Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose",

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu"

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ "

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda"

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă" a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda - unul dintre cei doisprezece care erau cu El - a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai', pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important ...' şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda - că el a fost un fel de „ţăcănit" şi noi nu suntem - greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic' - pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic' de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul - când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare - ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!' "

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?"

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori", spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?" A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism."  "

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori"

„Părintele Serafim credea că fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice."

5.     „Antihrist trebuie înţeles ca fenomen duhovnicesc"

„De ce vor dori toţi cei din lumea întreaga să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea să semene a creştinism, de vreme ce antihrist înseamnă  cel ce este în loc de Hristos, sau seamănă cu Hristos."

6. „Evoluţionismul este filozofia lui antihrist"

„Evoluţia este unul din cele mai primejdioase concepte cu care se confruntă creştinul ortodox  de astăzi, fiind poate adevărata cheie a asaltului asupra Bisericii, a însăşi filozofiei (căci există aşa ceva!) viitorului antihrist."

7.     „Să fim pregătiţi să dăm socoteală de credinţa noastră înaintea celor fără credinţă"

„Dintr-un cuvânt rostit în faţa seminariştilor şi fraţilor de la Jordanville: „Văd aici  viitori păstori, călugări, creştini ortodocşi râvnitori şi închinători. Cine sunteţi voi? Care este identitatea voastră? Voi ar trebui să fiţi cei care îsi dau seama ce este creştinismul ortodox şi ce înseamnă să fii creştin ortodox. Nimeni nu vă va sili să ajungeţi la această înţelegere - trebuie să o faceţi voi singuri. Este  bine să ne gândim la aceasta din când în când. Sunteţi oare pregătiţi să faceţi ceea ce spune Sf. Petru, adică să daţi socoteală de credinţa voastră înaintea celor fără credinţă?" "

8.     „Astăzi în Rusia, mâine în America"

„Părintele Serafim avea mereu în vedere prorocia Stareţului Ignatie de Harbin (Manciuria), un părinte văzător cu duhul, care încă din anii `30 spunea: „Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America".

Părintele Serafim Rose: „Nu vreau să vă sperii, însă este mai bine să conştientizăm faptul că ceea ce suferă ei acum, sau ceva asemănător, va veni probabil şi aici, şi cât de curând. Noi trăim vremurile din urmă, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece în Rusia şi în alte ţări asemenea ei reprezintă experienţa normală a vremurilor noastre. Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim -  nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi." "

9.     „Calea cea mai bună este de a ne înmuia inimile, de a le face mai suple"

„ În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim Rose le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se  fi convertit, în scrierile înţelepţilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „calea cerului". În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale" şi auzise chemarea: De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filozof păgân din China, pe nume Lao Ţî", le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mânăstirea noastră. Stejarii care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pământ, iar ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi în stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slăbiciunea, fiind aşa de nesigur pe sine, încât trebuie sa te convertească că să fie sigur că el însuşi crede." "

10.   „O mică doză regulată de lumesc poate acţiona asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la imunitate fată de atracţiile lumeşti"

„Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am şi făcut. Altădată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunoştea foarte bine aceste opere şi chiar mi-a dat indicaţii ce lecţii se pot învăţa din ele, ca să le împărtăşesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunţit despre cum a reacţionat Theofil (sau alţii), daca au prins esenţialul.

Îmi amintesc şi cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson să citeasca Platon şi alţi filozofi, discutând totul cu el în amănunt, pe măsură ce Michael îşi croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina. Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de ortodoxie şi de patristică."

Editura Bunavestire, 2003

Atunci când trăia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decât de câteva sute de persoane - cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Frăţiei Sfântul Herman pe îndepărtatul şi împăduritul vârf de munte al schitului, cei care au făcut lungul şi uneori dificilul pelerinaj la Mănăstire precum şi alţii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totuşi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cărţile şi articolele sale - un torent care, în ultimii săi nouăsprezece ani, se revărsa atât în limba engleză cât şi în limba rusă.

Aceste scrieri pot fi împărţite în două categorii majore: traduceri şi comentarii teologice. Dar înainte să le discutăm, este necesar să înţelegem câte ceva din duhul care le-a inspirat.

