Cu fiecare renastere, consumi energie. Cu fiecare reinviere, spiritul isi pierde din consistenta. Cu fiecare revenire, sufletul se dilueaza si cu fiecare pas pe care il faci, te indrepti spre origine.  Cercul se va inchide atunci cand notiunea nu va mai insemna nimic pentru tine. Atunci cand "tine" nu va mai fi a ta constiinta. Vei fi doar instinct si atat. Cand cuvant nu va mai fi ci doar limbaj. Deabia atunci vei fi eliberat. Cand vei cobora toate treptele spre punctul din care ai plecat. Si toate astea doar in cel mai bun caz.

La inceputul lunii Iunie am plecat in Corfu. Stiam ca Grecia este un loc plin de legende cu zei si ninfe dar n-as fi crezut ca fiecare loc are o insemnatate anume.Cu toate ca drumul dintre Bucuresti si Corfu a fost foarte obositor, am mers aproape 27 de ore, frumusetea locurilor a sters cu buretele toata oboseala. Cand vedeam la televizor, marea imbartisand muntele mi se parea ireal, iar cand am vazut cu ochii mei mi s-a parut o imagine de basm.

Dupa o calatorie de aprox.1 ora cu feribotul am ajuns in Corfu Town, denumit in greaca Kerkyra. Ghidul local nu stia unde se afla hotelurile unde trebuiau sa fie dusi turistii asa ca ne-a plimbat vreo 2 ore pe insula, ca la sfarsit sa-si dea seama ca de fapt trecuse de vreo 3 ori pe langa hoteluri :)) Am stat in statiunea Agios Gordios, intr-un hotel situat la 400 de metri de mare dar n-am mers pe plaja decat de vreo 2-3 ori pentru ca pe plaja nu exista nisip, ci doar pietris asa ca am preferat piscina hotelului .

Trebuie sa precizez ca in Corfu pana si ultima ulita era asfaltata insa soselele erau extrem de inguste, intre casele de pe marginea drumului si autocar fiind doar 10 cm. Cand s-au asfaltat la ei soselele, probabil ca nu se gandeau ca insula va avea atatia vizitatori. Erau niste coline atat de inguste si abrupte incat numai soferii greci au voie sa conduca pe drumurile respective.

Prima excursie a fost o croaziera pe mare. Am mers cu vaporasul pana la o insula parasita unde am fost lasati timp de cateva ore sa facem plaja si sa inotam...cei care se pricep :) Apa era atat de limpede incat i se vedea fundul iar stancile semanau cu niste bucati uriase de halva. In ziua aceia am avut parte de cel mai groaznic masaj la picioare din viata mea pentru ca pietricele ardeau ca niste carbuni incinsi. :))

La intoarcere am intrat cu vaporasul intr-o pestera superba, unde la intalnirea dintre stanca si apa se puteau vedea corali roz, iar apa era de-un albastru infinit ;) A fost o senzatie unica, condimentata cu o melodie de basm, Celine Dion - My heart will go on, pentru cei care nu stiu, melodia aia din Titanic, ;) vaporu ala mare care s-a lovit de un iceberg si s-a scufundat.

Cu doua zile inainte de a pleca am fost in turul insulei. Prima oprire a fost la Achilleon, un palat ridicat pentru Elizabeta, imparateasa Austriei alias Sissi. Cand eram mica, "Sissi, imparateasa Austriei" era filmul meu preferat. Stiam toate replicile, toate secventele, asa ca a fost minunat sa trec prin locurile pe unde a trecut ea.

Urmatoarea oprire a fost in Kerkyra, capitala insulei Corfu, o mica Venetie fara canale si gondole dar cu un farmec aparte. Principala atractie atat aici cat si in statiunea in care am stat au fost tarabele cu suveniruri :)) In fiecare seara mergeam si mai cumparam ceva. Chiar m-am imprietenit cu cateva vanzatoare care atunci cand ne vedau ziceau un " buna seara", destul de stalcit dar plin de veselie.

Am mai mers si la Biserica Maicii Domnului unde impresionanta era bogatia florilor.

La intoarcere am mers intr-un sat unde se face ulei de masline si am vizitat o distilerie care se ocupa cu prelucrarea unui fruct local, koum kuat.

