit bine... A lăsat unele scăpări (care mi-au scăpat, ce-i drept, dar ceva mă sâcâie că a avut scăpări şi mă enervează că nu pot să arăt cu degetul), în rest ceilalţi n-au fost mai buni ca el, dar nici worse... Cel puţin, aşa mi s-a părut... Oricum, merită văzut pentru cei cărora le place să-şi piardă timpul cu aspecte necunoscute ale unei realităţi subiective... şi pentru cei care sunt de acord cu fatalismul, dar eu nu prea văd aşa lucrurile... În plus, mi s-a părut că era cam limitat... Putea să-l dezvolte mai mult...

Am citit şi două cărţi, vă spun doar de una din ele: Alchimistul, de Paulo Coelho, editura Humanitas. E prima carte citită de mine, scrisă de acest autor, şi vă spun că mi-a plăcut mult, multe din ideile scrise acolo au rezonanţă cu ale mele, chiar mi s-a părut că eu aş putea scrie această carte altfel, dar cu aceleaşi idei, prezentate sub altă formă... Probabil din cauza asta mi s-a părut pe jumătate predictibilă... Dar e deosebită prin simplitatea şi profunzimea ei, vorbeşte despre iubire, aventuri, călătorii, bogăţie interioară şi exterioară, destin versus liberul arbitru şi multe alte subiecte care merită atenţie. Citeam titlurile scrise de acelaşi scriitor - la ultima pagină a cărţii - şi îmi doresc să citesc Jurnalul unui mag şi Vrăjitoarea din Portobello. Poate şi Manualul războinicului luminii, dar s-ar putea să mă răzgândesc, nu se ştie. Hm, în timp ce citeam această carte, am găsit nişte simboluri foarte frumoase prin ilustrativitatea şi subtilitatea lor... dar am găsit şi părţi exagerate, cum ar fi regele bătrân şi telepat, dar poate altfel nu pornea povestea, nu ştiu. Oricum, faza cu acel rege mi s-a părut forţată în comparaţie cu o altă carte care vorbeşte despre "coincidenţe" găsite pe drum, în jurul tău... această carte se numeşte Profeţiile de la Celestine, de James Redfield. Atenţie, James este psiholog. Sau, mă rog, era psiholog practicant timp de 15 ani, dar cred că a rămas astfel chiar şi după ce a rămas fără practică... Nu poţi renunţa la o parte importantă a trecutului tău, nu-i aşa? Aceste cărţi sunt scrise simplu, nu fiindcă ar fi pentru proşti, ci fiindcă se adresează inimii... Care inimă doreşte multă iubire... Trebuie doar să fim atenţi la ce e în jurul nostru...

Ce păcat că lăsăm mintea să ne strice viaţa... Inima doreşte s-o facă mai uşoară şi chiar are soluţii, dar n-o ascultăm din cauza fricii noastre... Şi când n-o ascultăm, viaţa se poate complica... Nici nu e de mirare că atâţia oameni sunt nefericiţi... Dacă simţiţi nevoia să faceţi anumite lucruri, oricât de prosteşti ar fi ele, faceţi-le. Rezolvaţi mai târziu cu urmările. Dar mai întâi, vindecaţi-vă de frică...

(1927)

Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, 2008, pp. 176-177

Ce ziceti? Mi se pare foarte relevanta expresia. Cred ca acesta este clinciul in care a intrat crestinismul; spunem ca Dumnezeu este bun, dar adesea cand e bun cu “mine”.

Spunem ca slujim Domnului, dar adesea cand serveste interesul nostru. Ne punem in slujba Lui, dar dupa ce El ne-a ajutat sa avem o masina, o casa, o diploma, etc.

Spunem ca trebuie sa ne slujim unii pe altii ca asa ne-a invatat Hristos, dar de aici si pana la a ne da invatatori dupa poftele noastre si a nu mai putea sa suferim invatatura sanatoasa nu e decat un pas.

Eu cred ca pentru a fi siguri ca nu confundam pe cele doua este necesar sa ne punem intrebarea: “Cine slujeste pe cine?”

 Oare generatia aceasta nu isi da seama ca este lingusita? Umanismul acesta mangaietor si alinator este suspect. Satana vrea parca sa fure sufletul acestei generatii. Oamenii ar trebui sa tina seama de aceasta avertizare a lui Dumnezeu: „Cand iti vorbeste cu glas dulce, nu-l crede, caci sapte uraciuni sunt in inima lui” Batranii stiu proverbul din experienta, e suspecta prea multa bunatate si sustinere, ceva este la mijloc. Aceasta teorie umanista are ceva suspect la mijloc. Nu poti fi neutru, nicu cu Dumnezeu nici cu Satana, eu sunt cu mine. Cine este cu Eu-l lui este de fapt impotriva lui Lui Dumnezeu, de partea Satanei. „Cine nu este cu mine este impotriva Mea” spunea Iisus.