Deşi părintele Serafim şi-a pus mintea, sufletul şi inima în tot ce a scris, într-o o prelegere ţinută la Pelerinajul de iarnă Sfântul Herman de la Mănăstirea Sfânta Treime din New York în 1979 (publicată sub titlul "Ortodoxia în USA" în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am găsit exprimată grija lui de căpetenie din toate cărţile sale: "Cum mai putem rămâne ortodocşi, dezvoltându-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne atacă din toate părţile?" El se temea că "Ortodoxia din America, dacă e lăsată în voia ei, s-ar transforma pur şi simplu într-un «protestantism de rit răsăritean» - cu alte cuvinte ar păstra câte ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei, dar lăuntric nu ar fi foarte diferită de lumescul protestantism."

Cum putem contracara influenţa lumescului în încercarea noastră de a-I urma lui Hristos? "Ducând o luptă duhovnicească interioară împotriva lumescului. (...) [Ortodoxia] este în primul rând a inimii, nu numai a minţii, ceva viu şi cald, nu abstract şi rece. (...) O persoană care ia în serios Ortodoxia, care începe cu adevărat să lucreze cu inima la înţelegerea ei, încercând să afle un nou de mod viaţă, dobândeşte cel puţin o parte din calitatea a ceea ce am putea numi mireasma adevăratului creştinism. (...) Acest tip de Ortodoxie nu poate fi dobândit peste noapte; e nevoie de suferinţă, experienţă, cercare. Dar înainte de toate, necesită hotărâre."

El însuşi a recunoscut acest tip de "hotărâre" în vieţile sfinţilor; el credea că "dragostea pentru sfinţii lui Hristos e unul din criteriile adevăratei Ortodoxii" şi, din această pricină, a început să traducă numeroase astfel de vieţi de la care cititorii vorbitori de limba engleză să se inspire la fel ca şi el. În acest sens, printre eforturile sale e de remarcat Tebaida Nordului - o colecţie impresionantă de vieţi de sfinţi ai nordului Rusiei. A tradus de asemenea şi Vita Patrum de Sfântul Grigorie de Tours, făcând accesibilă pentru prima dată în limba engleză puţin cunoscutele vieţi de sfinţi din Galia secolelor V şi VI. Multe dintre acestea au apărut deja în The Orthodox Word şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întreaga colecţie va fi curând gata de publicare în volum.

Un alt grup de sfinţi, care pentru noi sunt poate cele mai puternice exemple de astăzi ale creştinismului autentic născut din pătimire, este acela al Noilor Martiri ai Rusiei. Opus magnum-ul mănăstirii (650 de pagini) - Sfinţii Ruşi ai catacombelor - se compune în mare parte din material dar lăuntric nu ar fi foarte diferită de lumescul protestantism."

În preocuparea sa pentru Ortodoxia autentică, părintele Serafim a accentuat importanţa de a fi "în acord" cu Sfinţii Părinţi. Acum câţiva ani, mănăstirea a publicat o foarte importantă carte, Sfântul Paisie Velicikovski - o cheie către o legătură cu Sfinţii Părinţii. Nefăcând chiar pură hagiografie, cartea descrie setea duhovnicească pentru o călăuzire practică care, spunea adesea părintele Serafim, trebuie să constituie pentru noi şi o motivare pentru citirea Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, el era foarte doritor să facă disponibile scrierile unor Sfinţi Părinţi mai "moderni". Cu câteva zile înainte de a merge la spital, terminase ultima secţiune a primei părţi a cărţii Episcopului Teofan - Calea spre mântuire¹⁸, care va fi şi ea disponibilă într-un format de buzunar. O altă serie la care lucrase părintele Serafim se numeşte "Legăturile noastre vii cu Sfinţii Părinţi" - relatări ale unor scriitori şi personalităţi ortodocse contemporane care pot fi numiţi "eroi duhovniceşti" ai zilelor noastre.