Plimbarea cu ATV-ul a fost minunata. Daca mergeti undeva unde se inchiriaza si aveti posibilitatea sa faceti o plimbare, si permisul de conducere la voi, e pacat sa ratati asa ceva.

A fost cea mai frumoasa vacanta din viata mea si sper ca int-o zi sa ma pot intoarce in Corfu. Marea e superba indiferent pe ce colt al planetei ar fi. :) Si mi-a ramas in memorie pentru mult timp.

Bithynium-Claudiopolis poate fi considerat orasul de bastina al celui care va deveni obiectul pasiunii dezlantuite a imparatului, Antinous. Mai precis, Antinous era un fiu de taran, casa parintilor aflandu-se intr-un loc numit Mantinium (locuitorii din Mantineea il vor comemora mai tarziu pe Antinous cu o fervoare deosebita; insasi numele tanarului aminteste de o legenda locala, care trebuie sa fi fost cunoscuta si la Bithynium- potrivit acestei legende, Mantineea fusese intemeiata, initial, in alta parte, dar fiindca oracolul i-a poruncit, Antinoe, fiica regelui Cefeu, a adus poporul in locul harazit de zei, ghidata de catre un dragon). Sursele antice nu ne spun unde si cand l-a vazut prima data Hadrian. Dintre toate numeroasele portrete ale lui Antinous, majoritatea sunt idelizate, infatisand un adolescent imberb, si doar unul singur ni-l prezinta ca pe un tanar de 20 de ani. Acest lucru ne permite sa credem ca el s-a aflat alaturi de Hadrian timp de aproape 7 ani- cu alte cuvinte, din toamna lui 123 sau primavara lui 124 si pana la moartea lui, in octombrie 130. Dupa toate probabilitatile, Hadrian l-a vazut pentru prima data la Claudiopolis, desi s-a presupus ca aceasta intalnire a avut loc la Heracleea, unde Antinous participa la concursurile atletice rezervate baietilor. Dar, indiferent de locul si momentul intalnirii, prezenta lui langa imparat nu este nicaieri consemnata inainte de calatoria in Egipt, in anul 130.

In septembrie 128, la cinci ani dupa ce a fost initiat in primul grad al Misterelor, Hadrian a mers din nou la Eleusis (Misterele din Eleusis erau sarbatori bianuale tinute in Grecia antica in templul din Eleusis, dedicate zeitei Demetra si fiicei ei persefona din recunostinta pentru darul agriculturii). El s-a alaturat celorlalti "Mystae", facand baia rituala in mare, tinand post timp de trei zile si apoi participand la aducerea statuii lui Iachus de la Atena. Antinous se va fi aflat si el acolo, chiar daca nici o sursa nu-i atesta prezenta. Dar multimea marturiilor ulterioare, ce asociaza numele lui Antinous cu misterele eleusiene, fac plauzibila ipoteza ca el ar fi fost initiat alaturi de imparat.

Poetul egiptean Pancrates compune un poem despre o vanatoare la care participa cei doi, din care s-au pastrat cateva fragmente, printre care: "Caci el [Hadrian] dorea sa puna la incercare indemanarea frumosului Antinous, fiul ucigasului lui Argus[Hermes](...)".

Pe la jumatatea lui octombrie 130, flotila imperiala a ajuns la Hermopolis in Egipt, catre izvoarele Nilului. Acesta este orasul hermesului egiptean- zeul Thoth, care dezlega toate tainele. Pe 22 octombrie festivalul Nilului era in curs si doua zile mai tarziu se desfasura comemorarea mortii lui Osiris- ziua in care s-a inecat Antinous. Incidentul este raportat lacunar de catre Dio Casius ,Historia Augusta si Aurelius Victor. Dio incepe:

