"Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci" (Jorge Luis Borges)

"Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat" (Orhan Pamuk)

"A fost odată, în ţara Alifbay, un oraş trist, cel mai trist dintre toate, aşa de devastator de trist, că îşi uitase propriul nume. Era aşezat pe ţărmul unei mări îndurerate, plină de peştiposaci, atît de amărîţi la gust, încît cei care îi mîncau începeau să rîgîie de melancolie chiar dacă cerul era senin. În partea de nord a oraşului se găseau fabrici uriaşe în care (aşa mi s-a spus) tristeţea era de fapt produsă, împachetată şi trimisă peste tot în lume [...]. Şi în mijlocul oraşului, dincolo de o zonă veche de clădiri distruse care arătau ca nişte inimi frînte, trăia un băieţandru fericit pe nume Harun, unicul copil al povestitorului Raşid Khalifa, a cărui veselie era vestită în întreaga metropolă nefericită şi al cărui şuvoi nesfîrşit de poveşti plăsmuite, adevărate şi întortocheate [...]" (Salman Rushdie)

"Sînt sigur că fotografia reprezintă un povestaş machiguenga. [...] Omul  care perorează, în faţa acelui auditoriu fermecat, cine ar putea fi, dacă nu personajul menit să ascută ancestral curiozitatea, fantezia, memoria, apetitul pentru vis şi pentru minciună al poporului machiguenga?" (Mario Vargas Llosa)

...doar cîteva fragmente care celebrează frumuseţea Poveştii. Bucuraţi-vă de ea.

Oricum, nu pot s-o fac, pentru că nu locuiesc în sectorul 5. Dar lucrez în sectorul lui. Asta înseamnă că şcoala mea arată bine, fiindcă Vanghelie e singurul primar din Bucureşti care s-a ocupat de şcolile „sale”. E drept că lambriurile sînt destul de subţirele, marmura s-a ciobit pe ici pe colo (am uitat să-l întreb pe d-nul inginer la îndemînă dacă e posibil), iar acum, de cînd cu zăpada, în cabinetul de română e un peisaj cu găleţi roşii, fiindcă plouă din tavan. Dar faţă de ce am văzut prin alte şcoli, e lux.

Apoi, mai sînt petrecerile. De Crăciun şi de Mărţişor, parcă, d-nul primar invită toată suflarea didactică din sectorul d-lui,  dăscălimea adică moflujii (scuze, nene Iancule!), la Romexpo. Invitaţii tipărite, colorate, întotdeuna cu un textuleţ sensibil, altul de fiecare dată, pentru Crăciunul acesta a fost ceva cu timpul bucuriei şi al încrederii. Să ne bucurăm, aşadar, împreună, la Romexpo. Nu ştiu cum e acolo, n-am fost niciodată la o astfel de manifestare, dar unii le aşteaptă cu înfrigurare.

Şi tot anul acesta, cînd profesorii au primit tichete-cadou de la inspectorat în valoare de 700 de lei, primarul nostru a suplimentat valoarea lor cu 350 de lei. Nu e puţin lucru! Ba, ne-a mai promis că va lupta ca să primim şi noi tichete de masă. Aşa că noi, cei din sectorul 5, îl iubim pe primarul nostru, chiar dacă nu vorbeşte după normele academice.

Vreau doar să spun că mă simt umilită. De ce trebuie să-mi dea el cadou? De ce mă trimite la petreceri? Am ajuns nişte sărăntoci, de care trebuie să-ţi fie milă. Cărora le dai de pomană. De ce nu am un salariu, cu care treaba mea ce fac, cumpăr cadouri sau  mă duc zilnic la restaurant, de ce trebuie să primesc ajutor? Dacă banii ar fi suficienţi, sper că nu s-ar mai simţi nimeni obligat să-mi facă diverse cadouri şi aş fi un om liber. Să-mi fac eu singură bucurii, dacă vreau.