De asemenea, părintele Serafim a tradus şi a scris articole despre Părinţii Bisericii primului mileniu, în special despre Sfântul Simeon Noul Teolog (publicată de Frăţie sub titlul Păcatul lui Adam), Fericitul Augustin şi alţii. Totuşi, cea mai importantă contribuţie a sa, din demersul său de a face disponibile în limba engleză texte teologice ortodoxe, este traducerea cărţii părintelui Mihail Pomazanski - Teologia Dogmatică Ortodoxă. Părintele Serafim o privea ca pe o capodoperă; este în întregime neacademică, oferind o indispensabilă explicaţie a Credinţei Ortodoxe. Prin pronia divină, părintele Serafim a reuşit să facă pe perioada verii corecturile finale, rămânând doar să fie publicată.

Era conştient şi de nevoia unor comentarii ortodoxe la Scriptură. Comentariile Arhiepiscopului Averchie la Apocalipsă, traduse tot de el, sunt publicate acum în serial în The Orthodox Word. Nădăjduim că va putea fi publicată şi seria de prelegeri despre Cărţile lui Daniel şi Geneza, ţinute la Pelerinajele de vară Sfântul Herman. Prelegerile despre Cartea Genezei constituie rezultatul unor cercetări pregătitoare pentru o carte despre viziunea ortodoxă asupra creaţiei. Şi aceasta, cu voia lui Dumnezeu, va fi tipărită în viitorul apropiat.

Alte două cărţi semnate de părintele Serafim au o importanţă specială pentru vremurile noastre: Ortodoxia şi religia viitorului şi Sufletul după moarte. Prima este o colecţie impresionantă de eseuri care analizează întregul fenomen modern al anti-Creştinismului - proliferarea religiilor orientale şi a duhului vremii, care şi-au pregătit terenul pentru o acceptare pe scară largă. Această carte este o sărbătoare atât pentru intelect cât şi pentru suflet, provocând şi stimulând gândirea, înfricoşătoare uneori şi în permanenţă apocaliptică, inspirată în acest sens dintr-un pasaj scripturistic: Copii, este ceasul de pe urmă (I Ioan 2, 18).

Sufletul după moarte a fost scrisă la cererea mai multor oameni din Biserică - preoţi, ierarhi şi alţii, care doreau să vadă o prezentare concisă a învăţăturii tradiţionale a Bisericii legată de ceea ce se întâmplă după moarte. În această lucrare, părintele Serafim a inclus şi o fascinantă interpretare ortodoxă a concepţiilor moderne despre "perioada de după moarte", "ieşirea din trup", respectiv diferitele experienţe oculte şi paranormale. Scrisă într-o manieră sobru-academică, această carte a răspuns la întrebările mai multor oameni, chiar şi din rândul heterodocşilor interesaţi de o învăţătură autentic-creştină despre acest subiect. (...)

În acest deceniu, al optulea din cel de-al doilea mileniu după Hristos, Ortodoxia a pierdut o puternică voce. Dar această pierdere nu este definitivă, deoarece, atâta timp cât scrierile sale vor continua să fie publicate, părintele Serafim poate atinge şi acum sufletele multora...

În timpul îndelungii agonii de o săptămână a Părintelui Serafim, a fost evident pentru Părintele Gherman şi pentru alţii, că fusese într-adevăr curăţit, învingându-şi voia proprie şi oferind-o lui Dumnezeu ca o ardere de tot. Nu era acum în el nici o urmă de mânie sau răzvrătire, numai evlavie, iubire, căinţă şi păreri de rău. Odată, înainte de a-i da Sfânta Împărtăşanie, Părintele Gherman a citit Evanghelia şi apoi, ţinând cartea deasupra muribundului, a început să-l binecuvinteze cu ea. Brusc, Părintele Serafim şi-a adunat fiecare ultimă picătură de putere din trupul muribund, zdruncinat, s-a ridicat să sărute acea carte supremă care îi dăduse viaţă. Când a revenit pe pat, ochii îi erau plini de lacrimi. Oamenii de acolo plângeau cu el. Printre ei era un catehumen pe nume Martin care, ezitând anterior să facă pasul final în Biserică, a spus mai târziu că acest efort eroic al Părintelui Serafim a fost pentru el „colantul", ştergând toate îndoielile din mintea lui. În acel moment, el a văzut că puterea lui Iisus Hristos era de neînvins chiar în faţa morţii, şi credinţa Părintelui Serafim era mai reală şi răbdătoare decât orice simplă realitate fizică.