"Antinous era din Bithynium, un oras bithynian pe care-l mai numic si Claudiopolis, si el devenise paidika [baiatul favorit] al lui Hadrian; si a murit in Egipt, fie cazand in Nil, cum scrie Hadrian, fie, cum s-a intamplat de fapt, fiind oferit drept sacrificiu. Caci Hadrian era, in orice caz, asa cum am spus, foarte atras de cele mai bizare arte si se folosea de divinatii si incantatii de orice fel. Astfel Hadrian l-a onorat pe Antinous- fie din pricina iubirii pentru el, fie ca el alesese sa moara de buna voie, caci trebuia sa renunte la viata din proprie vointa, spre a dobandi ceea ce imparatul dorea- intemeind un oras pe locul unde Antinous isi implinise destinul si dandu-i numele frumosului tanar. De asemenea, i-a inaltat statui, sau mai curand imagini sacre, practic in toata lumea. In cele din urma, el a declarat ca zarise o stea, pe care o considera ca fiind a lui Antinous si cu bucurie asculta povestile depanate de companionii sai, cum ca staua se zamislise din sufletul lui Antinous si ca atunci aparuse pentru prima oara. Ca urmare, el a fost ridiculizat, mai ales pentru ca, atunci cand murise sora sa, Paulina, nu i-a acordat nici un fel de onoruri."

HA este inca si mai laconica:

"Pe cand naviga pe Nil, l-a pierdut pe Antinous al sau, pentru care s-a jelit ca o femeie. Sunt diverse povesti despre Antinous- unii spun ca s-ar fi oferit el insusi drept jertfa, pentru binele lui Hadrian, altii- ceea ce frumusetea si senzualitatea lui Hadrian sugereaza. In orice caz, grecii, la dorinta imparatului, l-au cinstit pe tanar ca pe un zeu, sustinand ca prin el s-ar fi dat si oracole, despre care se presupune ca insusi Hadrian le-ar fi compus."

Descrierea lui Aurelius Victor deriva probabil din aceeasi pierduta "Vita Hadriani" a lui Marius Maximus, pe care se bazeaza, in mare, si HA. Intreaga relatare pe care Victor o face asupra regimului lui Hadrian numara mai putin de 300 de cuvinte, mai bine de un sfert fiindu-i dedicate lui Antinous:

"Ca urmare a inclinarii lui Hadrian catre luxura si voluptate, zvonuri rautacioase s-au auzit despre desfranarea sa cu barbati si despre pasiunea arzatoare facuta pentru tanarul sau insotitor, Antinous; de aceea si pentru nici un alt motiv, a fost intemeiat un oras numit dupa Antinous si hadrian i-a inaltat statui efebului. Unii pretind ca a procedat asa din pietate sau din cauza religiei: motivul fiind, zic eu, ca Hadrian voia sa-si lungeasca viata si cand magicienii au cerut un voluntar sa i se substituie, toti au refuzat, dar Antinous s-a oferit el inusi- de aici si mai sus pomenitele onoruri ce i-au fost acordate. Vom lasa insa chestiunea nedecisa desi, in cazul unei personalitati acomodante, privim asocierea dintre persoane de varste diferite cu suspiciune"

Daca Hadrian n-ar fi aratat atatea dovezi de recunostinta- ce necesitau onoruri totale- raposatului Antinous, poate ca povestile ostile despre moartea tanarului nu ar fi circulat niciodata. Orice s-ar fi intamplat, insa, Hadrian s-a vazut obligat sa insiste in scris ca moartea lui Antinous fusese accidentala. Dar exista indicii ca s-ar fi incercat innabusirea zvonurilor potrivit carora disparitia tanarului ar fi fost voluntara. Un collegium de adoratori ai Dianei si ai lui Antinous din lanuvium, langa Roma, infiintat 6 ani mai tarziu, prevedea normele pentru inhumarea normelor membrilor sai- doar cei care se sinucideau nu putau beneficia de onorurile funerare. Alte dovezi suplimentare fac ca moartea voluntara a lui Antinous sa para probabila. Mai ales ca divinizatul Antinous, desi identificat sau portretizat ca diferiti zei greci, in special Hermes, Dionysos si Pan, a fost alaturat lui Osiris, in orasul ce urma sa-i poarte numele. Faptul ca moarta sa a vut loc chiar in ziua in care Osiris se inecase cu greu ar puta trece drept o coincidenta. Pe langa asta, potrivit unei vechi practici stravechi, cei care se inecau in Nil primeau onoruri divine. Cu siguranta Antinous auzise despre aceste traditii. Pe de alta parte, conceptul sacrificiului personal pentru a salva viata cuiva era destul de familiar atat grecilor cat si romanilor.