Oamenii ar trebui sa nu se lase incantati asa de usor ca li se fac toate poftele, sunt flatati, ascultati, facuti vedete peste noapte, pentr nimic, li se ofera credit, bunuri, sex, orice, sunt efectiv lingusiti, asa este construita societatea si generatia de astazi. Vad eu gresit? „Cand iti vorbeste cu glas dulce nu-l crede, caci sapte uraciuni sunt in inima lui”. Se va cere un pret prea mare, se va cere sufletele oamenilor, chiar daca acest cuvant inca nu este rostit, oamenii sunt despartiti incet, incet de Dumnezseu, sunt momiti in tot felul, se ofera fiecaruia ce isi doreste.

 Doamne da lumina!!

Definiţia. Umanismul este o poziţie filosofică, o ideologie, un fel de a gândi care pune omul în centrul a orice. Umanismul vizează ridicarea stării intelectuale şi morale a omului prin propriile lui forţe.

În primul rând, este o contradicţie logică şi spirituală în umanism. El susţine moralitatea, tangibilă prin propriile forţări ale omului şi nimic mai mult. Moralitatea nu are nici un sens, nu are nici o bază, este relativă în cel mai grav sens al cuvântului fără existenţa lui Dumnezeu. Fără raportarea la un set de valori impuse de Dumnezeu, moralitatea nu are nici un reper. Citez din 2 Timotei 3:5 "Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea". Umanismul susţine că moralitatea e un lucru bun, dar neagă originea ei primară - binele este de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte cunoaşterea, omul nu poate cunoaşte mai mult decât i-a dat Dumnezeu, deci atingerea unei cunoştinţe absolute este imposibilă prin propriile forţe.

O altă greşeală a umanismului, implicată de negarea divinităţii, în mod evident este poziţia centrală a omului în orice. Biblia declară în Ieremia 17:5 " Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul". Omul are o natură decăzută şi este imposibil pentru el să se ridice singur - este ca şi cum ai încerca să te ridici dintr-o groapă trăgându-te de păr. Omul este într-un sistem închis, supus entropiei, degradării continue, şi încrezându-se în el se încrede în ceva ce va muri.

Succesul umanismului, şi binele care l-a făcut (într-adevăr, umanismul a avut şi un efect pozitiv) nu s-a datorat principiilor care ţin de puterea omului, ci de promovarea moralităţii (la început) . Literatura umanistă a avut un efect moralizator. În acest sens, includ iluminismul ca pe o urmare logică a umanismului, şi astfel, însuşindu-i greşelile.

Cusurul sistemului s-a dovedit - apariţia ateismului, şi în zilele noastre a relativismului moral pe care îl trăim. Contradicţia umanistă - dorinţa de a căuta moralitatea şi binele în contrast cu negarea divinităţii care a impiedicat acest proces stă ca dovadă clară a existenţei lui Dumnezeu. Mândria, greşeala umanistă a adus şi aduce oameni la cădere. Orice dorinţă interioară după bine în om este de origine divină.

Desi vroiam, ca la inceput, sa va zic ceea ce ne invata preotii despre icoane, am sa trec peste aceasta, deoarece altceva este mai important in problema prezentei icoanelor in scoli.

Eu nu inteleg de ce, unii care militeaza pentru pluralism, in loc sa lupte pentru ca elevii care apartin altor orientari religioase sa aiba curajul sa isi exprime apartenenta la religia lor, discuta despre excluderea icoanelor din scoli, adica pentru ca cei crestini ortodoxi sa faca un pas in a-si ascunde identitatea religioasa.

Pe mine nu m-ar deranja deloc ca sa vad intr-o scoala atat simboluri ale religiei crestin-ortodoxe cat si simboluri ce apartin altor religii (indiferent ca apartin blocului crestin sau nu), la urma urmei, aceasta inseamna pluralism (acceptarea tuturor indiferent de religie) si nu ascunderea in case a simbolurilor religioase (ceea ce inseamna izolare).

Eu am sa va spun cum au ajuns icoanele in scoli (eram elev atunci cand au inceput sa ajunga icoanele in scoli). La inceput cineva a scapat, fara sa vrea, o iconita pe jos. Din respect, cel ce o gasea (indiferent ca apartinea sau nu dintr-un cult care sa agreeze icoanelor), o punea in picioare, pe rama de deasupra tablei de scris; asa a aparut prima iconita in clasa in care eu am invatat atunci. Mai apoi cineva a adus o iconita in rama... Asa s-a ajuns aici, iar ceea ce este mai important: ICOANELE AU FOST ADUSE IN SCOLI DE CATRE COPII.