Esenţa acestui călugăr-preot ar putea fi găsită în predicile sale, care erau întotdeauna concise, la obiect, îndreptate spre a ne mişca inimile şi „a ne smeri" (aşa cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ceea ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc prima dată când a venit în misiunea noastră de la Etna ca să slujească Sfânta Liturghie.

Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc acum, Liturghia a fost la miezul nopţii. Pe când se întorcea de la Sfânta Masă ca să citească Evanghelia cu o lumânare în mână, care lumina atât Sfânta Scriptură cât şi faţa lui, m-am gândit în sinea mea: Aşa era în catacombe şi aşa este în Biserica subterană persecutată din Rusia de astăzi! În aceste predici vedeam o inimă caldă şi iubitoare, aşa cum se putea găsi oriunde în această lume rece şi o minte bine rânduită şi pătrunzătoare, născută din har iar nu din această lume întunecată. El ne îndemna:

„Mai luptă încă puţin. Poartă-ţi crucea fără să te plângi; nu te gândi că tu eşti ceva deosebit; nu-ţi justifica păcatele şi slăbiciunile, ci priveşte-te aşa cum eşti cu adevărat; şi mai ales, iubiţi-vă unul pe altul.' Cuvintele lui Hristos. Întradevăr, Părintele Serafim nu L-a arătat pe Hristos atât prin cuvânt cât prin exemplu."[1]

Fratele Laurenţiu, finul Părintelui Serafim, scrie că Părintele Serafim „a dat unele dintre cele mai inspirate predici care s-au rostit vreodată în limba engleză." Sfatul său constant era:

„Acuză-te. Nu te îndreptăţi niciodată. Dacă trebuie, sau crezi că trebuie, cedează unei slăbiciuni, apoi fii sigur că recunoşti că este o slăbiciune şi un păcat. Dar vezi propriile tale greşeli şi nu-ţi judeca fratele!"

Eficienţa predicilor scurte, simple, ale Părintelui Serafim nu deriva din talentul oratoric, ci numai din faptul că porneau din vistieria inimii sale - o vistierie cu care a fost răsplătit după o luptă îndelungată, continuă, de a dobândi virtuţile. Din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).

Părintele Serafim a transmis mai departe cuvintele Sf. Macarie cel Mare:

„Când cei care sunt bogaţi întru Duhul Sfânt şi au într-adevăr bogăţia cea cerească şi lucrarea Duhului întru ei, spun oricui cuvântul adevărului ... şi nu este bogăţia lor, nu este comoara lor ce se află în lăuntrul lor când vorbesc şi nici nu este de la ei că bucură sufletele celor ce aud cuvântul cel duhovnicesc .... Dar unul care este sărac şi nu are bogăţia lui Hristos în sufletul său ... chiar dacă doreşte să vorbească cuvântul adevărului şi să-i veselească pe unii din cei care aud cuvântul şi totuşi nu are în lăuntrul său cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi adevăr ci numai îl repetă din memorie şi împrumută cuvinte din diferite părţi ale Scripturii, sau ceea ce au auzit de la oameni duhovniceşti şi care relatează şi învaţă şi pe alţii aceasta - vezi, el pare că veseleşte pe alţii ... dar după ce a trecut prin asta, fiecare cuvânt se duce înapoi la izvorul de unde a fost luat şi omul însuşi rămâne din nou gol şi neputincios .... Pentru acest motiv ar trebui să cerem de la Dumnezeu cu frângere de inimă şi cu credinţă, ca El să ne dea îngăduinţă să găsim această bogăţie, vistieria cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, în puterea şi lucrarea cea adevărată a Duhului. În felul acesta, găsindu-L mai întâi pe Domnul în noi înşine spre folosul şi mântuirea şi viaţa cea veşnică, putem apoi să-i folosim şi pe alţii după puterea noastră şi prilejul cel bun, apropiind de Hristos comoara cea din lăuntru."[2]

[2] „Omilii duhovniceşti ale Sf. Macarie cel Mare", în Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Îndrumător al vieţii duhovniceşti, p. 161-162.

Referindu-se la cei „singuratici" care „suferă profund de răul epocii moderne", Eugene Rose se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu - şi atenţionare - pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El - chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Trebuie să ne răstignim şi în afară, în văzul lumii; căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta - nici măcar printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.