Mai exista insa si alte dovezi care merita sa fie luate in considerare si care pot face lumina in privinta starii de spirit a lui Hadrian. Este poate inutil sa ne lansam in speculatii, cand adevarul poate nu va fi niciodata descoperit. Astfel, se poate presupune ca Antinous s-a inecat de buna voie, stiind ca Hadrian isi facea griji privitoare la sanatate. Oricum, este destul de plauzibil ca tanarul dobandise un fel de dorinta de a muri. El il insotea de ceva timp pe Hadrian, pare clar- chiar daca toate sursele nu afirma fara echivoc acest lucru, si se afla acum la varsta cand, pentru greci, relatiile traditionale onorabile cu un barbat nu mai erau acceptate. Unii dintre principalii elenisti moderni au ajuns la aceeasi concluzie- ca pozitia lui Antinous devenise de neconceput si el a cautat o ale de iesire.

In orice caz, se pare ca pe 30 octombrie Hadrian a "intemeiat" oficial "orasul lui Antinous" (Antinoopolis) pe malul drept al Nilului, vis-a-vis de Hermopolis si aproape de locul unde Antinous murise.

"

"Only a God can still save us"

"Numai un Dumnezeu ne mai poate salva"

Sub semnul Ėnias (III)

Sub semnul Ėnias (II)

Sub semnul Ėnias (I)

Kũ a fost cel ce a ţinut să dea replică soţilor ceva mai graşi şi a hotărât că este timpul ca şi bucata sa de pământ să prindă viaţă şi culoare.

Mai întâi a desenat apele, ape mari şi învolburate pe care le-a numit oaze rotunde. În jurul oazelor a desenat copaci cu coroane bogate şi verzi. De jur împrejur a conturat un lanţ muntos şi multe cascade frumos curgătore. Apoi, şi-a scris poezia ce avea să dea naştere schiţelor sale şi a pus poezia pe note fermecătoare şi line. Astfel acest pământ a început să se contureze uşor, mult mai uşor ca celelalte, dar cu graţie şi farmec. Creaţia acestei bucăţi de pământ a durat câţiva ani şi perfecţiunea şi dragostea cu care a fost făurită s-a obsevrat atunci când totul a luat sfârşit, iar pământul a fost plin de ape minunate, de copaci ce nu mai fuseseră creaţi şi de munţi cum nu se mai văzuseră.

Pioris a rămas cu adevărat surprins, iar această frumuseţe ia mai furat câteva lacrimi ce le-a transformat în ploaie şi le-a a revărsat-o aspura pământului lui Kũ. Acest pământ a fost numit Krolim iar locuitorii lui împreună cu zeul Kũ, aveau să se numească kroli.

Armida şi Linny şi-au început creaţia desenând copacii şi făcându-le poezii ce aveau să umple pământul de diverse rase de copaci. Apoi au creat iarba şi florile de diverse culori şi mărmini. Pe urmă au creat râuri mici şi oaze de apă. Întregul lor tărâm a fost creat ca o pădure tropicală în care copacii dominau.

Pioris a numit această parte a globului Ionaria (Cea Veşnic Verde), iar locuitorii săi aveau să se numească ionari împreună cu cele două zeiţe dădătoare de viaţă.

După ce întreg pământul a fost aranjat şi colorat, Pioris i-a chemat pe cei unsprezece alături de el în înaltul norilor acolo unde îşi construiseră lăcaşul. Acesta le-a arătat cum se vede creaţia lor de sus şi s-au minunat văzând atâta frumuseţe şi cu toţii au plâns revărsând picături asupra pământului.

Pioris şi-a scos gândurile şi le-a expus în faţa celor ce iau fost alături:

- Gândul şi sufletul meu au văzut cum din gândurile şi sfuletele voastre se naşte frumuseţea şi măreţia. Dar încă nu simt că lumea este pregătit pentru cel dintâi născut. Nu le putem oferi decât natură, dar nu şi alte vieţi.

Misivi au căzut pe gânduri timp îndelungat şi şi-au dat sema că pe pământ este linişte şi nici un cântec nu umplea magia creaţiei.

Atunci Źiareť s-a ridicat dintre misivi şi a început a cânta dezvăluidu-şi glasul angelic. Din cântecul ei au luat naştere cele dintâi păsări, păsări cu glasuri cristaline ce aveau să dea viaţă lumii create mai jos. Păsări ce cântau mai frumos decât orice misiv.