Acum haideti sa vorbim despre „mesajele subliminale” despre care zic unii.

Preotii zic ca, cinstea pe care o dăm sfintelor icoane se îndreaptă către persoanele înfăţişate în ele aşa cum atunci când privim fotografia mamei sau a tatei, mintea noastră se îndreaptă către aceste persoane (mama sau tata). Deasemenea Sf. loan Damaschinul spunea ca „prin icoane suntem conduşi cu mintea la ceea ce este divin şi spiritual. Prin păstrarea memoriei celor pictaţi în icoane, suntem inspiraţi să-i imităm pe sfinţi". Cu alte cuvinte, din punct de vedere al preotilor icoanele sunt niste usi spre o persoana sfanta sau preasfanta.

Parapsihologii initiati pe lumina spun ca, la nivel astral, pe locul unde se gaseste icoana apare figura persoanelor si entitatilor de lumina care sunt pictate pe ele, ceea ce face ca in locul respectiv sa apara un zid energetic prin care demonii nu pot intra.

Eu am sa va spun altfel. Cereti-le copiilor vostrii sa inchida ochi, dupa care sa va scrie pe o foaie de hartie ceea ce au vazut in momentul in care au tinut ochii inchisi, sau spuneti-le sa scrie ceea ce le apar in gand atunci cand se duc la culcare si inchid ochii. Cei ce joaca un anume joc de calculator cu regularitate va va descrie scene din acel joc. Cei ce sunt microbisti va va spune ca au vazut un fotbalist preferat. Cei ce sunt cinefilmi, va vor spune ca au vazut un actor sau o scena de film. Fetele carora le place sa se joace cu papusi, va vor zice ca vad papusa preverata sau cea la care viseaza. Cei care au o formatie preferata, va vor zice ca vad formatia preferata (eventual posterul de deasupra patului) sau ultimul concert la care au participat...

Nu, nu vreau sa va ridic problema cum ca copiilor ar trebui sa le apara in gand cu usurinta o icoana. Ceea ce vreau sa va spun este o intrebare: UNDE SUNTETI VOI, IN GANDURILE COPIILOR VOSTRII?!

Poate ca unii dintre voi imi vor zice acum ca copii trebuie sa viseze. Nu am nimic de comentat. Intradevar copii trebuie sa viseze, dar uitati-va mai bine: PE FOILE PRIMITE DE LA COPII, NU SUNT NISTE VISE SAU NISTE PRODUSE ALE IMAGINATIEI! SUNT DOAR NISTE REPRODUCERI!!! Daca nu ma credeti, ceretile sa inchida ochii si sa incerce sa isi imagineze ceva ce doriti dumneavoastra (de exemplu sa vizualizeze o plimbare cu parintii sai), si veti vedea ca nu vor putea; nu vor putea decat ceea ce vad inainte de a merge la culcare (posterele, acelasi videoclip iar si iar, acelasi actor, acelasi fotbalist, acelasi joc...), iar cu timpul acolo va fi si inima lor!

Va veti intreba de ce copilul vostru este violent, dar eu va zic: priviti ce joc de calculator joaca astazi. Va veti intreba de ce vi se raspunde urat, dar eu va zic: vedeti ce filme vede el astazi. Va veti intreba de ca fata voastra vrea sa arate ce un picamar, dar eu va zic: priviti starul preferat al ficei voastre. Va veti intreba ce ce copilul vostru nu se imbraca adecvat cu vremea de afara, dar eu va zic: priviti posterul de deasupra patului. Va veti intreba de ce isi pierde timpul, dar eu va zic: astazi de ce ii lasati sa se uite ore in sir la aceleasi videoclipuri pe care le-a vazut de n ori...

Stiu oameni, care desi nu apatin unui cult religios care este deacord cu icoanele, pun icoane in camera copiilor, deoarece doresc ca inainte de culcare, copilul lor sa vada imaginea unui chip bland. Oricum, iconomia este prezenta si in biblie: cand Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa faca chipuri de heruvimi si serafimi pe perdeaua ce separa Sfanta Sfintelor de Sfanta (nu i-a carut sa faca idoli ci icoane), cand Mantuitorul isi lasa amprenta fetei pe naframa Veronicai, precum si cand Sf. Evanghelist Luca (doctor si pictor) picteaza chipul Maicii Domnului cu Pruncul in brate.

• • P.S. Indarjirea cu care lupta unii pentru a scoate icoanele din scoli imi aduce aminte de teoriile umanismului laic, care nu este nimic altceva decat o conceptie aflata intre comunism si nazism...