Deci, nu-i de mirare că este greu să fii creştin - nu-i greu, este de-a dreptul cu neputinţă. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un fel de viaţă care, cu cât este trăit mai cu adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea propriei persoane. Şi de aceea ne răzvrătim neîncetat, încercăm să ne facem viaţa mai uşoară, încercăm să fim creştini numai pe jumătate şi încercăm să împăcăm cât mai bine cele două lumi. În cele din urmă trebuie să alegem - fericirea noastră stă într-o lume ori în cealaltă, nu în amândouă."

Nu poţi să nu priveşti toată prostia modernă ca ultima
„cădere” a omului, o imitaţie a păcatului celui dintâi
om creat la scara întregii lumi – dorinţa de a fi
asemenea lui Dumnezeu, de a şti totul. Şi cine poate şti
de ce Dumnezeu îngăduie aceasta – doar din pricină că
la sfârşit, ca şi la început, ne vom întâlni cu El. Nu
există nici o „pricină” pentru căderea Fiului Risipitor –
şi totuşi cât de mare a fost bucuria reîntoarecerii sale.
Poate că până la urmă Dumnezeu a „îngăduit”
existenţa epocii moderne pentru bucuria primirii
păcătoşilor care se vor pocăi la sfârşitul ei.
- Eugene Rose, 18 ianuarie, 1961

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl
către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui .... Căci acest fiu al meu mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească.
- Luca 15, 21, 22, 24

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
- Psalmul 33, 8

Prietenul lui Gleb (Gleb Podmoşenski cu care Eugene Rose a întemeiat mai târziu Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi), Dimitri, şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat des pe Eugene. De origine franco-rusă, Dimitri se trăgea dintr-o ramură a nobilimii franceze. Fusese crescut în Lima, Peru, cunoştea multe limbi străine, şi vorbea engleza cu accent francez.

Deşi îi curgea sânge albastru prin vene, primise o pioasă educaţie creştină, de la evlavioasa sa mamă rusoaică, Svetlana Romanovna. Credinţa curată a lui Dimitri a fost un exemplu pentru Eugene. El avea nevoie de acest firesc al vieţii creştin ortodoxe, de care fusese lipsit în copilărie şi pe care nu l-a putut înlocui prin mijloace pur intelectuale. A păstrat o strânsă legătură prin scrisori cu Dimitri până la sfârşitul vieţii şi mai ales cu Svetlana, care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Mânăstirea de maici New Diveyevo, a Părintelui Adrian.

Gleb, Dimitri şi cercul lor de prieteni, au fost ultimul impuls de care avea nevoie Eugene pentru a păşi în sânul Bisericii. Teama de a fi lovit de mulţumirea unei „deşertăciuni bisericeşti” provinciale i-a fost risipită de contactul cu tineri, care, doreau ca şi el, să slujească ortodoxia ca adevăr universal şi nu doar ca o religie etnică.

Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă duminică 12 februarie l962, pomenirea ocrotitorului său, Sf. Eugen al Alexandriei. Slujba a fost oficiată de Părintele Nicolai Dombrovski de la Catedrala din San Francisco, care fusese povăţuit de Arhiepiscopul Tihon să-l primească pe Eugene prin Sfânta Taină a Botezului. Dimitri şi Svetlana au stat fiecare de o parte şi de alta a lui, ca naşi. După ce a fost uns cu Sfântul şi Marele Mir, Părintele Nicolae a început Sf. Liturghie.

Era în Duminica Fiului Risipitor; preotul a citit pilda în cadrul Sfintei Liturghii. Lui Eugene i s-a părut foarte semnificativ că a fost primit în Biserică, tocmai în această zi. Aducându-şi aminte de îngrozitorii ani în care încercase în zadar să fugă de Dumnezeu, a simţit întocmai ca şi Fiul Risipitor, că păcătuise înaintea Cerului şi a lui Dumnezeu, că nu era vrednic să se numească fiul Lui. Cu toate astea, a fost primit cu dragoste în braţele Tatălui, i s-a dat în întregime moştenirea nemeritată a drepturilor de fiu şi a fost primit în curtea Tatălui, Biserica. La intrarea sa în acest „locaş mântuitor”, toate păcatele sale din trecut au fost spălate; era un om liber. În schimb, aşa cum spunea Alison, „Eugene s-a lepădat nu numai de trecut, ci de toate, chiar şi de sine. Le-a dat pe toate lui Dumnezeu.”