S-a ridicat şi Vlasios ce a conturat o poveste şi nara aşa frumos încât pe toţi munţii creaţi au luat naştere brazii şi odată cu ei patru vânturi ce aveau să mângâie frunzele verzi şi plăpânde ale tuturor copacilor.

Pioris a binecuvântat noua creaţie şi a dat nume celor patru vânturi. A văzut că fiecare bate dintr-o direcţie şi anume din cele patru puncte cardinale. Vântul care bătea dinspre sud era veşnic grăbit şi sufla cu forţă. Trecea ca vijelia şi nu-i păsa dacă în urmă mai lasă câte o creangă ruptă şi l-a numit Sįľ (Războinicul), dar de pământeni era numit Silvan (Aducătorul de Furtună). Vântul ce bătea dispre est era doar o adiere ce venea ca un gând curat şi trecea peste întrega lume lăsând un gust cald şi un miros îmbietor. Pioris l-a numit: Œrit sau, aşa cum îi spuneau locuitorii pământului, Cirot (Adierea); (se citeşte Sirot).

Vântul ce sufla dinspre vest era cel ce-i smulgea cele mai multe lacrimi frumoasei Ĥynona. Odată cu suflul dinspre vest venea şi ploaia caldă şi liniştită. Zeul cel mare l-a numit Ơengus, iar ulmaşii îl numeau Ow.

Cel mai iubit vânt, ce aducea cele mai minunate sufluri atât calde cât şi reci, era cel de nord. Pioris l-a botezat Indra (Cel Iubit), ulmaşii îl vor numi Gov, iar ionari îl cunoşteau sub numele de Frey. În unele zone în cea dea doua lumină va mai fi numit şi Gurn (Aşteptatul).

Cu toate astea Pioris nu era convins că este cel mai bun moment pentru venirea omului şi a decis să mai aştepte până când toţi misivi vor fi pregăţiţi.

V-am spus că am un weekend zbuciumat, v-am spus, nu? Cu aglomerările de rigoare. Cu nunţi cu una şi cu cealaltă. În plus, după ce că abia am reuşit să intru în casă, pe Xreder îl apucă şi experimentele pe net, aşa că ba merge, ba nu merge. Normal că mă enervez, după ce n-am văzut laptopul decât zece minute de dimineaţă şi zece pe la prânz când am ajuns să mă schimb. Nici să vă răspund nu am apucat, dar o să mă întorc la problema cu pricina. Doar nu o lăsăm aşa. Tata Borgo, nu vreau să fiu lăudată, mie nu îmi place ziua mea, mă apucă mâncărimile :D

Şi ca totul să fie perfect, laptopul ăsta mă cam lasă, iar ăla nou vine abia săptămâna cealaltă. Aşa că mă apuc să îmi fac salvări pe cd-uri, nu de alta, dar de o muri de tot, măcar să fiu cu inima împăcată.

Să recapitulăm: netul ba merge, ba nu merge şi când merge, zici că o face în reluare. Laptopul, cam la fel. Aşa că ba sunt, ba nu sunt. Ba pic, ba îmi revin. Parcă aş fi la maraton. Dacă apuc să citesc ceva, deja e o minune. Ziceam să mă uit pe bloguri, hehe, uită-te dacă poţi. Păi cum? Şi cu net şubred şi cu laptop şubred? Una peste alta, mâine tot târziu ajung. Uhhh, nu mă întrebaţi ce treabă am că nu aveţi timp să mă ascultaţi :D Dar vă las o continuare. Normal, dacă pe Our nu îl pot scoate momentan din pădure, măcar cu zeii s-o dăm înainte :D Enjoy!

SUB SEMNUL ĖNIAS

CONTINUARE

1 şi 2.

Mariosis împreună cu Finniana au hotărât să-şi înfrumuseţeze şi ei partea lor de pământ, însă au dorit să-i dea o denumire înainte de-ai da viaţă şi l-au rugat pe Pioris să le lase privilegiul de-aş denumi pământul şi creaţia, iar el a încuuvinţat. Partea lor de pământ s-a numit Ulmina (Măreţia), iar cei ce aveau să locuiască într-însa aveau să se numească ulmaşi la fel ca şi creatorii lor.