Când s-a împărtăşit pentru prima oară, harul lui Dumnezeu s-a arătat în el în chip minunat. Era într-o stare desăvârşită de pace şi fericire iar în gură a simţit un gust ceresc nespus de minunat, care a ţinut aproape o săptămână. Pentru aceasta nu a vrut să mănânce nimic. Cu câţiva ani înainte, simţise gustul iadului; acum, în chipul cel mai adevărat, i s-a dat să cunoască gustul raiului. După ani de zile, când ajunsese preot şi boteza oameni, întreba cu blândeţe dacă alţii simţiseră ceva asemănător la intrarea în ortodoxie, dar în general nu se întâmplase aşa. A înţeles că acesta trebuie să fi fost un har aparte. În anii care au urmat trecerii sale la ortodoxie, o clică ecleziastică a pornit o „epidemie” de rebotezări, explicându-se că primirile „neregulamentare” în ortodoxie nu erau considerate valide şi erau lipsite de har. Deşi Eugene nu a mai fost niciodată rebotezat după botezul său neortodox din adolescenţă, el şi-a păstrat mereu pacea în mijlocul controverselor rebotezărilor condamnabile. Simţirea harului când a trecut la ortodoxie a fost prea adevărată ca să mai îngăduie vreo îndoială.

Poate că datorită minunii primei Sfinte Împărtăşanii, după aceea, Eugene vorbea adesea de negrăita „savoare” şi „mireasmă” a ortodoxiei.

PĂRINTELE SERAFIM ROSE este cunoscut şi iubit astăzi în întreaga Rusie. Oricare om din Rusia, care cunoaşte cele despre credinţa sa strămoşească – creştinismul ortodox – cunoaşte numele Părintelui Serafim. Cei de acolo spun, cărţile sale schimbă vieţile oamenilor.

Un ortodox american convertit, care a petrecut de curând câteva luni în Rusia, a scris: „Când făceam cunoştinţă cu ruşi, întotdeauna, după ce aflau că sunt american, mă întrebau cu emoţie: ‘L-aţi cunoscut pe Părintele Serafim Rose?’ Este un lucru minunat că aproape toată lumea ştie de el, chiar şi copiii. Ei îl socotesc pe Părintele Serafim, scrierile sale şi înţelepciunea vieţii sale în Hristos, ca fiind esenţial pentru învierea Rusiei Sfinte din zilele noastre.”

În vremea când religia lor era batjocorită şi subminată de statul ateu, Părintele Serafim vorbea deschis poporului rus, împotriva duhului necredinţei din întreaga lume, făcându-i să nu se ruşineze de credinţa strămoşească, întărindu-i şi încurajându-i să ducă lupta mai departe. El a vorbit inimilor şi sufletelor lor într-un chip care îşi lua sensul din deceniile lungi de prigoană, suferinţă şi curăţire. De curând, un călugăr care vieţuieşte într-o mânăstire rusească veche din Valaam, a spus: „Fără Părintele Serafim Rose vom muri cu toţii.”

De mai bine de zece ani, lucrările Părintelui Serafim au ajuns din America în Rusia, au fost traduse şi s-au răspândit pe ascuns, în copii bătute la maşină, dintr-un colţ în celălalt al Rusiei. Astăzi, fiind mai multă libertate, lucrările lui se publică deschis, în tiraje de masă în cărţi şi reviste, şi se vorbeşte despre ele pe posturile de televiziune şi la radio. Cărţile sale se găsesc pretutindeni – chiar şi pe tarabele din staţiile de metrou şi la chioşcurile de pe stradă. Nu exagerăm dacă spunem că Serafim Rose este scriitorul ortodox contemporan cel mai cunoscut în Rusia. I se pictează portrete; iar în Mânăstirea Optina, redeschisă de curând, chiar în chilia în care Bătrânul Ambrozie cel sfânt a primit vizitatori ca Dostoievski, Tolstoi şi Gogol, se află acum o fotografie de-a lui.