Finniana a creat muzica şi versurile ce aveau să dea naştere celor verzi şi întinse. Mariosis a dorit să creeze ceva măreţ pe care să sălăşluiască atât verdele cât şi albastrul. A creat o poezie prin care a descris măreţia unor pietre ce puse una peste alta aveau să formeze un uriaş cu urcuşuri şi coborâşuri. Acest uriaş din piatră a fost desenat în verde şi albastru. Astfel s-a născut primul munte ce a fost numit Aşchid (Uriaşul). Dar zeul nu s-a mulţumit doar cu verdele ierbii, iar în desenul său a conturat primele flori pe care le-a numit flori de colţ.

Cei doi au poposit pe pământul ce l-au creat şi până când Pioris avea să creeze rasele aveau să sălăşluiască acolo şi să încerce să aducă noi forme pămânului numit Ulmina.

Dragostea lor a crescut văzând frumuseţea ce-i înconjoară şi din aceasta s-au născut doi ulmaşi, primi  din acest loc, iar ei au fost numiţi Zior (Blândul) şi Bladd (Sângerosul). Cei doi născuţi erau diferiţi atât trupeşte cât şi sufleteşte. În timp ce Zior iubea tot ceea ce se crease cu deosebi apele line şi veşnic curate, Bladd iubea doar puterea şi spera să stăpânească de unul singur tot globul pământesc.

Pioris şi ceilalţi zei au înmărmurit când au descoperit cât de frumos şi de mare este Aşchid şi au fost invidioşi pe creaţia soţilor, dar şi motivaţi să creeze lucruri noi şi mai frumoase.

Prima parte aici.

Şi s-a născut prima lumină odată cu primele forme inteligente şi atotştiutoare. A apărut lumina din nimic şi era destinată veşniciei într-un Univers căruia nu îi era sortit să cunoască noţinuea de întuneric şi haos. Cea mai frumoasă şi cea mai pură formă de luminare pe care a cunoscut-o Universul. Şi această lumină a fost numită „Nutovi”, sau lumina binefăcătoare. (Nutovi era lumina binefăcătoare iar Ėnias era lumina ce aducea speranţa şi cea pe care misivi o iubeau cel mai mult).

În Nutovi s-au născut şi Primordialii, cei ce au pus la cale naşterea planetelor şi în special a pământului şi a tot ceea ce avea să existe.

.........................................................................................

Sub semnul primei lumini (Ėnias), au început primele „construcţii”. Mai întâi au creat pământul, gol, îmbrăcat doar cu haina stranie şi maronie plină de praf. Dar pământul era perfect, nu avea nici cea mai mică imperfecţiune, totul era lin şi fără de cusur. Apoi au creat ceea ce a fost numit Ħovi (Cerul) şi acesta născut dintr-o perfecţiune uimitoare şi dintr-un albastru strălucitor. Norii au fost creaţi într-o singură formă, perfectă.

Pioris a construit, mai apoi, un plan pentru a înfrumuseţa pământul, dar şi cerul. La început prin poezie, cântec şi gânduri frumoase, au creat locul celest de unde şi-au putut veghea creaţiile pământeşti, pe urmă fiecare misiv şi-a împărţit bucata de pământ pe care şi-a dorit să o modeleze. Esioinn avea să ia cea mai mică bucată de pământ ce avea să o împartă cu soţia lui Stoom, Lahea. O altă bucată de pământ îi revenea lui Clioris şi numai lui, deoarece Pioris avea încredere în măreţia gândului său. Mariosis împreună cu cea ce-i era destinată, Finniana, aveau să deţină una din cele mai mari bucăţi de pământ pe care aveau să-l construiască după propriile gânduri pline de dragoste.

Kũ şi-a luat propria bucată de pământ asemenea lui Clioris. Îşi promisese sie să creeze acolo ceva nemaivăzut asemănător propriei înfăţişări. Stoom alături de Unia aveau partea lor din globul pământesc, parte căreia trebuia să-i dea formă şi unicitate.

Armida şi Linny s-au încumetat să ia cea din urmă parte din pământ şi să o înfrumuseţeze după propriile gânduri şi cântări.