Părintele Serafim este foarte iubit şi în alte ţări ortodoxe – mai ales cele fost comuniste – lucrările lui sunt publicate şi cercetate, iar numele său este ţinut la mare cinste. De curând, un călugăr din Serbia a scris: „Isihastul athonit şi îndrumător al rugăciunii inimii, Episcopul Amfilohie a spus oarecând că Părintele Serafim a fost dăruit cu cel mai mare dar care i se poate dărui omului pe pământ – darul dreptei socotinţe duhovniceşti.

CINE era acest om care, deşi era cunoscut numai unei mici părţi a oamenilor din apusul bogat şi foarte felurit, a făcut o impresie atât de uimitoare asupra ţărilor ortodoxe răsăritene în suferinţă? Cine era acest filosof duhovnicesc pătrunzător care părea să fi ieşit din vreun Pateric vechi? Cine era acest călugăr „sălăşluitor al pustiei” al cărui nume este acum în Rusia împresurat de legende despre viaţa sa retrasă din pustie?

Răspunsul este acela că acest om, care a fost să se numească Părintele Serafim Rose, era în esenţă un american obişnuit, bun, şi mai presus de toate drept. A fost crescut în California însorită de sud, la câteva mii de km de Hollywood şi Disneyland, din părinţi care nu auziseră niciodată de ortodoxia răsăriteană. Mama voia ca fiul său să ajungă om mare, iar tatăl voia ca fiul său să fie fericit.

Povestea Părintelui Serafim Rose nu este numai povestea unui om, ci este povestea celor ce se pot petrece în conştiinţa sufletului american, când Dumnezeu trezeşte corzile simţului de dreptate american. Cinstea de bază a Părintelui Serafim i-a îngăduit să pătrundă în întunericul vremurilor sale, nu numai pentru americanii săi, ci şi pentru cei din ţările îndepărtate, înrobite. Când era mai tânăr, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii lumii americane moderne: împotriva deşertăciunii lumii, a materialismului, a uşurătăţii şi a raţionalismului supărător. Răzvrătirea sa a luat chipul neliniştii, deznădejdii, nihilismului şi fărădelegii „furioşilor” generaţiei sale: intelectualii progresişti, boemi şi non-conformişti. Totuşi, firea sa de „cowboy american” deschis, jertfelnic, l-a oprit de la fuga pe care şi-o îngăduiau cei din preajma sa. Chiar şi „fuga” în tărâmul exotic al iluminismului budist i-a lăsat sufletul gol şi chinuit.

Atunci Dumnezeu i S-a descoperit sufletului îndurerat al Părintelui Serafim, şi a început schimbarea de la răzvrătirea americană modernă la ortodoxia veche, apostolică. Când a venit la ortodoxie, el a mers de-a dreptul prin toate aspectele exterioare – toată mentalitatea deşertăciunii lumeşti şi a rânduielii supărătoare care se află şi în Biserică – ducându-se până la esenţa şi inima creştinismului lumii celeilalte. El a luminat cărarea pe care trebuie să o urmeze şi alte suflete americane curate, deschise, căci ei ţin seama de „sensul american al dreptăţii” pe care îl au.
Dar mai este un chip al Părintelui Serafim, unul care, cu osebire s-a făcut iubit inimilor creştinilor ortodocşi din spatele cortinei de fier. Aşa cum arată călugărul împreună ostenitor cu el pentru o perioadă de mulţi ani: „Părintele Serafim a fost omul care a ştiut cum să sufere.” El a cunoscut măsura suferinţei mântuitoare, a văzut-o lucrând în mucenicii şi duhovnicii creştini din vremea sa, şi a primit-o din voia sa – nu numai pe din afară, prin greutăţile vieţii sale călugăreşti din pustie, ci şi lăuntric, în „durerea inimii” care caracterizează dragostea creştină adevărată. Înainte de a fi aflat Adevărul, el suferise pentru că îi lipsea, acum aflându-l, el suferea pentru El.

[Din cartea Ieromonahului Damaschin, „Viaţa şi lucrǎrile Pr. Serafim Rose”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005]