Esioinn a creat prima poezie ce vorbea despre nemurirea naturii, despre verdele şi albastrul ce aveau să coloreze pământul. A scris versuri îmbietoare ce le-a combinat cu muzica mirifică a Laheei. Pământul, asupra căruia şi-a revărsat poezia melodioasă, a fost cel dintâi care a cunoscut iarba verde şi proaspătă şi râurile cristaline pline de muzica vuietului îmbietor pe care îl deţine orice apă. Prima apă au numit-o Eliva (Îmbietoarea), deoarece misivi nu mai văzuseră o astfel de minune. Era frumoasă iar susurul îi era lin şi, totodată, învolburat.

Pioris l-a slăvit pe Esioinn şi l-a pus la loc de cinste în stânga sa, iar pe Lahea a numit-o muză a câtecului, a versului frumos conturat şi a melodiei pure. Aceştia au fost primii ce şi-au conturat gândurile şi le-au unit cu pământul dând naştere unei poezii.

Pioris a hotărât ca cel dintâi pământ conturat să se numească Anuria. În Anuria avea de gând să le pregăteasca casa primilor născuţi, dar până acolo mai era mult timp. Peste Anuria aveau să domnească Esioinn şi Lahea şi ei aveau să se numească anuri. Şi, Lahea, soţia lui Stoom a cunoscut sufletul curat al lui Esioinn şi a cunoscut frumuseţea iubirii. S-a preschimbat soţia lui Stoom într-o fiinţă paşnică şi iubitoare şi i-a dăruit dragoste lui Esioinn. Vlasios prin înţelepciunea ce i-a dăruit-o cea dintâi lumină s-a ţinut departe de Lahea însă mrejele ei l-au învăluit şi astfel s-a născut Ĥynona (Cea Frumoasă). Ĥynona era cea mai frumoasă creatură şi cea dintâi născută în Anuria. Frumuseţa ei a făcut-o cunoscută, în rândul celor ce aveau să se nască, ca Şirania, astfel o numeau fiinţele pământului.

După succesul lui Esioinn, Clioris a hotărât să îşi modeleze şi el bucata de pământ. Avea sufletul curat şi o deosebită muzicalitate. Astfel a desenat cu degetul văile şi apele. Apele le-a făcut mai deosebite decât cele ale lui Esioinn. Fiecare curgea şi se îmbina cu verdele văilor şi ele s-au numit cascade. Frumuseţea cascadelor i-a surprins atât pe misivi cât şi pe anuri, iar Pioris a plâns de fericire aduncând astfel primele picături de ploaie.

Şi au văzut că ploaia este bună, că răcoreşte pământul, iar iarba creşte mai repede şi mult mai frumoasă. Pioris a plâns, de atunci, de multe ori lăsându-şi sentimentele de fericire să se îmbine cu lacrimile albastre şi să se contopească cu pământul pur. Văzând că asta îi ocupă tot timpul a chemat-o pe Ĥynona la el şi i-a spus:

- Iubeşte ceea ce au creat cei dintâi născuţi dintre misivi, iubeşte şi nu contesta. Priveşte măreţia celor două locuri de pe pământ, deja create, şi plângi astfel încât să le oferi lacrimile dulci de ploaie, ploaie caldă şi binevoitoare. Bucură-te alături de ceilalţi şi lasă-ţi sentimentele să învăluiască creaţia.

Anura s-a supus şi de atunci a învăţat să se bucure de creaţie şi să-şi lase sentimentele să se învăluiască cu natura cea frumos conturată.

Bucurându-se de frumuseţea pe care a creat-o Clioris a numit această parte de pământ, Niorana şi pe cel ce a creat-o şi urmaşii ce aveau să ia naştere i-a numit niorani.

Va continua, dupa ziua de 15 ;)

Si de fapt ce mare chestie o fi si faza asta cu norocul? Fluvii de productie etnografica pe stil vechi (tzapurituri, hore, doine) sau nou (manele) il plang si-l limbeaza, rivalizand cu divinatiile bacantelor si tapirilor lui Dyonisos...

Omul are nevoie de noroc ca de aer, cel putin asa crede el. Ca doar nu-i asa, e mult mai simplu si comod sa arunci responsabilitatea vietii de zi cu zi, in special a nerealizarilor, in carca unor "altcineva-altceva" pentru a putea naturelu samtitor sa o ia maine dezivolt de la capat cu acelasi aplomb conquistador. Ori ce nava poate flota la infinit incarcata tot mai mult cu lest?... Omul este la fel. Pentru a zbura spre fericirea morganatica, apre autopropasire trebuie sa fie usor si neancorat-coercizat de greselile pe care (poate karmic, dar asta este o alta poveste) le face.

Omul invocand norocul de fapt invoca divinul, misterul. De cele mai multe ori duplicitar refuza responsabilitatea actiilor sale dar refuza si concordatul cu genitorul spiritual. Dar este moral sa-l invoci? Este moral sa-l si primesti? Si asta mai ales cand cel de langa tine este tintuit prometeic pe stanca, iar vulturul olimpian ii sfasie zilnic vintrele (vezi legendele Olimpului "Zeii")?...

La urma urmei nici nu putem fi siguri ca norocul picat "din cer" este chiar noroc, sau contine vicii ascunse si o nota de plata astronomica cand se da stingerea... Se spune ca numai oamenii puternici au noroc... Cu alte cuvinte toti cei care nu sunt calcati de masina, nu le explodeaza o bomba terorist islamica sub autobuz, nu castiga la loto 6 din 49 sunt slabi, dar slabi de tot...

Raportandu-ma la filozofia de la inceputuri (hinduism, taoism, budism-jainism) pot afirma ca totul are un pret. Suma tuturor income-urilor si outcome-urilor pentru o unitate umana este egala cu zero. Numeni nu incaseaza ceva "pozitiv" fara a plati in acelasi cuantum, doar ca in moneda de "negativ". Fericirea si norocul sunt un mit. Pe fond nu exista. Exista doar dorinta pentru ele, cultivata intens si parsiv de luciferic, pentru a se putea mediat construi si mentine un mecanism abil de control al omului. Omul este suma viciilor, dorintelor si necesitatilor sale...iar ingerul cazut ne livreaza caracteristice fenotipizante ce-l caracterizeaza... "umanizeaza"... 

Biblia spune "cere si ti se va da", dar tot biblia, din ignoranta sau din meschinarie nu-ti spune si ce ti se va lua in schimb, sau ce alta nota de plata vei avea pusa sub nas....E-urile de pe "ambalaj" sunt trecute "istetz" cu vederea, pentru a-si asigura prin orice mijoace manipulatorii masa critica de oitze credule...

Solutia este sa nu mai cerem si sa nu mai asteptam ceea ce nu exista decat virtual. Neasteptand evitam frustrarile ocazionate de neindeplinirile de vise...ramanand  astfel cu constiintele libere, autonome, curate, conteplative neutre vis a vis de fenomenologia universala.

1=

p.s. revenind cu picioarele pe pamant as recomanda ca pe traiectul cererii-invocarii de noroc a omului catre divinitate sau nu se mai intromisioneze intreprinzatori umani cu copite si coarne in dotare, aka la loteria romana ar fi mult mai sanatos sa se reintroduca sistemul de extragere vechi, cu bile metalice intr-o urna pusa in miscare manual (si nu prin soft si hard) ca pe vremea impuscatului, ca sa nu mai iasa norocul la interval ca acum, ...doar cand i se da voie..!

Pe Bill Gates dechideţi într-o fereastră nouă şi veţi observa iluzia mişcării (la fel ca şi cu precedentul)

Apropo, a observat cineva zebrele ???

"Daca exista zei, moartea nu poate fi ceva rau, deoarece nu e posibil ca zeii sa-ti vrea raul. Daca nu exista, de ce sa traiesti intr-o lume fara zei?"

Hmmm...

Al doilea a venit Demiurgu' sau Semiurgu' cum i se mai spune in popor. El a venit independent de Etalon dar dependent de bloc. De cand a venit traieste intr-o simbioza perfecta cu acesta.

Mai la urma s-a pripasit si Ctitoru'. el e progenitura etalonica a Etalonului nascut prin creatia demiurgica a sinelui propriu. Menirea lui este sa ctituiasca si de cand s-a mutat la bloc si lui i-a placut si a decis sa ramana.

Alaturi de zei au venit si plebeii care prin marea marinimie a acestora subzista si azi printre ei.